Printre inregistrari, directuri, alergaturi, raceli si mai stiu eu m-a lovit aseara un aspect important al existentei fiecarui om... toti simtim macar o singura data in viata ca iubim, toti suntem facuti pentru a iubi... unii mai mult, altii mai putin... cati insa o si spunem?
Cati au curajul sa isi asume aceste doua cuvinte si sa le rosteasca cu sufletul deschis, sa nu se ascunda in spatele unor gesturi, sa nu amestece vorbe la nesfarsit doar doar el pricepe la un moment dat ceea ce ai intentia sa destainui?
Mi s-a declarat iubirea de cateva ori si ma gadesc cat de ipocrita am fost razand sau avand reactii care mai de care mai ciudate... mi s-a spus: "Te iubesc!" si nu am stiut cum sa pretuiesc aceste declaratii... m-am amuzat, am replicat "De ce?" sau "Multumesc" si, cel mai important... nu am avut capacitatea sa cred ca sunt si adevarate...
Am avut un moment in viata in care mi-am dorit atat de mult sa imi urlu iubirea si in cuvinte cu toate ca imi era intiparita pe chip si se simtea in fiecare suflu... am vrut atat de mult sa spun acele cuvinte care imi par atat de dificile... nu am putut, cumva mi s-au oprit in gat, s-au schimbat pana sa fie auzite si s-au transformat intr-un banal: "Cat de... frumos este afara..."
Oare asta inseamna ca am cumva circuitele inversate? Inseamna cumva ca sunt atat de defecta? Scriu la nesfarsit si totusi nu sunt in stare sa-l privesc in ochi si sa ii rostesc nimic...
Nu pot sa nu ma intreb ce poate fi atat si atat de dificil? De ce nu toti suntem in stare sa ne asumam pana la capat o serie de sentimente atat de frumoase, atat de pure si curate? De ce am devenit atat de inchisi si simtim nevoia nebuna de autoprotectie dusa la extrem?

Nu spun ca fiecare trebuie sa o spuna la fiecare colt de strada sau sa urle de zece ori pe zi "Te iubesc" oricui si oricand... asta deja devine inversul a ceea ce reprezinta in esenta cele doua cuvinte... arata falsitate si fatarnicie... insa mi-as dori sa ma trezesc intr-o dimineata fara sa am ochii umflati, sa imi fac cafeaua, sa zambesc si sa stiu cu siguranta ca am acea doza de curaj de care am nevoie... sa imi pot elibera sufletul, sa-l las sa zboare liber cu aripile deschise... sa ii spun: "azi, in sfarsit poti!"
Viata ne este intotdeauna marcata de cuvinte... Asteptam sa auzim ceea ce ne dorim, si la randul nostru sa ne declaram in fata altora anumite stari sau nevoi... Vorbim mereu, folosim termeni si notiuni.... Uneori discutam despre ceea ce simtim, alteori despre ceea ce gandim, uneori folosim vorbele pentru a fugi de noi insine...
Ne dorim intotdeauna ca celalalt sa inteleaga exact ceea ce dorim sa spunem...insa... oare este mereu asa? Oare chiar cuvintele noastre ajung la sufletul persoanei in cauza? Oare suntem in stare sa transmitem exact ceea ce dorim? Ne concepem speech-uri care mai de care mai complexe... le repetam si uneori parca nici noi nu ne mai intelegem... desi avem pretentia sa fim intelesi... ne ascundem printre infinite cuvinte cand am putea rezuma totul in numai doua...insa exact acestea, cele care semnifica mai mult decat orice...acestea sunt cel mai greu de rostit... cele doua cuvinte care se scriu simplu si se rostesc si mai simplu cantaresc atat de mult incat unii dintre noi ar prefera sa care pietre de moara la nesfarsit decat sa le rosteasca desi le simt atat de clar....
Ne invartim in jurul cozii si ne ascundem de ceea ce simtim .... ma tot intreb de ce? Din teama? Din lasitate? De ce? .... oare pentru simplul fapt ca suntem atat de egoisti incat atunci cand le rostim simtim nevoia acuta sa ni se confirme reciproca? Suntem atat de egoisti incat am ajuns sa facem un joc si din iubire? Sa nu cumva sa fim cei care dau mai mult si primesc mai putin? Si daca nu o spune si el tot in acel moment... ce se intampla? Nu a murit nimeni din doua cuvinte... daca nu o spune nu inseamna ca nu o simte... poate fiecare se teme la randul lui...poate nu stie sa rosteasca in clar ceva atat de frumos...
Eu nu am spus-o desi mi-am dorit... desi am simtit atat de puternic incarcatura acestor doua cuvinte... ceva m-a oprit... poate ca nu era momentul ... poate ca nu am avut curaj... poate am fost si eu la randul meu atat de egoista... habar nu am de ce insa stiu ca atunci cand o voi spune... va fi pentru totdeauna...

Vizualizări: 28

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor