O lume neagră se desprinde
cu rădăcini adânc înfipte
pe malul apei speriate
cu lacrima ce-ninge-noapte
pe trupul stins, deschide o lumină.

E liniştea atât rece
pe strada mea portocalie,
doar păsările mă salută
prin vântul ce respiră greu
pe marginea luminii care plânge.

Şi noaptea urlă printre blocuri
de dorul tau plânge chiar luna
iar mă desfac în lac cu nuferi,
de parca apa m-ar cunoaşte
şi sufletul vrea sa mi-l vândă.

E un cutremur de stele şi planete
cu mii de petale prin vene,
ce curg năvalnic prin mine,
iar răsăritul parcă doare
prin fereastra care moare.

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor