HOREA PAŞTINA, pe larg dar şi pe înalt

de Dan Hăulică

Memorabila expoziţie deschisă în sălile Fundaţiei Dalles la 14 martie 2013, structura într-o ordine muzicală densităţi imprevizibile, obţinute, cu o conştiinţă liniştită şi un calm superior al valorilor, de către pictorul Horea Paştina. Reper al unei activităţi nezdruncinate, am ales această manifestare dintre multele care mi-au inspirat comentarii de-a lungul anilor, cu prilejul Variaţiunilor în alb, în jurul Părintelui Stăniloaie bunăoară, sau a semnificativei expoziţii de la Palatul Mogoşoaia.
Printr-o cucernică simetrie, evoc, pe calea aceasta, şi prezenţa regretatului Mihai Oroveanu, director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, care, deşi suferind, s-a investit atunci cu osteneală inventivă în organizarea simezei. Nu uit generoasa declaraţie a fostului meu student privind sîrguinţa noastră de făptuitori ai frumuseţii înălţată pe ziduri: recunoştea că învăţaseră de la mine generaţii întregi să pună pe perete o expoziţie. O astfel de ştiinţă tăcută, Horea Paştina o revelează de asemeni în manifestările sale. Pentru actuala sărbătoare care ne aşteaptă la Muzeul de Artă din Cluj, mi s-a părut legitimă şi propice trimiterea la marea revelaţie a expoziţiei din 2013 de la Dalles.

D.H.

Onoarea este pentru noi toţi astăzi, de a păşi cu o cuvenită gravitate sub semnul unor valori care nu s-au lăsat clintite în sufletul artistului şi în darnica sa evoluţie, nu s-au lăsat clintite de adversităţi şi de manifestări de obscurantism agresiv, care nu lipsesc în ambianţa noastră actuală. E un artist care are o imensă cordialitate. Pot spune că niciunul dintre confraţii noştri, din breasla creatorilor de frumos cu mijloace vizuale, nu e aşa de prezent, cu atâta grijulie, tandră aplicaţie la manifestările celorlalţi, care nu-i seamănă numaidecât. El nu are un interes care să asculte de o determinare de tip clanic, tinzând la o restrângere exclusivistă a gusturilor şi a preferinţelor. Dimpotrivă, e în stare să admire şi ceea ce nu-i seamănă, – lucru destul de rar, mai rar decât vă închipuiţi, – depăşind modurile exterioare şi eleganţele protocolare. Aranjând expoziţia, deseori îmi dădea câte un detaliu privind oamenii lângă care se afla când picta, în cutare loc, la Teremia, pe Valea Cricovului, la Brebu, în nu ştiu câte tabere… Dar nu era o simplă contiguitate. Era un fel de mărturie a unei conexiuni indisociabile. Această profundă prietenie e mult mai activă, mai organic activă decât ne închipuim.

În muzică, era cazul lui Schubert, de pildă, care făcea, din cadrul unor fraterne prietenii, un fel de ambianţă interioară, o adevărată interioritate a creatorului. Horea Paştina ştie să absoarbă contiguităţile şi influenţele, dar, în acelaşi timp, rămâne mereu deschis, în mod necondiţional deschis, faţă de ceea ce se întâmplă. E un semn de mare civilizaţie sufletească, de care avem enorm de multă nevoie astăzi. Într-o perioadă în care constatăm aşa de des că oamenii se proptesc în nişte exclusivisme fără viitor, din care nu se poate ajunge decât la o suspensie a colaborării şi a sensului de solidaritate definind o civilizaţie.

Calitatea umană a lui Horea Paştina este flagrantă. O ştim cei care-l iubim şi îl cunoaştem de mult. I se pot recunoaşte nişte semne de umanitate tăcută, dar suprem eficientă. Îmi aduce aminte o vorbă a unui respectabil personaj, moldovean de data aceasta, nu ardelean, ca Horea, cel care a fost editorul luminat al lui Creangă, George T. Kirileanu, omul din Piatra Neamţ, care adunase o arhivă cu documente foarte preţioase şi care a făcut pentru Creangă enorm, pentru cunoaşterea lui riguroasă; la un moment dat, a venit cineva de la Bucureşti, cu propunerea, în chip de răsplată cumva, să accepte a deveni membru al Academiei Române. Şi el a răspuns cu un fel de uimire sarcastică: Ce să caut acolo? Poate o Academie a facerii de bine, a faptelor bune.

Această dimensiune esenţialmente etică se desprinde din căutările cele mai rafinate ale acestei expoziţii. În ultima sală aţi observat cum partea ce este tainică contaminare a artistului cu frumuseţea neoprită şi până la urmă inexplicabilă a naturii începe să se lase tot mai mult deschisă pentru un dialog cu geometria. E o geometrie care nu e dură. Nu e un esprit de géométrie care să anuleze spiritul de fineţe. Pentru că se păstrează tot tremurul de sensibilitate cu care e înzestrat un mare talent. Dar îi aparţine geometriei să integreze un fel de datorie plenară a noastră, faţă de lume.
Într-un dialog al lui Platon, Gorgias, se vorbeşte despre dreptate, despre îndatoririle noastre faţă de ceea ce este drept. Şi, unul din vorbitori, Kalikles, spune că trebuie să facem şi compromisuri, până la urmă. Atunci răsare, ireductibilă, replica lui Socrate: Înseamnă că nesocoteşti geometria! Geometria, deci, garantează o bună rânduială a lumii, după măsuri care sunt date în schelăria ireductibilă a universului. Măsurile acestea sunt obsesia actualei expoziţii. Aţi văzut şi sus, jocurile pe orizontală, un fel de planimetrie urmărită cu o rigoare infinitezimală. Dar lucrul acesta are o mare tradiţie. În Evul Mediu exista o imagine a lui Iisus ca Agrimensor, pentru că geometria, cum ştiţi, iese din agrimensura egipteană, în primul rând. Deci aspectul acesta de aplicaţie la concretul naturii, natura plană, pe care o avem la îndemână, intră în conţinutul însuşi al vizualităţii. Dar această agrimensură, această dimensiune de cuprindere, vast orizontală a lumii, ascultă de străluminările interioare care duc, pe verticală, spre un înţeles suprem: geometria care ne acordă cu universul şi cu Domnul, deci cu raţiuni superioare ale existenţei.
În sensul acesta trebuie să se vorbească despre etică. Noi nu căutăm o artă de tezism naiv, de predică moralizantă, când o promovăm în atâtea dintre întreprinderile noastre, de pildă în sesiunile pe care le organizăm anual la Putna, cu o explicită referire la o asemenea problematică. Dar ne interesează o etică ce-i inseparabilă de creativitate, de tot ceea ce este drept singular şi inalienabil al artistului. Şi cred că în acest sens exemplul lui Paştina este grăitor. El pare, câteodată singur prin îndărătnicia cu care bate la porţile absolutului. Dar singurătatea aceasta e o formă de solidaritate, de responsabilitate faţă de cauze care ne depăşesc ca indivizi. Şi de aceea se reunesc firesc, în această expoziţie, contrariile. Pe de o parte este o capacitate de aplecare asupra infinitezimalului, asupra obiectului oricât de mărunt. O ulcică ştirbă devine purtătoarea unui straniu mister în pictura lui Horea Paştina. Numai Andreescu a mai avut această putere: de a aţinti ceea ce este umil şi mărunt, cum face contemporanul nostru.
Şi pe lângă toate acestea, pe care ne-am silit cu metodă, cu îndărătnicie să le punem în valoare – de aici panourile care arată ca un mozaic de imagini, pe lângă toate acestea era de satisfăcut şi cealaltă dimensiune: apetenţa şi puterea artistului de a ataca marile dimensiuni. Pentru că grădina sa nu este o grădină a micului refugiu. Este o grădină care are o vastitate, aş îndrăzni să spun, cosmică. Ceea ce nu exclude imediateţea impulsurilor. Fiinţele care i-au stat alături şi l-au inspirat se găsesc uneori figurate chiar în atare pânze. Iată, bunăoară, grădinile care au pornit dintr-un contact benefic cu unul din oamenii cei mai generoşi ai ultimelor decenii, cu Dan Nasta, căruia îi datorăm colecţia admirabilă a muzeului de la Mogoşoaia şi care ţine în rezervă lucrări încă mai interesante, un nucleu mai preţios încă, pentru un alt muzeu al artefactelor celor mai nobile de secol XVII, în alt Palat al lui Brâncoveanu, mai interesant, mai pur stilistic decât Mogoşoaia, - la Potlogi.

Şi profit de prezenţa dlui Boroianu pe care-l revăd cu mare plăcere. Era singurul ministru care nu promitea niciodată în gol când era la cârma treburilor culturale. Dacă un lucru nu se putea face, ştiai de la el care-i evidenţa şi care-i adevărul. Am o mare încredere în luciditatea şi eficienţa sa, şi trebuie să ne gândim cu toţii că ne confruntăm cu exigenţe care nu sînt simplu comemorative. De exemplu, în 2014 e marea sărbătoare legată de martirajul lui Brâncoveanu. Or, Brâncoveanu trebuie înţeles ca o sinteză nu numai a diplomaţiei româneşti şi a echilibrului aşa de dificil pe care l-a realizat el, în epocă, între trei imperii vorace, dar trebuie înţeles ca un fel de punct înalt, irepetibil al istoriei noastre vechi.
Ştiţi că au făcut un calcul, istoricii înarmaţi cu instrumente economice, averea domnitorului nostru era comparabilă cu a unui Rockefeller. La acest nivel se ridica. La această putere de mecenatism, rezultatul este grandios. Alte lucruri s-au risipit şi au rămas foarte puţin din ele. Din Brâncoveanu rămâne o voinţă de artă, o voinţă constructivă şi în acelaşi timp o voinţă superioară de fidelitate faţă de sine: omul care nu abjură nici el, nici feciorii, până la urmă nici cel mic, ne amintim, renunţând în momentul execuţiei, să abjure. Înseamnă că peste întreaga sa deschidere spre rafinamente florentine, spre politică înalt europeană, era un om al locului, în sensul unei înrădăcinări admirabile.

Spunea foarte bine Mircea Oliv despre fidelitatea faţă de loc în pictura lui Horea Paştina. Vedeţi, eu mă ataşez acestui termen şi acestei sensibilităţi. Nu e vorba de spaţiu, de abstracţia spaţiului, ci este vorba de loc, cu toată căldura concretă, singular concretă a locului. I se spunea locus amoenus, locul blând, benefic, nu se spunea spaţiul blând. Pentru că acest nucleu conţine o întreagă trăire. A analizat-o, în imaginarul şi în oralitatea poporului, cercetarea lui Ernest Bernea. Toată această trecere prin sita lăuntrică, dar aşa de eficientă a sensibilităţii şi a categoriilor de imaginar populare, ne arată că artistul nostru este pornit pe un drum care nu se lasă – parafrazez aici o vorbă din Filocalia, tradusă de Părintele Stăniloaie – nu se lasă clintit nici la dreapta, nici la stânga, ci urmează calea împărătească. Eu cred că se rosteşte aici o cale împărătească, în această expoziţie.
Împărătească nu numai pentru că, iată, ni se ivesc laolaltă atîtea piese care pot să stea lângă cei mai mari artişti ai secolului XX, atîtea acuarele care se aştern într-un front nestăvilit, perfect comparabile cu Morandi, cu acel nivel foarte înalt, dincolo de mode, dincolo de influenţe, de orice compromis, care s-a realizat de către un artist contemporan. Morandi care a fost cel care a adus procentul de modernitate cel mai trăit al Italiei, dar a refuzat să vadă Parisul, de pildă. Pentru că asuma nevoile acestea cu o interioritate care era dincolo de orice răsfăţ epidermic.
Şi grădinile sunt grădini care pot să îngăduie şi nişte speculaţii livreşti. O primă încercare de enciclopedie europeană de secol XII, a unei călugăriţe, se chema Hortus deliciarum, Grădina Deliciilor. Dar nu e o grădină care să ne aşeze în faţa deliciilor, dar să balanseze şi spre o seducţie malignă. Sîntem departe de grădina ameninţînd să se contagieze cu magiile maligne ale lui Klingsor. Or, aici este o grădină benefică într-un sens de coborâre către noi a tot ceea ce este blândeţe astrală. Aţi văzut această lumină cernută ca un praf de astre, peste lucruri. Cineva o raporta la grădinile lui Bonnard. Acolo însă este o aplecare mai apăsată spre o anume meteorologie influenţată de Sud, de peisajul meridional. Pe când aici este un paradis fără anotimp şi fără situare, fără precisă latitudine. Dar iese, din interioritatea artistului, ca o latitudine care ni se oferă.
Nicolae Steinhardt se întreba care e raportul între real şi poezie. Până la urmă îl definea în termeni fizici: poezia este un fel de câmp magnetic sau gravitaţional al realului. Spre acest câmp gravitaţional ne conduce pe nesimţite, cu o discreţie enigmatică, pictura şi tot demersul intelectual al lui Horea Paştina.

Demersul, cu aerul lui modest, ascunde mari îndrăzneli. A figura euharistia în nişte pânze grandios solitare este cu adevărat un risc pe care el îl asumă şi pe care el îl trăieşte triumfal, - în acea pânză care tronează pe peretele sălii principale. Netezimea extraordinară a mesei pe care se înalţă potirul sacru atinge o reuşită comparabilă cu Zurbaran, cu vârfurile supreme ale picturii veneţiene, cu Veronese, cu lucruri în faţa cărora ne închinăm în muzee.

Spun asta, pentru că s-au găsit netrebnici să facă pamflet fără talent pe seama unor pictori de prima mână, printre care şi Horea Paştina. Noi trebuie să ştim să apărăm creativitatea românească în tot ceea ce are ea mai pur. Spunea Arghezi despre Luchian că era cinstit, şi creaţia sa o atestă în eternitate, ca firul de iarbă. Artistul mare e cinstit în felul acesta. Şi e bun cum spunea Eminescu -, „geniul nu poate fi rău, geniul nu poate fi decât bun”. Legătura aceasta mută dar irezistibilă între etică şi estetică, operând la rădăcina creaţiei mi se pare că ni se comunică aici, fie în bulgărele acesta dens de petale, fie în porumbelul care devine enorm pe spătarul scaunului – ai zice că Sfântul Duh coboară, găseşte un spaţiu gol ; dar el nu e de fapt gol, pentru că spaţiul picturii lui Horea este plin pe dinăuntru.
E un spaţiu al aşteptării, spunea Mircea Oliv. Dar de la marii artişti nu ştim niciodată ce trebuie să aşteptăm. Căci propriu marelui talent este să dea lucruri dincolo de aşteptare. Ideea că există un orizont al aşteptării, pe care noi îl completăm prin operă, ascunde şi un anume pragmatism naiv. Artistul este totdeauna imprevizibil.

Un mare om de teatru, George Gordon Craig, spunea că omul de geniu este cineva care ştie să facă vreo zece acţiuni minunat, dar tocmai aceea care se aşteaptă de la el n-o face. Pentru că e în firea lui şi în vocaţia lui să facă altceva decât aşteaptă spiritul comun. Acest altceva trebuie să fie generos, să fie capabil să ne cuprindă pe toţi. Şi prietenul nostru o face peste convenţii. Crinul care poate să fie o contaminaţie manieristică, prerafaelită. Există crini fără de seamăn unduiţi, de o supleţe admirabilă în pictura de la Santorin, de acum 3000 de ani. Există Crinul Bunei-Vestiri la Simone Martini, la Sienezi, în atâtea piese cu încărcătură sacră. Paştina trece peste aceste convenţii sau chiar clişee poetice. Mi se pare că ar aţinti un fel de fragranţă neaşteptată.

Câteodată, lângă scaunul acesta gol răsare implantat, cu voinţă, un crin care nu este din peisaj, dar este crinul purităţii interioare, care apare acolo ca o parafă. Când Renoir era bolnav, infirm, se mişca foarte rigid şi i se puneau sub mână tablouri pe care să le semneze, feciorul său, viitorul mare cineast, îl vede întârziind la un moment dat. Ce se întâmplă? Vrei să semnezi? îl întreabă. Nu! Vreau să mai fac un trandafir! Încă un trandafir, încă un crin. Sunt semnele unei ofrande secrete care aparţine imprevizibilului creaţiei.

Să-i mulţumim lui Horea Paştina pentru a fi capabil de asemenea gesturi, care să păstreze acest tremur de fervoare. Tensiunea lui către absolut, e semnul marii arte!

Vizualizări: 5

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor