Eseu:
Miracolul păsărilor

de Dan Hăulică

Peste continente
Maliţie, un grăunte sprinten, dar şi comuniune încorporîndu-ne firesc vieţii umile, fără vreun dizgraţios, – asemenea componente sufleteşti se aflaseră puse laolaltă, voluntar proiectate într-o emblematică întruchipare ce devenise sigla favorită a lui Max Ernst. Laplop, aşadar, – cum îi plăcuse meşterului să-şi numească ficţiunea – concentra culminant lumea lui inventivă, exercita o magică preeminenţă. În domnia imaginarului, îi era hărăzit să fie «staretul pasarilor».
Dar dacă ne îmbie într-acolo inspiraţia, dorul plutirilor semeţe, nu înseamnă să reiterăm numaidecît cutare ipostaze fictive, signaletic definite, cu efecte deja încercate. Rămîne loc pentru descoperiri care să menţină prospeţimea cuvenită acestor circuite de alegră empatie, ventilînd înspre ochiul nostru lăuntric flux de orizonturi perpetuu deschise. Aşa ni s-au ivit, în consonanţe privilegiate, aşa ne-au prins, în parada lor irezistibilă, frumuseţi care nu se pot uita vreodată.
… Să le fi răzbătut cu teama că le ratăm, cum ni se întîmpla pe cărările unor luxuriante povîrnişuri, într-un amurg orbitor înfăşurînd Insulele Borromee, cînd izbucneau, din verdele saturat, pale de roşu ardent şi ne biciuiau privirea lungi, somptuos prelungi, cozile unor făpturi cu nume scurt şi viu, ara, ca un strigăt de pe continentul convulsiilor precolombiene, să le fi dat ocol, smerit, unor înalte siluete de ibis rose, înţelepciune egipţiacă sădită în desiş sălbatec, la depărtări sud-americane care chemau geniul lui Niemeyer, – în orice cadril de quiproquo-uri geografice darul unor asemenea revelaţii vădea puterea să se înscrie fără greş, suspensie sărbătorească pe cerul memoriei.
Către Brazilia porneam într-adevăr – era în 2002, un zbor tîrziu de noapte, ţintind Rio de Janeiro, – urma să particip la o întîlnire sub auspicii ambiţioase, Academia Latinităţii, de curînd înfiinţată, printre ai cărei membri fondatori aveam cinstea să mă prenumăr. Însă în ritmul presant al ceasurilor ce mă despărţeau de plecare, se instala mustrător pulsaţia unui text desăvîrşindu-se atunci, ecou însoţind, de la Paris, o manifestare sui genesis, croită să încerce, de la Bucureşti, pariul de a îmblînzi cordial redundanţa unei planeităţi redutabile … Bineînţeles, comentariul meu, astfel cristalizînd, de la distanţă, s-ar fi cuvenit liber de orice constrîngere, căci închipuia o laudă a ingenuităţii fără echivoc, a zvonului de aripi menit să umple extensia spaţială. Mi se aşeza cumva pe umăr, ca în efigiile cutărui evanghelist, povara unei zburătoare ce veghează şi induce înţeles, răspunzător şi statornic.
Timpul, prea redus pînă la vernisaj, pentru a răbda răgazul unei inserţii regulare în rînduiala tipografică a catalogului, variatiunile tematice care mă ţineau zălog la masa de scris riscau să eşueze într-un exerciţiu fără consecinţă. Mai aveam două ore pînă la decolare, cînd am pus punct acelor pagini. Urgenţă şi gratuitate, ca să nu spun zădărnicie, – semnul care le acompaniase producerea îmi stăruia precum un ghimpe de-a curmezişul amintirii. Olga Morărescu- Mărginean, beneficiara glosselor trimise atunci, să opereze un mesaj resemnat, printre continente, s-a ostenit a le recupera într-un fel, – exordiu necanonic, adaos coborînd parcă pe neştiute în deschiderea albumului său. Eu, însă, fiind vorba despre elanul ascensional de care freamătă înaripatele, nu-mi pot ascunde preferinţa pentru tot ce reprezintă înălţare exultantă. Cînd ni s-a părut posibil, organizînd la Bistriţa ofranda numită chiar aşa, Miracolul pasarilor, ne-am silit să-l sugerăm vectorial, amenajînd, de pildă, expunerea ca o concretă escaladare a unor spaţii robuste, cucerite în dalba lor verticalitate. Generos găzduindu-ne, incinta salubru restaurată a unui edificiu de veac XIII, la Herina, se acorda asaltului paşnic, pe spaliere de lemn curat, neted geluite, cărora Viorel Mărginean, cu o intuiţie sigură, le încredinţase un rol decisiv în asumpţiunea atîtor traiectorii fără de prihană. Rest al unei mînăstiri de maici, din epoca severă a stilului romanic, zidirea luminos vizibilă, pe un umăr de deal, îşi merita, dealtminteri, o recunoaştere candid eficientă; căci i se spune, afectuos, Mireasa.
Conjuncţii ale sensului care desfid inerţia limitativă, cum să nu le proclami dinamica necesară şi să nu le detectezi pînă în filigranul ultim al rostirii? Chiar la nivelul straturilor ei străvechi, evidenţa care ne iese în cale este de un ordin superior fixaţiunilor inerte. Dacă numele latin al speţei celei mai curente, din preajma noastră, mărunta vrabie, întrupînd neîndoielnic modestia, dacă passer a putut urca pe firmamentul filiaţiilor lingvistice, astfel încît să ne dăruie, pe româneşte, numele generic al pasarii, clasa imensă în care încap mii de speţe, o întreagă împărăţie existenţială, înseamnă că limbajul poate dejuca suveran contrariile. O etică a lui, implacabilă, impune reparaţii radicale.

Un papagal, pe masa de lucru a lui Flaubert
De o asemenea exigenţă ascultă neapărat, îmi place să cred, şi făpturi umane supuse unei ursite ce nivelează şi înjoseşte. Nu e nevoie de amplificări discursive pentru a împlini astfel de compensaţii justiţiare, acolo unde omenia obscură a autorilor s-a hotărît să păşească în fine franc, dincolo de precauţii alienante şi dincolo de volubile alibiuri. Pe Insula Pinguinilor, Anatole France găsise în travestiul aviar ocazia unui substitut năzdrăvan, adecvat traseelor oblice ale ironiei. Dar eu sînt gata să le bănuiesc, unor atare trimiteri, şanse altcum expresive, cînd ating resurse de simplitate gravă, la adăpost de răsucirile sarcastic dibace, care pot neferici orice demiurgie. Numai cu acest preţ, un talent de importanţa lui Flaubert îşi depăşeşte obstinaţiile care-i macerau creativitatea, înverşunarea de a întreprinde vivisecţia micului burghez, a neroziei pretenţioase, după impulsuri ale unui scrupul neiertător, mergînd paradoxal pînă la un soi de automutilare.
Flaubert, al anilor săi din urmă, pe pragul acelei iluminate despărţiri pe care o citim în Trois Conte, s-a vădit în stare de un magnific avatar, fără grimasă scuturîndu-se de tot ceea ce îi îngreuna pasul şi umbra; lăsînd să crească, în sinele său adînc, darul de a sanctifica umilul, accesul la banalitatea ce se lipseşte de prestigii circumstanţiale, de fast orgolios şi de istorie. Evocasem cîndva la Roma, împreună cu Giorgio Bassani, descoperitorul lui Lampedusa şi al curentului subiacent de poezie pe care avea să-l legitimeze Il Gattopardo, datoriile noastre faţă de eroismul tutelar întrupat de Gustave Flaubert, faţă de opţiunea lui tardivă, generînd capodopera, inefabilă şi totuşi programatic voluntară, Un coeur simple. Solidari în această admiraţie, am declarat-o ca un punct definitoriu dintr-un credo verosimil, de estetică, dar şi de etică a creaţiei, – o consemnează astfel un intervieu deloc convenţional din Secolul 20. Prin hăţişul unor drumuri oricît de labirintice, la acele pagini flaubertiene te întorci să le dai înconjur, cu gratitudine; căci îţi apar precum o bornă a bunătăţii regăsite.
... Şi tot sub unghiul amintirii, cum aşi omite, oare, emblema veghindu-l pe artistul magistral, cînd îşi scria povestirea, papagalul împăiat pe care-l ţinea pe masă, cînd zugrăvea fervoarea tandră, idolatră, din sufletul bătrînei slujnice Félicité?
Iar o singulară analogie îl actualiza cumva mai deunezi, îl aducea către noi în chiar expoziţia, foarte coerentă, propusă de Olga Morărescu-Mărginean, într-o sală care se sprijinea pe edificiul Bibliotecii Centrale Universitare : un loc al memoriei bucureştene, scump generaţiilor de intelectuali, unde se perindaseră Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu, I. Cantacuzino şi Petru Comarnescu. Era în clipele ce premerg vernisajului, şi străbătînd sala, printre atîţia cunoscuţi, fără de voie ochii mi s-au oprit asupra unei imagini de neocolit: enigmatic iscată, parcă dintr-un trecut al referinţelor ataşante. Inevitabil, m-am simţit sub pavăza unei meniri de bine, – cu creştetul de un verde mătăsos, amplu gîndită, pasărea îşi făcea anvergura prielnic prezentă, se implica natural, ai fi spus, încrezător, vernisajului pe care-l oficiam. Nu era corbul lui Poe, croncănind fatidic Nevermore; era, din cerul bibliotecii ideale, chezăşuită de Flaubert, pecetea unei prietenii care trebuie să ne onoreze neabătut: între simplitatea umanului şi gloria trudnică, însă nicicînd vană, închipuită de slujitorii artei.
... Ca un imbold mereu ardent, urmărindu-ne destinul.

Variaţiuni tematice
Arta s-a simţit, nu o dată, familiar atrasă de lumea păsărilor, a le înţelege graiul a fost, în felurite tradiţii legendare, semn de tainică putere. Pe urmele biblicului rege Solomon, de neîntrecută înţelepciune, o astfel de virtute venea să încunune, prin prodigiul ei, isprăvi aflate în orizontul mitului.
Nu doar vitejii în stare să ucidă, ca Siegfried, dragonul unor spaime primordiale, şi să se scalde în sîngele lui, atingeau subit acest har, umplînd de prescienţă misterioasă universul. Acolo unde sufletul rîureşte în efuziuni de dulce umilinţă creştină, făpturile înaripate îşi scutură neîncrederea şi teama, Sfîntul Francisc le poate ţine o predică, adunate cuminte în jurul jubilaţiei sale, prevenitoare şi calmă. Episodul, pe care Giotto l-a nemurit în ciclul picturilor din biserica superioară de la Assisi, aparţine definitiv memoriei europene.
Dar şi mai departe, în arca etiopiană a unor fervori veterotestamentare, ce se revendică de la Solomon şi regina din Saba, cercetarea descoperă surpriza unor stranii prelungiri de înţeles, într-un manuscris de prin 1700 un sfînt eremit, Yohannes de Wifat, îşi dăruie carnea sa, drept hrană păsărilor cerului. De la ofranda sacrificială, alături de un alt sfînt, Kiros, gîndul îmi alunecă la imagini altcum elocvente, la amintiri unde nonsensul suav al duhului franciscan părea să retrăiască la nivel popular, deloc livresc, în chipuri ale pietăţii ortodoxe, culese dinspre Răsărit. În miezul Rusiei, la Serghiev Possad, lîngă cioporul de turle şi acoperişuri vălurite, ce cresc sub oblăduirea unui faimos hram mînăstiresc, am dat, ieşind de la slujbă, peste un soi de parafrază vie, spontană, la extravaganţele tandre din Floretti. Nu uit, în cenuşiul anilor de ateism sovietic, stupoarea acestei întîlniri, – nişte bătrînele de aspect mohorît, ca nişte călugăriţe austere, înconjurîndu- se de porumbei, frenetic, înfăşurînduse de-a dreptul în atingerea lor trepidantă. Îi purtau în palme, pe umeri şi pe creştetul îmbrobodit, unde femeile arborau pretutindeni chemarea unor fărîme de pîine, pentru pofta avidă a păsăretului. Ca în aşteptarea, promiscuă aproape, a unui miracol de învoaltă senzualitate, una îşi pusese pe buze chiar, firimiturile albe, anafură, ai fi spus, bună de ispitit îngerii.
Dar «fiecare este intendentul propriei sale graţii», ne avertiza demult, printre exiluri şi persecuţii îndurate inflexibil, care sfîrşiseră prin a-l mutila crunt, unul din doctorii cei mai originali ai creştinismului oriental, Maxim Mărturisitorul. Graţia unirii întru Domnul nu-i numai o perspectivă pentru minţi ardente de monahi, capabili de o teologie deplin trăită. Pe diagrama treptelor care conduc către perfecţiunea iluminată a inimii, zvîcneşte, pentru oricare dintre noi, învolburarea metaforică a aripilor de pasăre. Urcuşul cel mai riguros pare să-şi treacă partitura printr-o sublimă volieră.
Avusesem cîndva, sub incidenţă contemporană, echivalentul unei atare intruziuni în bula de imaginar a unor spaţii sustrase parcă rosturilor şi măsurii noastre de hominieni. Uriaşa anvelopă geodezică inventată de Buckminster Fuller, globul susţinut de o arahneană reţea tubulară, ca un vis utopic, se raporta la sfidarea optimistă a unui titlu din Saint-Exupéry, Terres des hommes, figurînd drept temă pentru Expoziţia Universală de la Montréal, din 1967. Cîţiva ani după aceea, pe insulele vastului domeniu care-o adăpostise, construcţia concepută de ilustrul inginer american avea aerul că există spre a îngădui bipedului uman să asume acut chemările volucrităţii. Pătrundeai în interiorul domului geodezic pe linii gracile de tren, traiectul avansînd, suspendat în gol, concura etajările unde se răsfăţau zburătoare intens colorate. Circuitul nostru, pipăind lăuntric vidul acestui spaţiu fără gravitaţie, trezea, tîra după sine, rumori inocente, care ne însoţeau înaintarea …
Nu extrapolez arbitrar cînd evoc asemenea emoţii, pe firul opţiunii tematice pe care şi-a hotărît-o Olga Morărescu- Mărginean. Văzuse în America muzee şi colecţii bogate în impresionişti, ca aceea a celebrului actor născut în România, Edward G. Robinson. Ultimul lui film, dealtminteri, Soarele verde, îi configura rolul unui bătrîn umanist pierdut într-o lume a viitorului, inaptă pentru valorile de umanitate, care se lasă « sinucis» proiectîndu-şi imagini de natură, în sunetele Simfoniei Pastorale. Binomul astfel constituit, de multă vreme, – priveliştile firii şi construcţia sonoră beethovenian complexă – traversase, trebuie spus, o contestare curioasă, un text polemic al lui Debussy încerca să-l despice provocator: « Muzicienii n-ascultă decît muzică scrisă de mîini îndemînatice; niciodată aceea înscrisă în natură», pretindea personajul său, Monsieur Croche. «Să vezi un răsărit de soare e mai util decît să asculţi Simfonia Pastorala». Dar entuziasmul pentru natură era, la Beethoven, indelebil asociat dimensiunii lui creatoare, – «Mă bucur ca un copil», scria el în 1810, revendicînd fericirea de a rătăci prin desişul pădurii, printre copaci, flori şi stînci. Şi dincolo de voioşia panteistă ce inspiră Pastorala, pînă şi bătăia destinului care-l împresură în Simfonia a V-a, gîfîind de geniu dezlănţuit şi de triumfală tensiune, nu alungă atingerile unei anume directe frăgezimi de percepţie. Cele patru note punctînd începutul porneau, după tradiţie, din ţipătul unei păsări, – un soi de gangur, galben auriu cu negru –, iscat în Prater. «Aşa bate destinul la poartă» – i-ar fi desluşit Maestrul încărcătura simbolică, prin el invincibil pătrunsă în conştiinţa modernă.
Contiguitatea unor asemenea imense precedente, pe care ne-a plăcut să le aşternem aici, coeficientul geniului, sporind proporţional amplitudinea chestiunii, nu pot speria scrupulul descriptiv şi inspiraţia ce i se rataşează, bizuită pe o abordare concretă, aproape taxonomică, a realului, în diversitatea lui de speţe. Paradigmele marilor izbînzi nu zădărnicesc, ci, dimpotrivă, concentrează, la răsuflarea lor de foc, problemele. Zbaterile de aripi care ne pot încrucişa astăzi privirile rostesc, dincolo de ciripitul benign, un recurs la expresie; pasărea semneaza, în propunerile pe care le face Olga Morărescu-Mărginean, zborul ei vrea să vînture ideal şi seminţe pentru un timp viitor. Cum, în Jurnalul lui ocult Strindberg se oprea îngîndurat să consemneze o pană albastră, care zboară de la Nord la Sud, ori una roşie, găsită pe stradă, ca un talisman, premoniţiile nus interzise nici în regimul de claritate al acestor acuarele. Fazanul negru se citeşte dincolo de somptuos, berbecele – alt motiv recurent al expoziţiei – şi-a instalat aici o signaletică mai mult decît decorativă.
Nu e acela care şi-a prins coarnele, docil, în tufişul de lîngă locul sacrificiului, pregătit de Abraham – pentru a se conforma, sever, datelor impuse de concursul Baptisteriului, constrîngerilor din întrecerea istorică între Brunelleschi şi Ghiberti. Înfăţişările motivului închipuite în expoziţia noastră rîvnesc mai degrabă spre o sacralitate mai slobodă, spre acel fond de remanenţă mitologică – în jurul lui Pan şi a unor anume răsunete dionysiace, de care s-a servit exemplar Lucian Blaga, în lirica înfiorată a începuturilor: cînd zeul «prinde-n palme încetişor căpşorul mieilor», să-i caute «sub năstureii moi de lînă», iar boii în lan, prin flori de sînziene, «îşi rumegau căldura pe sub sălcii»; şi «mă miram – spune poetul – că ei nu văd / cu vîrful coarnelor ca melcii». Un ciclu întreg al expoziţiei, de altfel, ne va trimite la ofranda blagiană mai tîrzie, din Mirabila samanta.
Vedere, precum o apetenţă tactilă, consimţire, fizic eficace, la universal, – cu asemenea îndemnuri ne mişcăm înspre o arie de reprezentări deloc etanşă, deschisă magiilor romantice. Ne dă ghies, purtată de respiraţia ilimitată a visului, dar şi, laolaltă, de precizia erudită a personajului, o altă referire scandinavă, care i-a marcat pe mulţi, de la Blake şi Emerson la Balzac, Nerval, Baudelaire şi Borges. «Magul Nordului», cum a fost numit Emanuel Swedenborg, stabilea o întreagă simbolistică a Arcanelor celeste, un joc ierarhizat de corespondenţe, după noima unei fascinante convivialităţi.
«Cînd îngerii vorbesc despre sentimente bune, se prezintă animale frumoase, blînde şi folositoare, ca acelea admise pentru sacrificii în Cultul Divin al Bisericii Iudaice – Miei, Oi, Iezi, Capre, Berbeci, Ţapi, Viţei, Tauri, Boi; şi atunci tot ce apare de-a supra animalului reprezintă un fel de efigie a gîndirii lor şi le este dat spiritelor oneste să-l perceapă; de aici, se poate vedea ce semnificaţie aveau animalele în Scriptură, (…). Dar conversaţia îngerilor asupra pornirilor rele e reprezentată prin fiare cumplite, crude şi inutile – tigri, urşi, lupi, scorpioni, şoareci şi altele asemenea; şi tot prin aceste fiare sunt semnificate ele şi în Cuvîntul Domnului». «Cînd îngerii se întreţin asupra cunoştinţelor şi asupra ideilor, precum şi asupra influxului ceresc, atunci în lumea spiritelor apar un fel de păsări, a căror formă este în raport cu subiectul conversaţiei lor; de aici vine faptul că păsările în Cuvîntul Sfînt reprezintă lucrurile raţionale, sau cele ce aparţin gîndirii».
Niciodată o «sacra conversazione» – folosind termenul din Renaştere pentru asemenea conciliabule demne de veneraţie – n-a fost mai demiurgic productivă; nicicînd teatrul gloriei care oficiază în ceruri n-a coborît cu mai trupeşă elocvenţă la nivelul regnurilor pămîntene. Împărtăş indu-se din aceeaşi ecuaţie emanaţionistă, berbecele robust şi vîlvoarea aeriană a înaripatelor îşi croiesc, peste discordanţe, omologii care obligă. Îngeri, afecte şi embleme, legînd săgetător văzutele şi nevăzutele, fauna se înalţă spre ambiţii care integrează un legat intelectual caracterisitic; acela, identificabil în lucrări suedeze de extraordinară anvergură, ce premerg gîndirii lui Swedenborg, opere ca giganticul Lexicon harmonicum, totalizînd, în 1715, o masă de 15.000 de foi. Autorul, Olof Rudbeck cel Tînăr, profesor de medicină la Uppsala, zoolog de multilaterală curiozitate, vădea un insaţiabil apetit de cunoaştere, culegînd, de-a lungul explorărilor sale, mostre din cele mai variate, – plante, insecte, reptile, peşti, dar mai cu seamă păsări; convocînd, în preocupările lui, istorie naturală şi etnografie, acumula acuarele din care s-a constituit, bunăoară, albumul Iter Laponicum. Regele îi acordase privilegiul de a dispune, în călătoria spre Nordul extrem, de orice lucru rar, găsit acolo, ce trebuia să-i aparţină. Bulimia lui cognitivă, care avea să-i cucerească entuziasmul tînărului Linné, acţiona cu o imediateţe irezistibilă; în vederea enormei colecţii căreia i se devotase, Rudbeck ţintea la o tehnologie a transcrierii prompte, în mărime naturală, – pasărea, abia vînată, era pusă direct pe hîrtie, trasîndu-i-se febril, cu mină de plumb, contururile. Paradoxal, această aplicaţie neîmblînzită nu-l apăra totuşi de fantasme livreşti, omul care voia să repertorieze exact toată suflarea Nordului căzu pradă unei himere lingvistice, ostenindu-se îndelung să dovedească provenienţa laponei din ebraică.
Un incendiu, în 1702, se înverşună, încă mai eficace, împotriva operei fundamentale a acestui eroic pionier, din al cărui tezaur ornitologic n-au subzistat decît planşele. De 30 de ori citată de Linné, în Fauna Svecica, facsimilată, peste aproape trei veacuri, de către René Coeckelberghs, restituită în condiţii magnific pioase, Cartea Pasarilorînseamnă o răscruce, a confruntării între ştiinţă şi artă. Mărturisind despre o gintă de spirite colosal înzestrate – Olaf Rudbeck cel Tînăr, ca şi părintele său Rudbeck cel Bătrîn, ori marele Linnaeus –, o astfel de întreprindere e departe de a rămîne un monument exotic, sortit doar gheţurilor Septentrionului. Căci densitatea acestei izbînzi sărbătoreşte tocmai nostalgia imponderabilului.
Dar pasărea îşi fulgeră fiinţa prin geografii opuse, ea este dincolo de limitări ce îngustează şi sufocă. O lucrare a lui Messiaen din 1956 se poate numi, explicit, Pasari exotice, alta, 7 Hai-Kai, e dedicată interpreţilor care i-au stat alături, Yvonne Loriod, Pierre Boulez sau Seiji Ozawa, dar şi unui ornitolog de meserie şi mai ales «peisajelor, muzicilor şi tuturor păsărilor din Japonia». Curajul acestei dilatări de inspiraţie stă în a îmbrăţişa, după exemplul zburătoarelor, libertăţi de ritmuri şi de suprapuneri inimaginabile – în Chronochromie (1960), semnalează muzicologii, unul dintre pasaje suprapune 18 cînturi de păsări, simultan! Impus prin marele ciclu, intitulat Catalog de pasari, respectul pentru calitatea multiplu circumstanţiată a cîntului, la aceste modele, pe cuprinsul unor regiuni distincte, se transformă, la Messiaen, în pledoarie pentru libertate.
În muzica liberă, a făpturilor anonime, care improvizează pentru a saluta răsăritul, compozitorul ghiceşte un accent providenţial, capabil «să perforeze timp şi spaţiu». Poate nu întîmplător, deja Quartetul pentru finele timpului, capodopera compusă în prizonieratul din Germania, conţinea o pagină grav concentrată, Abîme d’oiseaux. Am spune că prăpăstuirea dramatică, nu doar palpitul zglobiu, se află în făgăduinţa de frumuseţe pe care-o tăinuieşte cîntul păsărilor.
M-am bucurat, la lumina acestor memorabile repere, că expoziţia de la care pornisem variaţiunile noastre tematice, a avut intuiţia unei deplasări a spaţiului tradiţional, că Olga Morărescu-Mărginean s-a încredinţat vidului extrem-oriental, gîndind un ciclu de desene în tuş ca un Omagiu pentru Haï-Ku. Înaintarea ei artistică, în multe privinţe atipică, ne-a pus în faţa unei nete surprize, la expoziţia precedentă, din 1996. Îmi răsar în minte notaţiile de peisaj moldovenesc, acum vreo 15 ani, la Tescani, pe locuri legănate în aburul unei atmosfere enesciene, foarte aproape de Moineştii unde umblase Luchian. Parcă ferindu-se de orice ieşire precipitată în arenă, îşi amenaja o zestre taciturn acumulată, pentru manifestările expansive din aceşti ultimi ani. Vitală şi directă, nu se încurca în vreo pedanterie, picta adesea păsări cu ceva din sufletul ingenuu al păsărarului din povestea Flautului fermecat. Cum Papagena, la întrebarea lui, răspunsese glumeţ, atribuindu-şi o etate inverosimilă, numărată în ani şi în cîteva zile, Olga îşi socotea probabil vîrsta artistică după un calcul al ei, de acumulări tăcute: pentru a se da brusc în vileag, acum, într-o explozie vivace, de tinereţe.
Cygnus, care nu moare
Surpriză, poate, însă nicicum contrasens supărător, care să tulbure confortul muzicienilor, tihnit înscrişi în habitudini operaţionale, – căci, iată, cei mari au intuit-o precum o cristalizare a meşteşugului însuşi, un componist de talia lui Brahms recomandînd ca indicaţii precise de tempo, vivace de pildă, să nu fie traduse în execuţie decît pe jumătate. Dietrich Fischer-Dieskau îi dăruia ecou explicit, în lecţiile lui de canto, unde imprevizibilul încununa suprem o màtură înţelepciune.
Simetric, mă gîndesc, familiaritatea noastră cu vocile care ni se încrucişează în jur, zbenguindu-se în zboruri ager arcuite, n-ar trebui, nici ea, să se acomodeze prea lesnicios unui giocoso sempitern. Însă ispita ornitologică, atunci cînd ne dă ghies, purtînd atîta preţios entuziasm de referinţe, din istoria inatacabilă a creativităţii, favorizează, desigur, altceva decît un scrupul de precauţii sustractive. Atîta fastă bogăţie degajă conivenţele unei armonii parcă prestabilite, încît fac hors de propos, exclud, dintre alternativele apropierii, orice ar atenua datoria noastră de a răspunde vibrant, con affetto, universalei exclamaţii care ne interpelează fără preget.
Au fost oare zadarnice, în parabola unor talente de răscruce, coincidenţa şi declicul acţionînd sub semn auroral, dinspre acest cuprins misterios, unde Wagner însuşi o investeşte pe Lilli Lehmann în rolul Pasării Pădurilor din Tetralogie – pe aceea care avea să devină vocea legînd major continentele, de la Berlin la Metropolitan şi înapoi în Europa, la Salzburg, spre a instaura, cu excepţionalul ei prestigiu, sărbătoririle mozartiene încă din 1901? Sau mai tîrziu, peste decenii, cînd geniul începuturilor fecunde se rosteşte din nou, hărăzindu-i frumoasei Elisabeth Schwarzkopf acelaşi emploi wagnerian, ca o parafă, muzical-poematică, somaţie la o carieră înaltă...
Nici un exerciţiu de tipul beneficiului de inventar, al prudenţei care calculează isteţ, nu va da seamă de tăria cotidiană a miracolului. Şi nu ne va despărţi de trainica lui inerenţă, nici gafa poznaşă a vreunui aiurit ca tenorul Leo Slezak, cu experienţă la Opera din Viena şi la Covent Garden, care, obişnuit să folosească aparatul de locomoţie propriu ficţiunii din Lohengrin, se trezi odată lansînd pe scenă, ca pe un peron de gară, interogaţia enorm prozaică – «La ce oră, proxima lebădă?».
Marea pasăre albă venea plutind, sub incantaţia fantasticului wagnerian, şi în regia semnată de Visconti, pentru Ludwig, ea vine cîntînd – spune tradiţia – cînd se pregăteşte să moară. Aşa se şi numea, Cygnus, ultima vioară pe care şi-o făurise Stradivarius. Dar eu nu cred în moartea simbolică a lebedei, cum nu renunţ, nestrămutat, la invincibila putere a frumuseţii.
Dan Hăulică
Ilustraţia eseului „Miracolul păsărilor” e alcătuită din lucrări de Olga Morărescu-Mărginean, care au figurat în expoziţia Semne pentru bucurii matinale.

Vizualizări: 4

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor