După 100 de ani:
Nicolae Grigorescu - Le Sacre du Matin

de Dan Hăulică

Când, în copilărie, ucenicea, frecând culori pentru icoane, pe lângă Anton Chladek, i se recunoştea deja lui Grigorescu, şi-l meritase din partea meşterului, un elogiu cu bătaie simbolică, la exordiul unei viitoare cariere unde vor excela atâtea izbânzi de peisagism strălucitor: învăţăcelul era lăudat pentru felul cum "făcea pământul" - el, care, asemenea lui Eugene Boudin, va năzui să îmbrăţişeze larg zările, ca un adevărat "rege al cerurilor".
De fapt, pământul nu-i va fi nicicînd măsura aptă a-l cuprinde pe deplin, în definiţia zbaterii lui autentice, a nevoii lui irepresibile de suav şi gracil, de lirică tandreţe. Accident ivit la epilogul unei existenţe, însăşi înmormîntarea artistului, voită ca un ritual desprins din propria-i pictură - un car cu patru boi ducîndu-l spre locul de veci -, nu va evita această disparitate. Cînd să-l coboare în groapă, se constată că era prea mică, ne informeză un martor contemporan.

Altfel spus, cel care pleca era, el, prea mare, pentru măsurile ce i se ofereau în preajmă. Şi nu se afla în cauză doar statul ce l-ar fi caracterizat în sens fizic, ci o dimensiune scăpînd aproximărilor prudent descriptive, proprie acelor proiecţii care au dreptul să se alungească fantastic, în orizontul imaginarului. Cînd se rostea "la moartea celui mai mare dintre români", Nicolae Iorga punea în mişcare asemenea vibrante resorturi ale admiraţiei, împingînd invincibil către înalt fiinţa pios invocată.
Pictorul, însă, şi-o purta cu o discreţie aproape timidă, fără nici un accent emfatic. Ne stau la îndemînă episoade grăitoare, s-au despărţit, de pildă, la capătul unei zile faste, în care-l vizitase la Cîmpina, şi mult mai tînărul Gh. Petraşcu, de obicei zgîrcit cu expansiunile, rezumă nostalgic zestrea de emoţie a acelei întîlniri: "într-un tîrziu, cînd mă întorceam spre gară, l-am văzut trecînd încet. Cu pălăria trasă pe ochi, cu pardesiul pe mînă, subţirel şi nebăgat în seamă de nimeni, urcînd binişor drumul ce ducea spre casa sa zidită în vara trecută. M-am uitat mult după dînsul pînă ce nu l-am mai zărit."

Şi cum n-aş asocia atare notaţie, respirînd firescul grav al lucrurilor simple, cu alte gesturi, la adăpost, şi ele, de non-sensul pozelor crispate, - cînd artistul, astfel imun la atingerile aroganţei, avea să denunţe ferm "piramida fatală" a orgoliului, zădărnicia ei intempestivă? Aţi înţeles, ne iese în cale, inevitabil, paradigma Brâncuşi, aspiraţia de anonimat sublime care o concentrează sculptorul, forţa calmă a demiurgiei sale. "Iată-l, scria despre el Benjamin Fondane, în 1929. Traversează strada pe jos fără să ia seama la privirile celorlalţi. Cine-l priveşte? încă un pas şi va ieşi din secol, din cerc". La ieşirea lor din veac, din cercul care-i circumstanţia, aceşti bătrîni închipuind oaze de creativitate care să ne răscumpere destinul, peste vanitoase turbulenţe, întemeiază, oricît de retraşi, nevoia unei cuviincioase recunoştinţe, emblematică pentru o superioară solidaritate. Departe de a constitui "cea mai mortuară dintre sărbători", cum credea cîndva, dezabuzat, Mihail Sebastian, centenarul ne apare, dimpotrivă, drept afirmarea unei legitime cheltuiri vitale, raportat la noima identităţii profunde a unui popor: aceea pe care, în posteritate, o străjuiesc talente de anvergura lui Nicolae Grigorescu.
Meteoric apărut pe un firmament cultural încă supus unor viforniţe răvăşitoare, vreme de veacuri încruntînd obrazul ţării, pronia l-a vrut pe Grigorescu aidoma unui surîs clement, chemat să consoleze istoria.
Voltaire îşi pornise traiectoria scînteietoare în aria unei civilizaţii sensibil proteguite, Occidentul, iar la noi se mai produceau încă izbiri nefaste de Tătari prădalnici!. Ca şi cum întîrzierea într-o temporalitate ostilă, de feudală, cronică nesiguranţă, ar fi cerut o recompensă pe potriva umilinţelor, locurile acestea încîntate aşteptau un ochi care să le absolve de ameninţare şi să le recunoască raţiunea morală de a exista, salubru, încrezător, dincolo de năpaste. Expansiunea artei grigoresciene conjura blestemul unei lungi şi sumbre apăsări, ea însemna, pentru existenţa naţională, o proclamaţie de tînără putere: un soi de Sacre du Matin, de ritual înscris în necesităţile peremptorii ale sufletului romînesc.
Intră în cadenţele vastului poem pe care-l alcătuieşte opera grigoresciană, accente de uimire prodigioasă, impresia are uneori o promptitudine exclamativă, imediat seducătoare. Dar farmecul inalterabil cu care se livrează modelele, ori frescheţea lor bucolică, sînt compatibile adesea, în cutare figură de Rucăreancă ori de Mocan, cu valori de integră demnitate, ce s-au filtrat de-a lungul mileniilor. Figuraţia tablourilor grigoresciene nu-i decisiv datoare vreunor efecte de recuzită, acelea bunăoară legate de vechi costume pitoreşti, pe care i le procura Nicolae Blaremberg, cînd poposea, ca să picteze, pe moşia lui de la Sturzeni. Şi înseamnă să tratăm caricatural lumea coerentă a unui artist autentic, dacă îi transpunem operele în spectacol de tablouri vivante, - aşa cum s-a făcut, se pare cu succes, prin 1903-1904, la Teatrul Naţional! Nu parazitare prestigii de scenografie, ci înţelesuri de majoră conivenţă antropologică, sînt de urmărit în contemplarea unui atare univers. }ăranul de la Dunăre, înţelept, deschis şi meşter la vorbă, n-a fost, desigur, o arbitrară plăzmuire a fabulistului, - imaginile grigoresciene nu-l recuză. Iar Michelet nu ezita să afle analogie în sătenii Comisiei de proprietate de la 1848, pe care-i lăuda categoric -. "Aceşti ţărani de la Dunăre s-au arătat cu mult mai siguri de dreptatea şi chiar de elocvenţa lor decît }ăranul din poezie. îndrăznesc să spun - adăuga ilustrul istoric romantic - că poate în nici o ţară nu s-ar fi găsit în acest grad, la locuitorii satelor, o asemenea nobilă sevă primitivă, o asemenea vigoare de bun-simţ antic şi în acelaşi timp logica dreaptă, pătrunzătoare şi fără replică, despre care modernii îşi închipuie că le aparţine".

Depinde, dealtminteri, în bună parte de noi cei de astăzi, dacă raportarea la aceste coordonate româneşti funcţionează ca un stimul, deschizîndu-ne o înţelegere judicioasă. Aşa cum în biografia pictorului, la antipodul fixaţiunilor simpliste, alternanţa între Franţa şi România s-a tradus printr-un spor de supleţe, imaginile de la Vitré, bunăoară, croindu-şi un loc natural în selecţiile din ţară, însuşi echilibrul acesta pendular a fost asumat de urmaşi, - Petraşcu a ţinut să refacă pentru sine, afectuos, itinerarul rodnic care ducea în orăşelul breton. Mi-am impus, la rîndul meu, acest pelerinaj, precum un vou de fidélité, cu atît mai mult cu cît miezul medieval al localităţii, riguros păstrat, prilejuieşte revelaţii sezisante: Grigorescu - descoperi acolo - poate rezista la trecerea timpului, cu o prospeţime neştirbită. Cum poate rezista magnific măririi fotografice, el care ştia totuşi să refuze superstiţia cantitativului şi-l întreba sec pe George D. Mirea, care-şi etala mîndru pînzele supradimensionate: "Dar ceva mai mic nu ai?" "Mai mic", presupunînd o eficienţă pictorială, capabilă să controleze subtil plaje expresive de culoare.
E ceea ce ne întîmpină în priveliştile unde se simte apropierea mării, un freamăt secret care-l leagă pe Grigorescu de impresionism fără pedanterie, fără vreun pact metodologic care să-i îngrădească libertatea. O undă impalpabil suverană, care-i poartă în comun, către descoperiri de lumină şi de fragedă trăire, se poate percepe de la unii la alţii, nu numai pentru că Grigorescu se încrucişase cu Renoir în atelierul lui Cornu şi-i întîlnise, foarte tineri, la Barbizon, pe cei care nu deveniseră încă impresionişti, ori, mai apoi, la doctorul Georges de Bellio, românul care le- a fost protector generos, iar lui vecin de imobil, la nr. l din Boulevard de Clichy. Dar un curent sincronic, de corespondenţe şi de emulaţie, funcţionează efectiv, dilată salutar porii acestei întrupări rebele, care-i duhul artistic al unei epoci. De aici ideea şi titlul unei pregnante expoziţii pe care am organizat-o în 1991, cu Uniunea Latină, la Paris, la Trianon de Bagatelle, - Pictura românească în timpul impresioniştilor. Pe un arc al duratei care se întindea de la 1865 la 1920, sinteza aceasta picturală, realizată prin osîrdia Muzeului de Artă şi a directorului de atunci, regretatul Theodor Enescu, propunea atenţiei internaţionale o panoplie densă de preocupări şi împliniri, avansînd fără complexe, cu un curaj al valorii care sfida habitudinile. Pentru prima oară, arta românească ieşea din ghetto-ul pusilanim al unei modestii forţate, prea multă vreme impusă de împrejurări. Afişe ample, de aproape 2 metri, răsăreau la răscruci şi în metrouri, deschizătorul de drum fiind, bineînţeles, Grigorescu, - lui îi aparţineau şi imaginea aceasta vestitoare, mîngîiată de briza mării şi de apeluri care să ne scoată înspre larg. Distincţia figurii feminine din imagine şi a tratării, într-o gamă de griuri şi de bleu, neşovăitor dozate, pulsaţia elegantă a unui văl alb, vibrînd în aerul marin, toate concurau pentru a instala acest mesaj artistic pe o linie de vîrf, la cote înalte ca aceea a lui Manet. Reacţia, aproape unanimă în expoziţie, înregistra un murmur de surpriză bucuroasă: "Ce pictori! Şi cum de nu i-am cunoscut?".
Enunţul ascundea entuziasm spontan şi, totodată, o mustrare. Aşa trebuie să abordăm soarta unui talent de talia lui Grigorescu. El ne-a dăruit, cel dintîi, sentimentul unui peisaj românesc distinct, - îl datorăm devoţiunii lui imense, peregrinării lui necontenite, de la şes către munte, pe clina molcomă a colinelor, în luminişuri şi în pajişti de poveste, în pulberea stagnantă a amiezelor şi în indicibilul melancoliilor vesperale. După cum păstorii noştri de demult, în cursul atîtor migraţii transhumante, ne-au întărit unitatea de limbă şi de neam, la fel acest arcadian al picturii a ştiut să precipite, în preumblările lui visătoare, un întreg patrimoniu de suflet străvechi şi mai nou. Dacă prin Theodor Aman se încercase crearea unui statut respectabil al picturii, cu serate fastuoase în atelierul artistului, care s-o impună social, prin Grigorescu această îndeletnicire devine un versant poetic, unde îşi răspund fericit solitudine şi comuniune. Talentul lui mlădios şi imprevizibil, de o ataşantă bogăţie, şi-a anexat biruitor imaginarul.

Vizualizări: 7

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor