DAN HĂULICĂ. Puterea de creație a unui popor

Eveniment expoziţional:
Puterea de creaţie a unui popor 

de Dan Hăulică


.
O amploare ambiţioasă intră în noima acestei expoziţii, în acolada ei larg deschisă, pentru a cuprinde patru decenii de experienţe şi de ipostaze picturale: acelea tocmai unde s-a jucat destinul creativităţii româneşti, printre ameninţări funeste dar şi printre răspunsuri splendid vitale, crescînd din fibra unui geniu inalienabil, din înzestrarea fundamentală pe care Henri Focillon o evoca neted, deloc parcimonios, cînd ne caracteriza drept „un pays de peintres”.

Ţară de pictori, România a rămas şi în vîltoarea constrîngerilor ideologice, a presiunilor ce încercau să desprindă creaţia de sinele ei profund. A produce probele unei atare fidelităţi, pornind de la orizontul primelor ofensive ce primejduiau exerciţiul liber şi onoarea meseriei de pictor, la nivelul anilor ’49-’50, – a operà în continuare, pînă în 1989-1990, o secţiune prin durata vie a creaţiei româneşti, iată căutarea ce susţinea acest proiect. Era de ghicit, am empatizat instantaneu cu ideea Ruxandrei Garofeanu de a întreprinde o asemenea expoziţie. Multe luni înainte de a examina pe calculator, împreună, mii de imagini interesînd alegerea, distanţa între Bucureşti şi Paris ne-a impus ore bune de conciliabul telefonic, în jurul unor prealabile chestiuni spinoase, care nu se lăsau escamotate.
Dacă proiectul se cerea larg croit, pe măsura unei mize culturale ce nu îngăduia reducţii meschine, asta însemna, de la început, curajul unei extensii cantitative, o anume încrezătoare saturaţie a spaţiului, în pofida habitudinilor muzeografice obligînd la rarefierea simezei. Nu din vreun capriciu de sorginte anticară am urcat, aşadar, tablouri pe cîte patru rînduri, aidoma acelora de pe ziduri baroce de Schatzkammer, menite a tezauriza princiar curiozităţi disparate. Răsfăţ vertical sau modestă aplecare spre sol, în unele compartimente ale alcătuirii noastre, îşi declinau utilitatea dincolo de cochete luxurianţe fără de resort lăuntric. Şi lucrînd, încercînd să circumscriem o materie care se aglomera netemător, progresiunea cantităţii nu devenea vertij, nu ne dădea prin minte să ne simţim, ca într-un vers de Michaux, „malheureux et affamés du plus Grand”.
Dimpotrivă, bilanţul căruia i se devotau aceste strădanii avea în vedere bogăţii altfel decît himerice, consolatoare tocmai pentru că se înfăţişau în stricta lor realitate. Pledoaria noastră tindea să proclame drepturile unui cumul semnificativ, apt să răspundă legitimei încordări care poate face din producţia artistică un semn în calea destinului.

Îmi amintesc, mă cucerise, sub pana unui istoric de înaltă inteligenţă, Lucien Febvre, expresia candid robustă, de el relevată într-un vechi text de veacul XV: „Franţa e plină ca un ou”... Ca un întreg saturat de probleme, de vitalitate concretă. Acestei plenitudini coerente îi venea rîndul să apară cu efect de istorică reparaţie, după un război de o sută de ani, şi o ciumă teribilă, devastator secerînd Europa. Plinătatea pe care o invoca expoziţia noastră nu era însă un epifenomen, ea îşi făcea loc, premonitor, în golurile înseşi ale crizei istorice, pe chiar parcursul unei traversări primejdioase. Dacă i-am fi minorat prezenţa, pe simeze, ar fi fost ca şi cum ne-am fi zădărnicit mîntuirea ...
Socotind ansamblul operelor apte să-şi aducă mărturia, într-un sobor al supravieţuirii cinstite, pe neştiute se adunau cel puţin 600 de opere, spontan reprezentative. La o cumpănă reînnoită, proptindu-ne răspicat în enunţul criteriilor de selecţie, cifra luneca în sus, după o nostalgie de baremuri mai săltate. Dar nu procesul additiv, ca atare, îl aşteaptă retina, nu gabaritul numeric, şi recordul pe care-l marchează el, pot epuiza, pînă la urmă, meritul infrangibil şi vrednicia proiectului.

„Unică!” răsună emoţionat superlativul pe care şi-l dobîndeşte expoziţia în cartea de impresii – din partea unui vizitator venit de la New York, să-şi împrospăteze contactul cu ambianţa plastică românească; aceea, căreia el, criticul Coriolan Babeţi, îi consacrase inimoase iniţiative, în Banat, la Bucureşti, la Veneţia, şi în primul rînd între zidurile Bastionului timişorean, unde perseverenţa sa făcuse posibilă demonstraţia de calitate a Expoziţiilor „Studiul”.

Pe firul unor asemenea realizări, gîndul ni se întoarce cu gratitudine spre sfetnicii de superior discernămînt, Paul Gherasim mai cu seamă, activi atunci, în deceniile dintre 1950 şi 1980, ca şi acum, pe traiectoria marii restituţii artistice, găzduită la Biblioteca Naţională.

Îndemnurile pozitive, constatul de copleşitoare bogăţie, care li s-a părut inevitabil unor oameni cu o certă cultură vizuală, drumeţind îndelung prin colecţii europene, artişti ori chiar muzeologi de la instituţii faimoase, Doina Lemny, de la Beaubourg, de pildă, visînd la un transplant al expoziţiei noastre acolo, – toate aceste bune indicii de audienţă confirmă îndreptăţirea unui proiect fără precedent, la noi, dar şi pe multe alte meleaguri.

Mi-a fost dat să parcurg, în timp, alcătuiri expoziţionale de apartenenţă geografică diversă, în cîteva continente. Foarte tînăr, am putut fi martor la rumoarea produsă de un eveniment ca Expoziţia moscovită de la Manej, unde se încerca, pentru prima oară, încă timid, a se readuce la vedere tablouri surghiunite ani de zile, sub stalinism, semnături ca Sarian ori Koncealovski. Era la începutul anilor ’60, guvernanţii se angajau stîngaci, à contre-coeur, într-o operaţie care ar fi reclamat o abordare altcum eficientă.
În vizită oficială, Nikita Hruşciov se precipită să vocifereze irespectuos, nimerind în faţa unui sculptor pe care-l somează să se mute în Occident dacă-i place arta ce se practică acolo. La care, artistul, cu o mişcare bruscă, îşi sfîşie cămaşa, dezgolind un tors tatuat de indelebile cicatrice. „Eu am vărsat sînge pentru pămîntul ţării mele!” A doua zi, Hruşciov se vede în situaţia de a trimite scuze sculptorului cu gest percutant şi cuget demn, iar peste cîţiva ani, îndepărtat de la putere, capabil în fine să-şi asume omeneşte eroarea, face apel tocmai la dalta lui Neizvestny, pentru propria lui piatră tombală. Între timp, artistul emigrase în America, de unde i-am reprodus un desen în Secolul 20. Sub detaliul anecdotic, tremură un patetism ireductibil, relaţiile între creator şi putere implică integritatea umanului. Nu voi despărţi niciodată vasta expoziţie de la Manej, de spasmul acestei confruntări acute.

Cînd înscria un asemenea episod, istoria lăsase în urmă exterminări tăcute ale unor creatori de o flagrantă notorietate, Meyerhold, Mandelstam, Babel, pentru a nu vorbi despre sufletele de flacără, precum Ţvetaeva, criminal împinse la sinucidere. Aveau să se mai întîmple samavolnicii scandaloase, în deceniile viitoare, însă frisonul destalinizării se însoţea cu o anume renăscută speranţă. În aura ei au mijit tonice înălţări de talente, pipăind salubru marginea cavităţii de umbră unde ne proiectaseră împrejurări nefaste. Nu-l uit, parcă simbolic în reacţia lui, pe Lucian Grigorescu, la un Salon de pictură, arătîndu-mi – absorbindu- l cu o privire vorace – albul magnific dintr-un portret de Cîntăreaţă, o siluetă nobil stilizată, de Ion Pacea. Răspundea firesc unui asemenea entuziasm, rostit de un meşter hiper-exigent, stătea, convingător şi prob, în Secţiunea anilor ’50, funcţionînd ca o adevărată răscruce în Expoziţia noastră. Şi stătea, imediat alăturată unei pînze care, ea, înainta, deloc exiguă, robustă, de departe vizibilă, după o cadenţă egală, a tălpilor regular întipărind solul. Căutare nestrămutată a ritmurilor decorative, în aceste figuri feminine, Alin Gheorghiu îşi racorda, de fapt, pictura, la un pendul interior, menit să reziste fără virtuozism falacios şi fără complexe.
Cum păşeau spre o existenţă în prielnică lumină atîtea alte promisiuni în care se închega un trainic fond de aşteptări, – rezerve încă neştiute ale fiinţei colective ce ne poartă obscur şi ne revendică. Începuturi trudnice, schimb nicicum automat între generaţii, cădeau în lotul de probe hărăzit, nu o dată, talentelor viguroase. Unul dintre ele, nimerind în bolgia unei ocupaţii exasperante – lucrînd ore lungi, mulaje de interes veterinar pentru Ministerul Agriculturii – se elibera tardiv, în pragul nopţii, de acele simulacre, pentru a picta, în sfîrşit, şi a fi el însuşi. Atunci, cu o înverşunare neîmpăcată, ţinîndu- se treaz în fumul des al zecilor de ţigări care se îngrămădeau în jur, nocive, Brăduţ Covaliu – căci despre el povestesc – îşi împlinea, supliciat de bunăvoie, vocaţia. Din cînd în cînd îşi lua pînzele subsuoară, şi bătea la uşa profesorului Jean Al. Steriadi, căruia îi păstra o afectuoasă încredere. Hedonist şi bonom, obişnuit să corecteze fredonînd Mozart, meşterul scruta totuşi ager tablourile, spre a conchide invariabil: „Să mai faci!” După un timp, într-o zi fastă, suspensia greu de îndurat se anulă, cu un verdict ferm Steriadi îl trimitea să iese în larg, „să arate!”. Era semnalul unei înfruntări cu publicul unde tînărul avea de etalat achiziţii de picturalitate densă, o voce sprijinită pe asprimi tradiţionale, dinspre Dumitru Ghiaţă, dar capabilă de mîngîieri mătăsoase ale materiei, care să-l instaleze într-un perimetru invidiabil, de valori intrinsec plastice. Dovadă, peisajele bunăoară, nud şi forte gîndite, provenind din Colecţia Macovei, care fac parte din selecţia noastră pentru anii ’50.

Rînd pe rînd severă şi exaltantă, la Ressu mai cu seamă, lecţia maeştrilor şi-a vădit virtuţi stimulatoare, pînă şi în momente de insuportabilă restrişte. Ca un pariu greu de ţinut, dar licărind în conştiinţe, comparaţia, coexistenţa în timp, cu artişti ce se ilustraseră exemplar, ofereau puncte de reper şi de reazem. Nu era în cauză un lux livresc, şi nici un simplu constat de aderenţă conformistă. Uneori gesturi ale înaintaşilor, aflaţi încă sub raza privirii, aveau un accent inconfortabil, – pentru anecdotă, bunăoară, Pallady, în contra-timp cu adunările docile de epocă stalinistă, pictorul stînd jos, ostentativ, cînd sala se ridica să aplaude lozinci, ridicîndu-se, în schimb, solitar, cînd în fine se opreau ovaţiile servile. Agresat în planul vieţii zilnice, i se întîmpla unui asemenea mare profesionist să fie condus la Miliţie pentru că nu putea să exhibe o autorizaţie de peisaj. Raţiune de a fi pentru atîţia pictori, inseparabil de succesele unor cariere radioase, peisajul, iată-l suspectat şi el, obiect de vigilenţă abracadabrantă. O întreagă expoziţie pregătită la Dalles, adunînd notaţii peisagistice, cu semnături ca Dumitru Ghiaţă, fu închisă la o încruntare de sprînceană a lui Perahim, dictator al plasticii, coborît de pe tancurile sovietice.
Se înţelege, sub asemenea auspicii, tradiţiile muzeale nu livrează numai un refugiu, ori o stază protectoare, ele se percep ca o dimensiune dinamică. Adevăr pe care Pallady însuşi îl enunţase cu memorabilă luciditate – şi noi l-am transcris în exordiul expunerii: „Tradiţia e şirul celor care au ştiut şi au putut să meargă pînă la capăt.”

Un radicalism, deci, la antipodul precauţiilor pusilanime, poate dubla, fără trădare, fondul inuzabil al memoriei. Şi garant pentru această benefică sfredelire a stratelor adînci se instituie însăşi puterea cugetului de a se îndoi de sine, de a şti că în fiece artist care-şi merită mîntuinţa stăruie, mortificator, un heautóntimoroúmenos. El suspină în paginile de Jurnal, unde se confesează Pallady, bîntuit de spectrul mediocrităţii, unde triumful senin presupune lăuntrice bătălii neştiute. Raportul artistului cu lumea, şi cu puterea, nu are cum nesocoti intrîndurile căptuşind umbros expresia. E un mod rudimentar de a concepe lucrurile, acela căutînd cu dinadinsul, ca semn de situare antagonică, de opoziţie la insuportabil, recursul la o panoplie de topoare, cum le saluta reductiv un ipochimen nesăbuit, voind să facă bunăoară din figuraţia cruntă a lui Florin Mitroi o emblemă exclusivă.
Unei elaborări complexe, care mînuia 657 de tablouri, cîte număra Expoziţia de la Biblioteca Naţională, nu i-ar fi fost decît contra-productivă, de ordinul grimaselor îndărătnice, tentaţia strident tezistă, căreia îi cedaseră destule încercări immature din anii ’90: cutare ocupaţie, de pildă, a Pavilionului de la Bienala veneţiană, a suprafeţei lui îmbietoare, cu insignifianţa monotonă a volumelor de Opere, datorate lui Ceauşescu; realizînd, pînă la urmă, sub pretextul unui denunţ al absurdului, mai degrabă complezenţa într-un vid înjositor. Surprize ale unor petreceri fals polemice, iată-le de data aceasta strecurate recent sub egida unui Muzeu. La MNAC, ai spune fără ştirea directorului, Mihai Oroveanu, cîţiva tineri inexperţi se pun pe treabă, recidiva lor se opinteşte să ne procure un canular. Anulează, cred ei, povara inventarului ceauşist, dacă expun pînzele cu faţa la perete şi dosul către privitor!

Să ne despărţim de trecut, rîzînd, – pentru a-l parafraza pe Marx – nu înseamnă să ne blocăm într-o sărmană suficienţă. Copiii pedepsiţi, îi regăseşti bosumflaţi cu faţa la perete. Dar durata istoriei? Oricît de ingrată, are nevoie de o considerare altfel serioasă, dialectic responsabilă. Nu iconografia grotescă a dictatorilor era obiectul nostru, ci pozitivitatea în mers a creaţiei, care defineşte soarta unui popor.

De bună seamă, cazuistica puterii implică variaţiuni obiective care comandă un tratament apropriat, cu diferenţe deloc neglijabile. O expoziţie la Roma, pe Via del Corso, nu foarte întinsă, Arte e potere, polariza chestiunea sub semnul jocului de atracţie şi respingere între geniul creatorilor şi autoritatea Curţii papale. Pe scena teatrului istoric redundant unde au acţionat Bramante, Rafael, Michelangelo, chiar nuanţele dobîndesc şansa unei pregnanţe discriminatorii. Şi ni se iscă în minte, asociativ, de exemplu, la capitolul Sixtinei, detalii ce nu se lasă contrariate. Cînd un redutabil intendent al Curiei, care-i făcuse mizerii lui Michelangelo, se trezeşte figurat de acesta în lotul damnaţilor din Judecata de apoi – tîrît vertiginos de către diavoli –, şi aleargă să reclame răzbunător, furia lui primeşte un răspuns mucalit. Papa (Paolo III Farnese) se pretinde neputincios, n-are jurisdicţie asupra Infernului! Ceea ce, se înţelege, defineşte un nivel la care n-ar avea acces proclamaţiile dictatoriale cu iz adesea agramat, difuzînd, la noi, verdicte ideologice apăsătoare.
Chestiunea, însă, ne interpelează oriunde, sub incidenţe fatal diferenţiate, de cîte ori intuim palpabil reacţia legitimă a talentului la constrîngere şi iritantă presiune. Dincolo de situaţii abrupte, cu izbucniri îndurerate, această presiune o ghicim insinuîndu-se pînă în interstiţii nebănuite ale actului creator. Comisii ideologice dînd buzna în ateliere de pictori, doar vor detecta vreun fir compromiţător, de utilizat pentru eventuale incriminări, interogaţii care să-l descumpănească pe artist, prin năpraznica lor enormitate, nimic nu lipsea din acest aparat al bănuielii sistematice. Privitor la figurile masive de ţărani, pictate prin 1959, gonite parcă de un iureş cumplit, Corneliu Baba e întrebat – „Încotro merg ele?”. „De la stînga la dreapta tabloului” răspunde meşterul, tocmai pentru a conduce chestiunea în inerenţa plastică a imaginii. Dar curiozitatea acestor inchizitori improvizaţi e nesăţioasă, tot el, maestrul Baba, îmi povestea despre un comentariu încă mai incredibil, pe marginea ciclului de Ţărani, care-i frămînta atunci inspiraţia, a somnului de plumb în care păreau să cadă, grele, atare trupuri îndelung muncite. „Bine, bine, perorau papagalii politizaţi, îi vedem răpuşi de oboseala exploatării, dar lupta de clasă nu-i destul prezentă, – nu se înţelege la ce visează ei, dormind!”. Şi se afla, în pîlcul acestor „îndrumători” volubili, cîte unul ca M. H. Maxy, care nu era un beoţian neumblat prin lume, căci se mai frecase cu muzeele.
A nu lăsa nescotocită nici o fărîmă de interioritate, vînînd detectivistic inavuabilul şi tainiţele oricărui refugiu subiectiv, – în practica acestor consilieri nedoriţi erau elemente pentru un coşmar fantasmagoric. Prietenul meu, ilustrul prozator albanez Ismaïl Kadaré, l-a configurat într-un roman original, Palatul viselor! Închipuie acolo, straniu, o instituţie uriaşă sortită a centraliza visele unui Imperiu, amestecă imperturbabil enigma cea mai calmă şi fulgerul dezlănţuit.

În loc de a-i subjuga pe oameni, colecţionînd rezerva lor ultimă de libertate, artistul e chemat, din contra, să pornească de aici pentru a gîndi un viitor care să emane lumină şi netemătoare siguranţă. Cu bogăţia ei de culoare şi forme, Expoziţia noastră nu-şi refuza această înălţare de aripă.

Spun constant noastră, pentru că mă simt inseparabil solidar cu un proiect complex, prezentat de Ruxandra Garofeanu, aprobat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, care şi-a încercat eficienţa într-o lungă preparaţie, punînd laolaltă clarificări de concepţie şi de realizare. Proiectul a cerut, spre a se maturiza, pricepere, devotament şi chiar francă abnegaţie.
Cum se bolteşte visul în structura unui program expoziţional de o asemenea temeritate, cîtă perseverenţă luptătoare s-a dedicat proiectului, vreme de aproape doi ani, – nu fără piedici, uneori otrăvite, – sînt lucruri despre care merită să mai vorbim, neocolind temele dificile. Dar neuitînd, nici o clipă, că apărăm, lucid şi tenace, o idee generoasă, o cauză care depăşeşte orgoliile personale. E vorba, aici, în această dezbatere, despre puterea de creaţie a unui popor.

Eveniment expoziţional:
Lăsam oarecum zălog, mai deunezi, trecerii noastre printr-un conduct vibrant de frumuseţi neaşteptate, lăsam pregnant pentru memorie, înscris pe manşeta revistei, un titlu ce nu se voia dator vreunei consimţiri precipitate, vreunui avînt fără de pondere. Căci îl simţeam indiscutabil aproape, investit cu forţa calmă, a jurămintelor de credinţă. Nepăsător faţă de eleganţe căutate, ştiindu-se părtaş la un adevăr prelung, silabele alcătuindu-l – Puterea de creaţie a unui popor –, eu le aşez într-o lumină nescăzută, demnă să ne dea rost şi sănătoasă înaintare.

Unor asemenea temeiuri se cuvine să le închinăm excursul nostru printr-un cuprins spornic de gînduri şi imagini. Scutură, cînd îl străbaţi cu pasul drept, ţi le apleacă darnic peste umăr, rezerve de bogăţie învoaltă: asemenea unei încrengături înfoiate, pe care n-o pot răzbi foarfecele odioase ale clasificărilor pedante. Nu în zadar îmi amintesc, de altminteri, o bună parte din Europa viitorului le apărea anticilor sub năvala pletelor ce înfăşurau rebel nişte căpăţîne îndărătnice, Romanii îi găsiseră şi un nume, Gallia comata. Însă pe cine ar mai stînjeni acum reminiscenţa unui atare aport, coama în tumult nestăvilit!

Ştim, a trebuit o ferice osteneală a duhului de sinteză prevalînd la scala mileniilor, pentru ca progresiunea timpului să elaboreze configuraţii identitare, ca acelea azi devenite fireşti. Din cîte oferea existenţa veacurilor de demult în România, artiştilor cu ochi sagace li se impunea o certă distincţie pe care o atingeau fără sforţare specimene umane din toate generaţiile. Cutare fotografie în mediul rustic ardelean, prilejuită de anchetele sociale ale profesorului Dimitrie Gusti, unea laolaltă membri ai unei aceleiaşi familii ţărănesti, oficiind în alb, cu o linişte severă – i-ai fi luat drept seniori dintr-un tablou de Quattrocento.

Pe Horia Bernea aşa îl vedeam, beneficia parcă de o curioasă prejudecată favorabilă: înalt şi trainic întocmit, îi venea ca o mănuşă să se arunce frontal în calea dificultăţii, pe care o măsura integru. Un curaj bine ţintit se învecina la el, uneori, cu o mîndrie leală a faptei care aşteaptă cert împlinire. Eram la Paris prin anii ’80, Horia fusese invitat pentru o stagiune de pictură la Muzeul Naţional de Arta Modernă, – în scurte răstimpuri ieşea din atelierul aflat vis-à-vis de Centrul Pompidou, să înfrunte un ger iernatic, atunci mai neclintit ca de obicei. Respiram parcă un frig de stele în seara aceea. În determinarea lui de mare muncitor, îi ghiceam prietenului de lîngă mine, un amestec de gravitate şi de bucurie persuazivă. În haine de postav închise la culoare, purta pe creştet un acoperămînt de lînă auster, i-am spus, rîzînd, – „Te asemeni cu străvechii tarabostes, din vremea Daciei noastre legendare!”.

Însă impresiile dintîi, în legătură cu figura lui Bernea, mă duceau către alte repere cronologice, încă mai direct muzeale. Cînd l-am întîlnit prima dată, mi-a răsărit în minte, imparabil, o similitudine operînd mai adînc, înspre o paradigmă de ordin moral. Mi s-a impus atunci, prin trăsături, dar şi prin aerul de îndatorire implacabilă, îngîndurîndu-l bucuros şi tainic, analogia cu unul din eroii democraţiei ateniene, – acela de aparenţă mai tînără din grupul faimos al Tyranochtonilor – Harmodios şi Aristogiton, la vremea aurorală cînd actul lor temerar slobozise cetatea. Episodul, şi sacrificiul lor, au zguduit conştiinţe, imaginarul antic îi plasa, după moarte, în Insulele Fericiţilor, lîngă Achille, şi era interzis ca aceste două nume de martiri ai libertăţii să fie atribuite unor sclavi. Monumentul ce li s-a închinat, smuls Atenei de către Perşi, apoi refăcut, urma, prin voinţa lui Alexandru cel Mare, să fie restaurat în forma dintîi. Schema constructivă a sculpturii, măiestru cumpănită între axele ei, conferă simetriei o pregnanţă grandioasă. Triumfă în ea, astfel, şi în izbînda istorică de la care porneşte, o superioară ordine cogitativă. Întotdeauna mi-a plăcut să cred că Horia se împărtăşea din acest empireu, al durităţii ardente, străluminată de idee.

Cum se alege din hazarduri, în cavalcadă peste generaţii, pecetea identitară definind talentele cu adevărat decisive! Şi cum pogoară irezistibil harul, posesiv şi tandru, să facă viabilă orice alcătuire a imaginilor, fie şi aleatorie! Acelea deschizînd numărul 50-51 din România literară, probau, desigur, neîmblînzita originalitate a unui temperament artistic care a împrospătat peisajul chiar cînd îl trecea prin riguroase serializări. Prezent acolo, într-o duală întrupare, din serii distincte, motivul Dealului afirma o inspiraţie cu înţeles primordial, pentru pictorul Bernea. Dar intra în nişte raporturi cantitative, imprevizibil calculate, căci pictorul, s-ar fi spus, aduce natura, stihial perenă, sub veghea unui punct de observaţie modest şi fatidic, o ferestruică pironind simbolic priveliştea. Cu însemnele ei concrete, tranşa aceasta de rusticitate îi era dragă lui Horia Bernea, o socotea la locul ei în ambianţe oricît de felurite: niciodată uzurpînd inreresul expunerii, totdeauna marcînd fidelitatea artistului faţă de cuviinţa românească a acestui benefic colţ de lume, Poiana Mărului, care-i dăduse adăpost în anii aspru hăituiţi ai copilăriei.

Pe femeia locuind în căsuţa minusculă de unde provine Fereastra, magic adunînd energie, cu desenul ei în cruce, precum un radar încărcătură misterioasă, Marga Bernea o pomeneşte în termeni recunoscători, cumva înminunată; parcă i s-ar ivi pe cărare, de pe malul rîpos, o siluetă mititică şi fermă – începi să te gîndeşti la Maria Ţicoi, precum la o Sfîntă Vineri care ţi-ar fi răsărit în preajmă, greu audibilă cînd deschide gura, şi totuşi ascunzînd în sine nu ştiu ce siguranţă protectoare.

Categoric asumată, perspectiva care-l împlîntă pe artist în peisaj, uneori cu plămada lui de griuri dramatice, nu se abandonează totuşi înşelărilor delicvescente. Colina e acolo for ever, înfăţişare a lumii opţional adusă într-un orizont al trăirilor inatacabile. Iar crucea, lesne de recunoscut şi în croiala tabloului pe care-l invocam mai înainte, îşi manifestă, dincolo de simbolistică, apartenenţa la o funcţionalitate raţională: aceea acţionînd în jocul coordonatelor, între absciză şi verticală, ca şi în atîtea instrumentări de uz imemorial, atunci cînd, bunăoră, compune laolaltă, perpendicular, urzeala şi bătătura în războiul de ţesut – modelul însuşi al firelor pe care se extinde infinitul lumii, după venerabile mitologii asiate.
Dar nu aveam cui să invoc, în acei ani, dublul exotic al unor variaţii de înţeles, probînd tocmai universalitatea profundă căreia îi eram ataşaţi. Pînă una alta, ne sechestra bruta neruşinare a interdicţiilor încercînd să ne lovească – un număr consistent din Secolul 20, cu admirabile pagini exegetice de Theodor Enescu, închinate creaţiei lui Bernea, se găsi sub obroc, la porunca ministerială a unui insidios căutător de noduri în papură. Descoperise, acest exoftalmic al ideologiei, într-o imagine de la Vărătec, reprodusă pe coperta revistei, un obiect de litigiu mai mărunt decît o unghie: o cruce pe turla unui paraclis, existentă în acel peisaj, exact şi totodată poetic, întipărind suflul generos al picturii lui Bernea!
N-aveam de gînd să dăm satisfacţie Mamonei – sinistrul secretar de Stat pe nume Dulea, care, pornit să ne îngenuncheze, nu slăbea strînsoarea în jurul revistei, şantajîndu-ne mizerabil, punînd la cale măsuri ce pedepseau şi înfometau redacţia. Prelungită aproape un an, suspendarea apariţiei, sfîrşi spre ruşinea asupritorilor, cînd Festivalul de la Beaubourg, cu un public de peste 2000 de participanti, sărbătorind 10 ani de existenţă a Centrului Georges Pompidou, acordă revistei Secolul 20, în persoana redactorului ei şef, Premiul pentru cea mai bună revistă de literatură şi artă.
Incriminări din arsenalul cenzurii erau aruncate mai înainte şi altfel, ca piese de încercare în asalturi învăluite împotriva opiniei publice. Într-o dezbatere la Muzeul de Artă al Republicii, cu ocazia unei expoziţii de mare clasă, purtînd de asemenea semnătura lui Horia Bernea, se iscă o chestiune care-l putea stigmatiza provocator pe artist: dacă tot insinuează crucea în unele compoziţii, de ce n-o face mai deschis? Eram acolo critici, toreticieni şi istorici de artă, mi-a apărut ca o datorie de onoare să ies în apărarea acestui talent pilduitor, care se exprima pe deasupra oricărei lamentabile ipocrizii. Vocaţia lui n-ar fi fost de conceput fără o netă putere volitivă, în realizarea sa picturală biruia o misiune de adevăr, robustă şi divinatorie.

Dar nu-mi strunesc aici amintirile, care mă aşază într-o spontană convergenţă cu Horia, cu neînfricata parabolă a traiectoriei lui, doar pentru un exerciţiu obligat, pentru o rituală Défense et Illustration, în sprijinul acestei demne creativităţi. Că Horia Bernea nu poate fi subsumat unei tratări de oficiu birocratic, că plenitudinea impostaţiei sale artistice mătură, ca pe nişte sărmane contra-sensuri, gargarismele pretenţioase pe care le-ar eructa, în contra lui, gîtlejuri insolente, – toate acestea, convingeri de bun-simţ, ni le confirmă aprecieri înalt admirative, din partea unor oameni ştiind să vadă, să îmbrăţişeze reuşitele în cunoştinţă de cauză. Stahly, sculptorul notoriu, l-am auzit făcînd ferm elogiul compatriotului nostru, el care instituise, pentru Bienala pariziană a Tinerilor, Premiul ce le-a revenit lui Bernea şi lui Paul Neagu în 1971. La fel cu Georges Charbonnier, realizatorul perspicace de la ORTF, de o insaţiabilă curiozitate faţă de raporturile între explorare ştiinţifică şi artă – de la Lévi- Strauss, la Varèse –, care ne-a stat alături într-unul din vernisajele bucureştene ale lui Bernea în 1976 şi apoi într-un interviu publicat la Paris. Sau personalităţi din lumea istoricilor de artă, Miclel Laclotte, preşedinteledirector al Luvrului, regretatul Dominique Bozo, conducător destins pe cît de competent al Muzeului Naţional de Artă Modernă, în fine conservatorul de aleasă anvergură Germain Viatte, solicitat pentru ideaţia marii iniţiative, mai recentă, numită Le Musée de l’Autre, trebuind să fie o veritabilă catedrală a alterităţii… Şi de asemenea expresive, pentru un sentiment de tonică revelaţie, la întîlnirea cu arta lui Bernea, s-au ivit pe alte latitudini, la Edinburgh, Londra, Atena bunăoară, comentariile unor periodice care contează, Times, Daily Mirror, Kathimerini, demult pătrunse în metabolismul civilizaţional al unor spaţii bine definite. Cînd, în primii ani după 1990, Muzeul Ţăranului Român, conceput şi condus de Horia Bernea, a fost încununat de către Consiliul Europei, dintr-o selecţie concurenţială ce număra peste 70 de aşezăminte de referinţă, invidiabil calificate, nu ne-a surprins deloc să aflăm, în anunţul justificativ al acţiunii, că Premiul nu angaja vreo accepţie rutinieră, ci răspundea tocmai curajului imaginativ, forţei de a transpune original conceptele.

Să însoţim decent o asemenea reputaţie, ne revine aici, în România, ca o îndatorire de gratitudine ce nu suferă umbre, – faţă de creatorul prea devreme dispărut, în vitează expansiune a talentului… Atare imperative, loial împlinite, ţin strîns de sfera civilizaţiei, au atingere, inevitabil, cu nucleul ei etic. Expoziţia noastră, Artistul şi Puterea, le-a asumat firesc, fără să le transforme în staţiuni pioase, pe un drum de edificare didactică, unde prinosul recunoştinţei ar fi riscat să se exfolieze, încins de înverşunări demonstrative. Dimpotrivă, setoasă de reală vitalitate, prezentarea a înţeles să ofere succesiunii spaţiale, lungii nave arhitectonice, intersectată de echivalentul unor transepturi, şansa de a evita scleroza mortificatoare a monotoniei. Cum dădea seamă, judicios, un articol din Luceafărul, semnat de Iolanda Malamen, erau în acţiune, acolo, elemente de concentrare informaţională şi cromatică, de la pictura din faza galactică a lui Horia Damian, pînă la roşuri în stesură stăpînită, dar straniu eficiente, la Ion Nicodim, bunoară, şi Mihai Horea, prin care spaţii refuzîndu-se unor funcţionări lesnicioase deveneau organic vascularizate – după expresia sugestivă a autoarei.

Atîta scrupul asociativ, pentru ca operele ajunse pe simeză să-şi dea salutar bineţe şi să prefacă saturaţia în izbîndă a inteligibilului, — oricărui vizitator de o normală reflexivitate alcătuirea aceasta i se adresa ca un prilej de a problematiza, dinamica artei; dar şi, deopotrivă, de a se încrede, omeneşte, suplu şi rodnic, bucuriei de a privi. Peste opreliştile în care se împleticeşte ades percepţia, atunci cînd o domină vinovate arrière-pensées, mi-a plăcut din contra, să am trează în memorie, lucrînd, distincţia, de lungă bătaie, îndrăznită de Valéry, în dialogul său platonizant Eupalinos; unde poetul intuieşte o tipologie graduală a edificiilor – unele tac, mute, unele vorbesc, altele în fine, rare, cîntă. Paradoxal, oricît de abundent bilanţ constructiv era implicat în expoziţia noastră, mi se părea că articularea ei nu ignora un deziderat culminant, de secretă armonie.
Documentarul nu cădea în flasc şi sufocantă inerţie, pentru că sufletul, chiar şi înghesuit de presiuni oarbe, se obstina să cînte, pe firul străluminărilor care înaintau ca nişte punţi către mîine. Cine, însă, n-a învăţat nicicînd să asculte respectuos vocile marelui edificiu, oracular pîna la urmă, care e patrimoniul, continuă să izbească stupid în ziduri de incintă inviolabilă. Aşterneam reflexiuni legate de evenimentul acestei expoziţii, ascultînd de o mişcare interioară de ce se declina pentru mine mai degrabă ca un enescian andante pensieroso, cînd, neaşteptat, îmi detonă în urechi, trosnet impudic, zgomotul unei deflagraţii de ură icnită, cercînd să plesnească spăimos, pe întinsul lumii noastre creatoare, orice concreţiune de talent sau rădăcină autentică. Culpabila mecanică lansată astfel, în operaţii de intimidare, se află oploşită în pagini de revistă, şarja lor sardonic pestilenţială, am înţeles, poartă girul unei persoane care scrie, probabil nevăzătoare, dacă se poate înşela atît de amarnic în ceea ce priveşte artele vizuale. Căci opus-ul detractor, publicat într-un supliment care-şi zice Bucureştiul cultural, colcăie de groase necuviinţe la adresa unor talente copleşitoare, meritînd să fie omagial salutate, şi nu o dată, în foaia cu pricina. În loc să constituie ocazie de legitimă reverenţă, pe frontispiciul unei atare publicaţii, nume ca Horia Bernea, de exemplu, care a fost nu numai un ctitor de artă, dar şi un martor imposibil de neglijat în viaţa publică de după 1989, suportă, iată, ultragii incredibile, din partea unui condei fără de ruşine. Printre calomniile debitate în fanfară, în această nemernicie a dispreţului, una, à propos de Horia Bernea, îşi azvîrlea nerozia mai departe, pe arii mai întinse. Sever peste poate faţă de Bernea, uzurpatorul de verdicte, nu se îndura să-i dea notă de trecere decît pentru „bruma de experimentalism”; în rest, sortindu-l parcă unei trape fără speranţă, energumenul îl decreta „eşuat în pictorie”! Ca şi atîţia alţii, am adăuga, de la Tiţian la Velazquez şi la Rembrandt, destul de mari ca să umple cu „eşecul” lor, pentru veacuri lungi, orizontul umanităţii…
Şi nu e simplă coincidenţă, că în faza mai tîrzie a Praporilor săi, în histologia tainică a ţesuturilor cromatice, Bernea îşi vădea, tulburător, afinităţi de tuşă, imprevizibil eficace, cu un înaintaş nepereche, de anvergura lui Tiţian. I le semnalasem, inaugurîndu-i o expoziţie, avea să le reia analitic Theodor Enescu, – trimiterea la pictorul care a „inventat totul”, cum îl designa Velazquez, aşeza deasupra noastră un cer august, în perpetuitate activ, de unde fulguiesc miraculos nostalgii inefabile.

Cît despre neobrăzatul pus pe sfadă, rătăcind veleitar printre lucruri ale talentului, ce straşnică mărturie de suficienţă ne livrează această scîrbită rostire, „eşuat în pictorie”!… Şi ce mărturie de incompatibilitate funciară, în raport cu un regn întreg al creaţiei, cum e pictura! N-ai nevoie de alte precizări ca să-ţi apară flagrant postura lui de parazit al unui domeniu pe care nu-l pricepe şi nu-l iubeşte.

Se crede coroziv, dar e iremediabil vîscos, mînjind trivial tot ce atinge. Nu jumai resurse de bază ale mişcării noastre plastice, care-i îngăduie acesteia să-şi exploreze serios propria natură, nu numai inspiraţii care dau noimă cucernică gestului plăsmuitor, ca în cazul grupului Prolog, de pildă, sau, pur şi simplu, afirmă o dignitate culturală, mergînd pînă la El Greco – nu numai Bernea, Sorin Dumitrescu, Paul Gherasim, Horia Paştina, Vladimir Zamfirescu şi alţii încă, indubitabil meritorii, dintre contemporani, s-au trezit obiect de diatribă şi discredit, în contabilitatea acestui probabil misit al nu ştiu căror interese. Lista celor lezaţi astfel nu se sfîrşeşte cu una cu două, ca şi aceea a valorilor de suflet, pe care acest sadism al arbitrarului s-a exersat să lipească etichete: „neo-ortodoxism” şi altele, pervers infamante.

Să întoarcem ochii în altă parte, de silă şi obosită consternare? Să ne consolăm, cum îmi sugera cineva, la ideea că scuipatul, ca ritual pieziş, s-ar fi folosit şi pe seama lui Cézanne, într-un articol al ipochimenului care îmi scăpase? Sau că nefericitului nu-i place harfa, de vreme ce o înţepeneşte batjocoritor în turnura titlului său din Bucureştiul cultural? Harfa, emblemă de tenace puritate la Fellini, în Prova d’orchestra, ori, cu mult mai înainte, ipostază translucid visătoare, serbînd enigmatic aurora Cicladelor…

Dar nu astfel de reverii sînt în cauză, acum. Timp de un an sau doi, primeam de la Institutul Cultural Român nişte curioase cartoane de invitaţie, vehiculînd o denumire pe care nu ştiam s-o descifrez. Părea să fie vorba despre ceva sportiv, trimiţătorul îşi asocia un epitet care s-ar fi potrivit unor redutabili campioni de jiujitsu, karaté, sau de alte întreceri exotic, strict codificate. Dar nu, m-am lămurit apoi, cel care concocta invitaţia, se închipuia pe sine prezidînd dezbateri marţiale, fiindcă le programa în ziua de marţi ! Narcisism aproape grotesc, al unui ins înclinat să-şi exhibe virtuţi iluzorii, laolaltă cu iresponsabila consimţire a unei instituţii care-l numise diriguitor al artelor vizuale – din aceste ingrediente nu putea să crească decît o dureroasă eroare, de apreciere şi de strategie a viitorului.

Indiferent la continuitatea gravă care ne-a forjat istoria, hotărît s-o contrarieze pentru o mise à jour modistică, pentru o sincronie mai rău decît caricaturală, programul artelor dospit acolo, în nişte creiere aberante, combina denigrare şi provocaţie, pînă la pornografic. Mai zilele trecute, gesticulînd împotriva conformismului călduţ care ne-ar caracteriza breasla, veleitarul nostru impenitent, nădăjduind că umileşte România, nu contenea să delireze – cita, într-o replică scabroasă, drept contra-exemplu triumfător, cazul unei plasiticiene iugoslave: aplaudată pentru a se fi masturbat vizibil în balconul locuinţei sale, la trecerea oficială a preşedintelui Tito! Asemenea sordidă zestre de atitudini şi manifeste imbecile, ne-ar prescrie condeierul dezlănţuit, ca să fim aidoma cu ceea ce crede el despre eroismul creaţiei.

Omul, Erwin Kessler, nu îndestul stăpîn pe limba în care se voieşte pamfletar, calcă alături, nu o dată, cînd ar dori să se exprime personal. Se laudă că oferă cititorilor „text cărnos” şi „obiecte ideatice bine determinate”, dar fraza i se împiedică în penibile alunecări de sens şi improprietăţi. S-ar căzni, de pildă, să minimalizeze o lucrare de Viorel Mărginean, o piesă de căpetenie, între revelaţiile anilor ’60, care atrăsese atenţia lui Malraux la Bienala Tinerilor, Iarna la Cenade; îi transcrie greşit titlul, Cenad, nu observă că în expoziţie nu figura pînza însăşi, pe care a refuzat să ne-o împrumute Muzeul, ci un print tipografic, cu funcţie de semnal. Dar ţine s-o încondeieze pedepsitor: „de un decorativism fondant” – scrie el, ignar. Cum adică fondant? Ca bonboanele care se topesc în gură? Eu o declarasem operă „fondatoare”, prin sinteza pe care o iniţia. Tocmai prin severitatea ei, pictura îsi cîştigase elogii competente, N. Argintescu-Amza pornea de la perspectiva bruegeliană à vol d’oiseau, şi ajungea, să citeze, în analiză, subtilităţile miniaturii persane. Şi era un critic de intuiţie sigură, familiarizat cu poeţi ca Stefan George şi Rilke, de o înaltă cultură plastică! Şi tot într-un registru inexact pe cît de grosier, iată-l, identificînd, de «acelaşi Viorel Mărginean, două pînzoaie gogonate», situate lîngă Horia Bernea. N-a ochit bine, o nimereşte tot anapoda, căci nu-i decît una singură, închinată Deltei, – tratînd ca o partitură muzicală, cromatisme diafane, pe un amplu spalier geometric.

Spaima vulgară, de „pînzoaie cît toa-te zilele”, îl descalifică, bine înţeles, pe un critic, asta poate fi mai degrabă o exclamaţie de menajeră, cu cîrpa de şters praful în mînă. Oare tot la „pînzoaie” ar intra şi Paradisul lui Tintoretto, apoteoză în Palatul Dogilor, vreme de veacuri cea mai vastă pictură a lumii? Sau, în cheie modernă, repertoriul exuberant de civilizaţie care e La Fée Electricité a lui Dufy? Dar nu prin comparaţii între recorduri cantitative vom calma spaimele inepte pe care le simulează cîte un huligan. Confesiuni de neocolit s-au înregistrat demult, la acest capitol, gîndind dimensiunea ca aspiraţie majoră spre sinteză. Diego Rivera o implica chiar în modelul Giotto, auster şi monumental. După ce descoperise puterea ciclului giottesc de la Assisi, se întreba cum de pierduse ani de zile, întîrziind în formate mici, nesemnificative.
Nu dimensiunea ca atare se opune calităţii, poporul o ştie, chestiunea s-a fixat în locuţiunile sale. Numai prostia, mai ales trufaşă, e gogonată.

Eveniment expoziţional:
Puterea de creaţie a unui popor (III): CIUCURENCU Fosforescenţă şi imponderabil de Dan Hăulică
Un mare talent este o sărbătoare a firii, ca să-l saluţi aşa cum se cuvine nu trebuie să te pierzi în opinteli căznite, să inventezi răsucituri nedemne. Iată, într-o ipostază de o simplitate legendară, pictorul a sosit de la drum, a atins poarta gazdelor sale, încrezător, cu pieptul larg deschis îmbrăţişării pe care simte că o merită: „Bonjour, Monsieur Courbet!” sună tonitruant titlul tabloului, astfel prilejuit de o biografie sincer, paradigmatic asumată, făcînd azi mîndria unor serioase colecţii de muzeu, la Montpellier. Dar dincolo de o explicită emfază, stă în legea naturilor abrupt creatoare, în însăsi ingenuitatea ce le protejează, dreptul de a se înfăţişa franc, fără complexe. Nu-l uit pe Nicolae Labiş, licean, nu mai vîrstnic, cred, de 14 ani, întrînd la Iaşi, în localul Filialei Scriitorilor, sub această bruscă vestire: „Iata-mă-s”.

Şi tot acolo, în urbea moldavă, cîteva decenii mai tîrziu, Ioan Gînju, pictor de o vocaţie singulară, intensă pînă la oniric, avea aplombul să se recomande „Conte de Ciric”. Ras în creştet, asemenea unui Erich von Stroheim, privindu-ne dintr-o fotografie, sfredelitor, fascinant, l-ai fi putut credita, asemenea aceluiaşi, obsesivul înaintaş de pe ecrane, cu o ascendenţă ipotetic nobiliară. Şi parcă, echivalînd provocaţia blazonului prin momente de vehemenţă irascibilă, nu pregeta – spun martori meduzaţi – să se izbească brutal cu capul de pereţi.

Însă artistul atins de un har înalt n-are nevoie de armoarii profane, e nobil printr-o elecţie fără apel, hotărîtă în ceruri imune la zădărnicia prejudecăţilor. I se întîmplă să arate umil, în bluză de rapin sau într-un şorţ de meseriaş trudit, cum se lăsa surprins, fără de jenă, Alexandru Ciucurencu. Nu se prefăcea deloc, atunci cînd gemea dureros, aproape scîncind, „Măi, băiete, pictura e grea!”. El care cristalizase totuşi o idee de sine neîntinată, într-un autoportret de veritabil zenit calitativ, frumos şi sever ca un Dürer.

Ce apărea uneori failibil, în pronunţia şi demersul său, meşterul n-avea de ce să ascundă, un zbucium patetic funcţiona mîntuitor în formula personalităţii sale; acest soi de katharsis, trăit cu loialitate, îl întărea, deasupra oricărei sfîşieri potrivnice. Îmi povestea, odată, Micaela Eleutheriade, artistă care, tînără, modulase în Franţa – vorba lui Montaigne, „limer sa cervelle à celle d’autrui”, – influenţe dinspre Braque si Bissière, onest înţelese, o întîlnire, după ani de zile, cu Al. Ciucurencu, recunoscut, în fine, staroste al Secţiei de Pictură UAP. Stimabilă practiciană, cu o sensibilitate justă, îi purta legitim gratitudine meşterului nostru şi, totodată, îndreptăţirea de a i se adresa fără ascunzişuri: „Eu n-am făcut niciodată concesii” – îi pretinse dînsa, răspicat. „Din nefericire, eu am făcut”, – se auzi răspunsul lui, solidar cu melancolia regretului.

Dar este oare un păcat ambiţia de a impune radios frumuseţea picturii, peste umbra Puterii? Acest resort capital, în determinarea artistului, dinamizînd o irezistibilă picturalitate, va da seamă, înaintea oricăror alte angajamente, despre şansa lui reală de a dăinui, de a birui întrecerea cu timpul. Căci, rezemat pe atare bogăţii ale talentului, magistrul culorii n-a ezitat să le pună în joc strălucitor, cu aprigă deciziune, fie şi atacînd motive în care pîndea riscul literaturizării, al comentariului tezist. Cînd s-a orientat frontal, către un episod în jurul căruia revoluţia de la 1848 pivotase pentru o clipă, gata să se frîngă amarnic, — arestarea guvernului, prin lovitura colonelului Odobescu, şi slobozirea lui prin fapta curajoasă a norodului bucureştean, — acest talaz uman, el l-a întipărit într-o pictură de accent ferm, sustrasă risipei gesticulatorii şi tentaţiei de a dilata demonstrativ perspectiva. Un zid de trupuri reduce, dimpotrivă fuga perspectivei, aşează evenimentul într-un imediat al simţirii, al prezenţei direct pictorice, unde Libertatea n-are nevoie de cerul alegoriilor. Istoria a pătruns în orizontul privirii fără amenajări convenţionale, Marseilleza noastră s-a întrupat într-o tîrgoveaţă care se aruncă neînfricat împotriva primejdiei, spre a salvgarda o dreptate concretă.

Strigătul ei n-a trecut prin exerciţiile progresive pe care sculptorul romantic François Rude i le-a impus nevestei sale, luată ca reper afectiv, care trebuia să-i furnizeze, pînă la urlet, tensiunea exasperată din faimosul grup de pe Arcul de Triumf. Strigătul aici, în tabloul figurînd-o pe Ana Ipătescu, şi-a subordonat, ai spune, întregul expresiei plastice, a devenit tumult concentrat, intrinsec plăsmuirii însăşi. Capabil de a eluda ticurile descriptive, pictorul fierbe de un elan ce desfide lăuntric tot ce ar fi învăţ decepţionant şi vicleană aşteptare. Nici o abilitate, avantajos pusă la contribuţie, nici un artificiu fezandat: spontan, opera lui accede la sublimul marilor urgenţe.

Mă îmboldise totuşi cîndva, – era un text pentru UNESCO, Peintres roumains , – să întrezăresc în fulguraţia unei analogii, ivinduse, la o atare evocare de înţelesuri, silueta unui personaj feminin împins de soartă în miezul unor crunte răsuciri, pe pragul de la care începe viitorul Europei. Născută în spaţiul wallon, Théroigne de Méricourt – căci despre ea vreau să amintesc – se aflase în vîlvătaia pariziană a Revoluţiei, acţionînd vizibil la asaltul Bastiliei, conducînd apoi, la 5 octombrie 1789, cortegiul mulţimii ce avea să strămute familia regală din reşedinţa trufaşă de la Versailles în efervescenţa populară a Capitalei. Amazoană înarmată cu o pereche de pistoale şi cu sabia care-i fusese oferită la căderea Bastiliei, îi prezenta Mariei-Antoinette o listă de revendicări fierbinţi, negăsind la regină alt ecou decît un dispreţ opac. Sechestrată de agenţii cancelarului Kaunitz, bănuită că ar complota să o asasineze pe Austriacă, şi ţinută sub arest într-o fortăreaţă din Tirol, La Belle Liégeoise scapă de persecutorii străini, pentru a se întoarce într-un Paris unde intersectează grupul fruntaşilor revoluţionari de semn girondin, animînd un Salon şi o instituţie securizant numită „Le Club des Amis de la Loi”. Dar o urmăresc umilitor alte revărsări de ură oarbă, iacobină de astă dată, generoasa ei exaltare nu rezistă, virează patologic pe versantul nebuniei.

Cu înălţări pitoreşti şi căderi dramatice, un destin astfel balansat între contrarii, care înmănunchează, în vicisitudinile lui, oameni din cei mai renumiţi, de la Sieyès şi Brissot pînă la Marat, şi ambianţe geografic diverse, Belgia, Londra, Napoli, Austria, Paris, nu are cum să se suprapună fidel unei existenţe fatal mai lineare, dezvoltată pe coordonatele noastre. Însă imprevizibilul izbucnind exploziv şi pe acest parcurs valah, induce simetrii al căror tîlc obligă la meditaţie. Cazaca ei verde, de regăsit cumva pînă în decorul cutărei florărese de Ştefan Luchian, n-o asimilează la prima vedere pe Ana Ipătescu eleganţelor de sorginte pariziană, ori vreunui feminism gracil. Dar năpădită de tonică, uimită forţă, în faţa implacabilului, postura ei se cere citită altfel decît sumar şi inaderent, cum ai desluşi din mers nişte profiluri fără consecinţă. Aşa, de altminteri, înregistrau voci europene ale momentului expansiunea biruitoare a mulţimii la 19 iunie 1848 – „O femeie aşa de bărbată”, scria despre Ana Ipătescu un corespondent entuziast, „e vrednică să o celebreze toată lumea civilizată”; „Valahii s-au dovedit a fi eroi adevăraţi!” suna, a doua zi după eveniment, concluzia unui alt comentar de presă, din Augsburg.

Dacă ilustra Sarah Bernhardt s-a putut identifica, într-un spectacol din 1902 – o piesă de Paul Hervieu, Le rêve de Théroigne –, cu tresăriri ale acelui istoric antecedent de feminism luptător, sperînd falange de amazoane fără teamă, dacă Delacroix, se crede, ar fi avut-o tocmai pe acea eroină drept model mental pentru figura impetuos simbolică a Libertăţii călăuzind poporul, înseamnă că asemenea încărcătură de imaginar nu se anulează niciodată pînă la dispariţie. E încă o raţiune pentru a privi fără blazare, cu o cuvenită empatie, efigii care constelează durabil firmamentul artei, – Ana Ipătescu, din pictura lui Ciucurencu, fiind, în acest sens, neîndoielnic, o emblemă.

Urmase o perioadă tulbure după 1948, anul care-l ispitise pe meşter să îndrăznească pornirea acestui semnal de epică, echivalată prin mijloace modern şi aşi spune fratern radicale, nu ipocrit pompieristice. În contra gesturilor de prospeţime novatoare, se iţeau obraznic capete pătrate escogitînd interdicţii, Ciucurencu fu categorisit „formalist” şi expus unei discriminări punitive, sub această etichetă.

Nu-l cunoşteam încă personal, îi purtam respect de la distanţă, şi atunci cînd, apropiindu-mă de G. Călinescu, l-am vizitat pentru întîia oară pe profesor în strada Vlădescu, printre surprizele locuinţei sale, modest, dar saturată de intenţionalitate „artistă”, ceea ce a ţinut el să-mi descopere a fost mai ales conexiunea cu Al. Ciucurencu, mecenatismul insolit pe care pictorul i-l prilejuise. Punea în asta o nereţinută mîndrie, îl flata gîndul că îl stimulase, prin comenzile sale, pe meşterul mirabil, — hărţuit atunci de şarjele ideologizării agresive ce înainta în ritm forţat, dîndu-se drept realism socialist.

Schiţasem doar cîţiva paşi în critica de artă, dar cum aşi fi nimerit fără emoţie în racordul expresiv care se manifesta acolo? În coincidenţa deloc lesnicioasă, voită de amfitrionul inspirat, între livrescul proiecţiilor lui rinascimentale şi viul mijloacelor proprii pictorului. Căci marele critic îl soma să refacă, pe suprafeţe de zid într-o casă din Floreasca, frînturi de frumuseţe din epoci venerabile, din zestrea lui Botticelli şi Tiţian.

Nu dobîndise încă favoare interesul teoretic pentru d’après, verificat apoi prin atîtea spornice atestări, în serviciul unui reviriment savant al gustului. Parafrazele la care-l îmbia G. Călinescu găsiră totuşi în Al. Ciucurencu un practician apt să dea pertinent replică sfidării; ieşind, deloc speriat, din sine, din cercul habitudinilor contemporane, spre a pătrunde cuviincios, fără tapaj năzdrăvan, în logica muzeului. Buna Vestire, o temă recurent tratată la Botticelli, ori variaţiuni ca acelea glorios senzuale, aşternute de Tiţian pentru ducele de Urbino, ofereau un îndemn compensator, faţă de marasmul pe care-l înstăpîneau la noi, birocratic, arbitrii inculturii oficiale.

Cînd, confuzia interesată a valorilor depăşind orice limită rezonabilă, se simţi în sfîrşit nevoia, chiar în sferele înalte ale Puterii, de a mai scutura din lestul compromiţător al preven- ţiunilor de tip stalinist, care ne descalificau scandalos, şi Ciucurencu – laureat al Saloanelor Oficiale încă din 1930-1931 – se încumetă să accepte conducerea Secţiei de Pictură a Uniunii Artiştilor, cea mai numeroasă din această formaţie de breaslă, – era ca şi cum ar fi primit o misiune de salubritate profesională. Dar situaţia care-l întîmpină pe noul Secretar părea etanş blocată, rebelă oricărui pozitiv efort de normalizare. Nedreptatea se înţepenise într-un protocol inatacabil, străin de arta autentică, încercările de bilanţ obiectiv s-ar fi împleticit în falsele ierarhii care făceau referinţe de autoritate din nişte autori de sărmane muşamale, Tiberiu Krausz şi alţii asemenea, ori din volubili locotenenţi ideologici ai lui Perahim, de speţa lui Danu Mihai, monitori vajnici ai realismului socialist. Presiunile cinice producînd inevitabile complezenţe, era de temut, în continuare, o demisie a simţului critic care să ne îngroape şi mai rău într-un flagel fără de remediu. Sufocat de tot ce ameninţa valoarea, meşterul se hotărî să încerce un gest de primenire tranşantă, făcînd apel la cutezanţa unor tineri: în preajma unei decisive Plenare privind ultimele vaste expoziţii colective, la începutul lui 1964, mi se adresă pentru a redacta Raportul de analiză, împreună cu Dan Grigorescu. Spera de la noi, desigur, o abordare transparentă a lucrurilor, scutită de criterii inavuabile, acelea după care se elaborau, nu o dată, listele de nume şi ordinea preferenţială a citării, urzite de activişti obscuri, prin birourile Comitetului Central. Vitează nesocotinţă – indignatio facit versus – scria demult Juvenal! A noastră s-a proptit atunci să spună „Nu!”, destul de persuasiv, aranjamentelor penibile pe seama calităţii. Se auziră, se înţelege, şi reacţii înciudate din partea unor uzurpatori, dezinvolt călărind, fără acoperire, reputaţii invidiabile.

În spaţiul agonistic în care ne aruncasem, veneam fără armură de paradă. Ca să fim la înălţimea de cuget şi de expresie stilistică pe care o reclama sarcina de noi asumată, lucram nopţi lungi, pînă în zori, Dan pleca aproape direct, la „munca de jos”, căreia îl asignase o intrigă urîtă, stîrnită de creiere jalnic active, prin cotloanele UTM-ului. Anglistul distins, ce dovedise în Facultate aptitudini remarcabile, pe măsura unei cariere internaţionale, era oropsit să împlinească o ingrată îndatorire subalternă – un fel de vînzător de carte, la cheremul inculţilor.

Înainte ca drepturile calităţii să fi început a se afirma din nou, opera de adevăr exigent la care ne ataşasem, îl avea, în ochii noştri, ca deplin garant, pe Alexandru Ciucurencu. De aceea nu mă sfiesc nicicum, astăzi ca şi ieri, narînd împrejurări trăite, să fac sensibil ecoul lor personal. Mai degrabă decît unui smplu exerciţiu de memorie, mă încredinţez unei operaţii de responsabilă solidaritate, pe axul ei vertical suie neîntrerupt lumini din adîncuri de suflet. A le culege afectuos e un imperativ, la semnalul unor date-cheie : expoziţia retrospectivă de la Dalles din 1964, bunăoară, unde meşterul mi-a rezervat bucuria de a-l prezenta la vernisaj, chiar dacă, după opinia unora, n-aveam încă vîrsta canonică! Sau, din anul următor, manifestarea pentru Zürich, la care m-a invitat să alegem împreună tablourile – un episod prielnic dialecticii sale profunde, confirmîndu-l în afinitatea, ardentă şi visătoare, cu enigmatica magie a lui Klee.

Înaintaşul helvet, poetul straniu, eficient pînă în parcimonia unor suprafeţe minuscule, cunoscuse adevărata revelaţie a culorii, şi forţa ei de nimic întrecută, sub soarele tunisian, în albul de miraj al unei aşezări din preajma vechii Carthagine. Pictorul nostru, născut în Scythia Minor, într-un ţinut care presimte apropierea Mării, purta amprenta acestei geografii, răsfrîntă în nestemata sclipitoare a unui lac uriaş, Razelmul, chemînd, cu aripi de păsări lente, logodna ferice a luminii şi apelor. Nici o mirare dacă, sub penelul lui Ciucurencu, Dobrogea suscită, în peisaje oarecare, fie şi mai îndepărtate, echivalenţe imprevizibile; dacă într-un sat moldav, de pildă, albastrul de turcoază al unor acoperişuri te îmbie, alegru, să închipui, fără literatură, exotice cupole cristaline din O mie şi una de nopţi. Tot în anii săi tîrzii, iată, verdele sumbru al unor coline, geometric organizat, pictat calm şi mat, ca o frescă, desfăşurînd, la temelia lor, o napă de verde acut şi fluid, – fabulosul impresiei creşte, neabătut şi imponderabil, din limpidităţi fără prihană, faţă de care orice localizare explicită ar fi zadarnică. „Primatul culorilor pure”, pe care Jacques Lassaigne îl releva cu ocazia expoziţiei pariziene de la Bernheim-Jeune, din 1970, îi apărea acestui critic pătrunzător, ca un triumf asupra anecdoticii mărunţind pictura. La Ciucurencu, „largile compoziţii monocrome, cu dominantă galbenă ori verde, sublinia el, se animează prin uşoare, subtile indicaţii, asemenea valurilor dansînd la suprafaţa mării”. Accentele constructive, încorporate suveran, într-un continuum, unde culorile se sublimează, devenind esenţe de lumină, – izbînda lui Ciucurencu, astfel dificilă, nu tolera efecte parazitare, truda meşterului gonea orice orgoliu factice. Căci, sfîşiat de îndoieli, dar şi de pasul fără de oprire către absolut, el aţintea mereu intangibilul unor supreme decantări, care-l pironeau ca o fatidică fosforescenţă. În făptura lui fragilă, părea să retrăiască, obstinat, ireductibil, spectrul emirului himeric pe care l-a dăruit Macedonski poeziei, în Noaptea de decembrie.

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor