Eseu:
Patior ergo sum - Pentru sculptorul MIRCEA SPATARU

de Dan Hăulică

Între Mircea Spătaru şi al său Bălcescu – imaginea care i-a însoţit vizionar, obsesiv, anii cei mai vrednici dintr-o exigentă carieră de sculptor –, se instalase un raport interşanjabil, o legitimă potrivire, operînd în rostul adînc al tiparelor ce hotărăsc identitatea. Fără poze romantice, făurarul de efigii fulgurante, demn să ne asalteze pentru totdeauna memoria, părea să nu recuze, în propria lui figură, fraterne metamorfoze, sporindu-i tainic aderenţa la geniul pe care îl servea şi îl asuma cu fervoare. I s-ar fi putut întîmpla şi lui, ca lui Prokofiev cîndva, în anii cînd compunea muzică pentru Diaghilev, să-şi afle obrazul astfel stilizat – într-un portet de Matisse –, încît să trebuiască a întreba: „De ce mi-aţi făcut o figură atît de lungă?”. „Pentru a sugera cît sînteţi de înalt”, fu răspunsul pe care, surîzător, i-l întoarse Henri Matisse.
Înălţimea staturii funcţiona, la Mircea Spătaru, ca o eleganţă dreaptă, pe măsura resorturilor morale mereu prezente în ideaţia sa. Dar elansarea nu se lăsa redusă la o plată mensurabilitate materială, căci comporta o dimensiune lăuntrică izbăvitoare. Sveltă, precum siluetele de gravură patruzecioptistă, ţinuta sculptorului întipărea, în elevaţia ei, cerbicia unui dinamism vertical. Oricît de matur stăpînă pe sine, fiinţa lui trepidà de înţelesuri ce consumă tenace, aidoma cu o flacără de nestins. Te gîndeai la un tînăr prinţ printre borfaşi – cum îl închipuia o dramă shakespeariană pe un viitor monarh –, cînd, pornit să-şi vădească lamura talentului, insul acesta de elecţie nimerea în vinovata, cinica alcătuire a refuzului sistematic, a combinaţiilor inavuabile la care se dedau, voios, comisii de mioapă decizie. Şi nu era vorba nicicum despre experienţe îndoielnice, aparţinînd unei etape de ucenicie, fiindcă în asemenea opere, ignobil respinse, cîteodată cu acompaniament de sarcasme, izbucnea copleşitor, fără putinţă de tăgadă, însăşi aura geniului.
*
Nu m-am temut nici o clipă, în acei ani de stupidă contestare, de baraj îndărătnic, pe care le întreţinea în jurul său complotul mediocrităţii agresive, nu m-am temut să cred în Mircea Spătaru ca într-o biruinţă aşteptată, a noastră, a unei întregi seminţii, meritîndu-şi încordarea către asprime şi sublim.

Întîiul avatar al întrupărilor prilejuite de Bălcescu, aşa l-am împărtăşit, în „Secolul 20”, în 1971, admiraţiei uimite a cititorilor; sub semnul unui curaj liniştit, pe cît de radical, făptura vulnerabilă a combatantului, carcasa lui fragilizată, Mircea Spătaru le proiectase abrupt, la amplitudini pe care doar un spectru milenar le poate năzui. Bornă de neclintit între tărîmuri metafizice, îşi proteguie enunţul vertical printr-o dublă, stîncoasă pavăză, ce zideşte fatidic pasul figurii străbătînd veacurile. O pelerină astfel hieratică, rigidă ca un platou pentru emergenţe de neuitat, poartă un creştet răscolitor, portretul omului de la 1848 s-a preschimbat în zeu imprevizibil, – Ormuzd al bunătăţii care poate fi clarviziune pedepsitoare.
Dar mitologicul, ivit în zariştea unor atare incidenţe, îşi fulgeră analogia dincolo de localizări pedante. Compatibil cu arbitrarul unei vaste imaginaţii, maniheismul superior al gîndirii nu se împiedică, limitativ, în trimiteri la vreun profetic Zarathustra.

O solitudine peste livresc, peste detalii ipotetic exotizante – pe creştet o excrescenţă ca un rest de pschent egipţiac, de coroană figurînd simbolic cele două Regate, exclamaţia concretă răsărind acolo, în vîrful efigiei, ar veghea, fără non sens, imensitatea nudă a deşertului…
*
Istoria, ca energie morală, se lipseşte de auxiliul convenţiilor celebrative, monumentele spre care ne îndreaptă ea, să nu rămînă epigonic confortabile, prea lesnicios legate de lucrurile omeneşti! Un asemenea legămînt din partea sculptorului, apt să răsfrîngă crezul auster al lui Vasile Pârvan, ştie să coincidă cu opţiunea definind major cugetarea istoricului: „Nu biruinţa e frumoasă, nu biruinţa e sublimă, ci drumul pînă la dînsa”. Numai aşa ritmul creator iluminează coerent mărginirea episoadelor răzleţe, şi ne dăruie „tăria de caracter – singura nobleţe adevărată în lumea muritorilor”. Imperative de ordin estetic şi, mai ales, etic, la văpaia lor, tipologia eroului aşterne biruinţa pe treptele unui suiş sacrificial: „martir solitar, da, răscumpărător singur, prin pătimire şi moarte, al unei întregi umanităţi, desigur; dar biruitor prin luptă activă, niciodată. Biruinţa e a celor mulţi.”
Poate, de aceea, versiunea a doua pe care a cunoscut-o Bălcescu, în opera lui Spătaru, atinge, deşi mai descriptiv, cu o frumuseţe memorabilă în detalii, impactul grandios al unei înaintări venind din nefiinţă, frontal, implacabil somînd la expiaţie, precum statuia Comandorului din Don Giovanni.
*
Şi această inerentă terribilità – ca s-o designăm cu un termen canonic –, înstăpînită în cugete ca o chemare gravă, încă de la Michelangelo, n-are nevoie, anume, de grimase aplicîndu-se demonstrativ realului; îi ajunge aici, de pildă, situaţia fundamentală căreia îi face faţă eroul, cînd, cu sîngele şi viaţa lui întreagă, se aţine în calea unei soarte vrăjmaşe, fără de preget concentrat să ducă la capăt cartea epopeică despre Mihai Viteazul. Bătălia acestui suprem testament patriotic îl ocupa cu atîta intensă determinare pe Bălcescu, încît N. Iorga, în nişte pagini din 1893, avea dreptate să i se închine, zguduit de admiraţie şi milă, „acestui erou al suferinţei care, printr-o silinţă uriaşă, mai ţine o clipeală cu mîna piatra mormîntului, pentru a spune cuvîntul de viaţă generaţiilor viitoare”.
*
Umbra lespedei tombale, a monumentului ultim care-i năpădeşte neoprit creatorului existenţa, presiunea ei familară, pentru un soi de nesigură cumpănă, de sinistră întrecere, – toate acestea induc, în metafora lui Iorga, adîncimi de vis treaz, ce dilată straniu contemplaţia. A inculca lărgime, neaşteptat, povestirii, de cîte ori se abate înspre Nord, dincolo de ţărmurii Marii Inospitaliere, fusese de altminteri o tentaţie conştient resimţită încă demult, de bătrînul Herodot, cînd se aventura pe urmele lui Darius, în inexorabilul întinderilor scitice; cînd îşi despletea explorarea, ca să i se alăture monarhului trufaş, pe căile unei hybris dezlănţuite – căci Regele Regilor a ajuns, se pare, pînă la Yaros, pe Volga, cam unde aveau să se opreasă şi alţi invadatori, cîndva: la punctul de ruptură catastrofică numindu-se, peste milenii, Stalingrad.
*
Depărtări de ordinul mitului, boltindu-se misterios în imediateţea unei plăzmuiri prezente, sculptura lui Spătaru le conţine şi le cheamă. „Rege, te aştept la Babilon”, magnetica invocare din titlul şi cuprinsul unei fascinante anchete, dominată de prodigiosul Alexandru Macedon, i-a bîntuit curiozitatea lui Malraux, în anii săi tîrzii, – tocmai pentru că stîrnea, printre astuţiile investigative ale prozei contemporane, un duh de singular eres, anexîndu-şi netemător cronologii şi ipoteze docte.
Aşa îmi place să citesc, sagace eruptivă, exhortaţia memorialului de istorie, adunat în propunerile îndrăznelii creatoare, pe care, la rîndul său, o ilustra pregnant Mircea Spătaru. Suspinul patetic, al istoriei crunt îndurate, în carnea supliciaţilor, chinul prelung al martirilor traşi pe roată, livraţi deliciilor sanguinare ale unui spectacol infam, artistul le-a prins într-un scurt-circuit de o putere eliptică, scandalos eficientă, cînd ne-a adus, în 1975, în mijlocul expoziţiei Artă şi Istorie, captura de suflet, tragic indimenticabilă, a răscoalei din 1784. Strîngeau laolaltă, aceste efigii-coloană, Horia, Cloşca şi Crişan, unicitatea suferinţei, ireductibilă în străfundul insului, şi coeficientul ei plural, repetitivul care o transformă acuzator, în revoltătoare ontologie.
*
Stîlpnici ai unei condiţii iremediabil îndurerate, fără vreo contaminare retorică, stăteau acolo, în centrul amplei săli pe care o marcau, ne erau cumva reazem, să înfruntăm atacurile ce se declanşaseră pe seama superbei expoziţii de la Galeria Nouă. Condeie de tristă amintire, lesne năimite împotriva adevărului, îşi stropeau otrava încercînd o campanie în „Scînteia”, un proces al criticii agita eticheta de „elitism”, pescuită din alte compromise polemici, degetul arătător al Securităţii găsea ocazia să probeze că instituţia nu doarme, designîndu-ne unei vigilenţe care se visa drastică. În chip fericit, însă, reacţia artiştilor fu admirabil solidară, o şedinţă la UAP, ce a durat pînă după miezul nopţii, unde s-au rostit fără echivoc talente de talia lui George Apostu, reuşi să-i izoleze peremptoriu pe cei cîţiva delatori netrebnici. Şi contra-ofensiva noastră teoretică, mobilizînd personalităţi de autentic orizont intelectual, în frunte cu doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, îşi spaţializa dezbaterea în jurul acestor neîntinate verticale ale memoriei istorice, pe care i le datoram lui Mircea Spătaru. Onoarea creatorilor de impalpabil zenit, prezenţi în expoziţie, – un Ion Nicodim, un Virgil Almăşanu – fu atunci decisiv apărată. El, totuşi, sculptorul extraordinar, purtînd sensibilitatea dureroasă a unui jupuit de viu, nu înregistră fără consecinţe penibilul acestei reiterate încercări de intimidare, de reducere la tăcere. Pînă la Revoluţie, Spătaru nu mai acceptă să figureze în vreo expunere bucureşteană, retras în secretul atelierului său de la Cluj, şi silit, la fel cu Ana Lupaş – alt robust talent, de dimensiune europeană – , să ocupe o funcţie didactică marginală.
*
Am avut altădată prilejul să zăbovesc pe îndelete, în „Secolul 20”, asupra rezonanţei încrezătoare, de tonică rezurecţie, cu care evenimentele din decembrie ’89 au dăruit creativitatea lui Mircea Spătaru. Răbdarea silenţioasă a făcut loc solicitărilor expansive, din exilul său sculptorul se găsi chemat triumfal de către studenţi, să le fie profesor, rector si reformator al Academiei de Artă din Capitală. Ceea ce acumulase statornic atelierul său, sustras privirilor vreme de aproape două decenii, constitui materia primului mare eveniment de după Revoluţie, expoziţia personală din Sala Dalles. Cu sute de lucrări, cu o desfăşurare magnific coerentă, însemna o revanşă radios cîştigată auspra inepţiei negatoare; şi totodată o şansă nouă, oferită unui material fără vechi titluri de expresivitate dramatică, – porţelanul, scos aici dintr-un regim mai ingrat, de gingăşii decorative, pentru a fi, ars la 1380 de grade, instrument de patetism surprinzător, mat şi integru. Dincolo de variaţiuni psihologice, porii acestei albe continuităţi au resorbit, modest şi sigur, impulsuri ce afundă într-un adînc anonim candorile şi cruzimile lumii.
*
Cum, oare, am eluda încercînd să dăm seamă despre comunicarea dintre perioade, aparent disjuncte, din activitatea lui Mircea, cum nu le-am face partea lor legitimă, elementelor de meşteşug magistral care îl menţin oricînd interesant, sub orice constelaţie stilistică? Ţintar de puncte, în cheie enigmatică pînă la jucăuş, proprie desenelor cărora le-a revenit Premiul „Miro” la Barcelona, dar nu cursă hilară în jurul unei desfaceri extreme, urmărind „non-opera” – cu vorbele unui contemporan italian, compozitorul Donatoni –, ceea ce tînărului Mircea Spătaru îi dăduse ghies la un moment dat, drept temă experimentală, era mai puţin fărîmiţarea „materialelor eliberate”, şi mai degrabă un efort de a le readuce altcum în atenţie, de a le recalifica suplu, fără fixaţiuni protocolare. O expoziţie deloc convenţională, pe care l-am invitat s-o deschidă în 1972, în ambianţa Congresului Internaţional de Estetică, îşi declara în chip manifest asemenea preocupări, impunînd structurilor să se deşire, – plase de ciment suspendate între continuum şi un fragmentarism al partiţiunii: şi asta nu pentru a semna, deznădăjduit, o renunţare la constructivitate, ci pentru a-i administra un soi de revulsiv benefic.
În acelaşi context, sub auspiciile Sălii Dalles, o sinteză ambiţioasă împrospăta raporturile dintre materiale tradiţionale, dintre Lemn şi Lînă. Pe fondul unei tapiserii de Ana Lupaş, – servind ca partitură de riguroase paralele, se dispunea, gradual, juvenil, o figuraţie instantaneu vivace. Iar de la sol crescînd, se întretăiau dinamic axele unor volume, necomplezent iscate din lucrarea aprigă a dălţii, asupra blănii de lemn şi a trunchiurilor zdravene. Lîngă Apostu şi Maitec, Spătaru rostogolise, de data aceasta, nişte mişcare. Altcînd, puţin mai înainte, turna, tensionat şerpuite, tipare pentru „Arce, Porţi şi Pasaje”, lostopane de spaţiu organic, ghintuind în traseul lor, adesea vascular, cîte o concreţiune coagulată disimetric şi definitiv, fantastic prizonieră.
*
Sînt cuceriri ale unei disponibilităţi nervoase, regăsindu-se, peste faze care păreau să le ignore, în luxurianţa mai tardivă a porţelanurilor, în dialogul lor apăsat cu muzeul. Astfel s-a petrecut, la lumină de fertile recunoaşteri, întîlnirea lui Mircea Spătaru cu un public de aleasă notorietate, la Bienala Veneţiană din 1990, unde Pavilionul românesc îi găzduia în fine recolta artistică şi, cutremurătoare, defilarea sa de supliciaţi. Le aplicam, fără abuz, ca numitor comun, nişte cuvinte de stringentă ontologie a suferinţei, Patior ergo sum – Sufăr, deci exist –, o formulă mai visceral adevărată, în acest caz, decît faimoasa ecuaţie carteziană, Cogito ergo sum.
Concepţia severă ordonînd ansamblul pieselor expuse, adunate, mai bine de o sută, în centrul Pavilionului pentru un front compact, sporea nevoia de reculegere a privitorilor şi impresia de revelaţie densă. Cei care se perindau prin faţa lor, cercetîndu-le cu prietenie, nu-şi drămuiaiu zgîrcit aprecierea, – şi au fost acolo, în zilele vernisajului, profesionişti de nivel indubitabil, Beatrice von Rezzori, iniţiatoarea celebrei galerii Ariete, şi new-yorkezul Leo Castelli, el însuşi o instituţie cu un rol hotărîtor în destinul lui Rauschenberg, Stella şi Warhol, ca şi reprezentanţi autorizaţi, directori chiar ai unor publicaţii active, – „International Herald Tribune”, „Art Press International”, „La Sfera”, critici aplicaţi, Pierre Restany, pentru „Domus”, Enrico Crispolti, organizatori norocoşi de retrospective, artişti trăind emulaţia incitantă între plastică şi scenografie, Josef Szájna, Emilio Vedova.
Ceea ce au observat lucid cîţiva oaspeţi italieni, scriitori de artă bine cunoscuţi, era, dincolo de dura pregnanţă, interioritatea subtilă din sculptura lui Spătaru: umanitatea inerentă a arheologicului, paradoxala blîndeţe a muzeului, explica Lorenza Trucchi, care-l frecventase ca exegetă pe un artist de cruzimea lui Bacon. Iar Marcello Venturoli, care găsise în Pavilionul românesc expresia de cea mai rafinată emoţie din întreaga Bienală, implica, în aprecierile sale, dimensiunea poetică în sens amplu, crocian, aceea care, într-o reprezentare de o imediateţe sezisantă, suscită ecouri vast înfiorate, un colocviu fratern cu veacurile de înaltă cultură, a văzului şi a cugetului.
*
Unde ni s-au încrucişat privirile, pentru întîia oară? La Roma, înainte de sfîrşitul anilor ’60, în atelierul lui Nicodim de la Accademia di Romania. Scutit de facile exteriorizări, la oricît de explozive comoţii admirative, îţi transmitea de la început, spontan şi ferm, încrederea în spiţa talentelor ce trebuie să răzbească. Nu-l părăsea o cuviinţă îngîndurată, moldoveneasca lui rădăcină originară nu se dezminţea în vertijul din Urbea incomparabilă. Trecea, desigur, prin cumpăna unei dificile alegeri, se afla precum Hercules la răscruce. Fără de comentarii, la Roma şi-a înnodat atunci destinul, în jurul voinţei de a rămîne fidel unor indiscutabile rosturi de viaţă; care l-au nesocotit apoi, decenii întregi, în ţară, îndărătnic, exasperant şi inexcuzabil.
Nu şi-a pierdut firea nici în vînzoleala succesului, la emblematica festivitate din toamna lui 1990, cînd România, marcînd întoarcerea de fapt la UNESCO, îşi acorda o sărbătoare fără precedent, cu peste 2000 de persoane întîlnindu-se în hallul şi în Sala Principală din Palatul de la Fontenoy, să omagieze o creativitate prea îndelung năpăstuită. Alături de panourile Silviei Radu, sculpturile lui Spătaru populau inumerabil spaţiul, cu zbuciumul mărturiei lor, stigmatizînd inicvitatea unui trecut de care arta promitea să ne despartă. Veniţi să onoreze evenimentul, şi concentrarea noastră de eforturi, Prim-Ministrul de atunci, Petre Roman, şi prietenul Andrei Pleşu, Ministru al Culturii, dădeau gir instituţional acestei luminoase reparaţii. „Fiecare e răspunzător de nefericirea tuturora”, scria Andrei Pleşu, în acel răstimp de speranţă, – tocmai analizînd lecţia sculptorului.
*
Acum, cînd Spătaru nu mai este, plecat de curînd dintre noi, ne simţim parcă despărţiţi de o incandescentă vatră de imaginar şi de tumult al ideilor. În epilogul unui roman celebru, de Max Broch, „Moartea lui Vergilius”, cînd sclavii ridică sipetul conţinînd Eneida, pe care şi-o însuşise pentru viitorime Augustus, după primii paşi, se aude un plîns altfel decît resemnat: „nu prea tare, dar sălbatec”; „cu acel foc adînc pe care nu-l întîlneşti – spune autorul – decît acolo unde eternitatea năvăleşte brusc în viaţa oamenilor”. S-ar potrivi şi încercării pe care ne-a fost dat s-o îndurăm mai deunăzi, ne-ar obliga, şi pe noi, lângă arca unui asemenea sicriu, să gîndim demn, generos, – „loviţi deodată de irevocabilul pe cale să se împlinească”.
roţi grele făcute parcă să imprime în peisaj un principiu de planturoasă

Vizualizări: 2

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor