DAN HAULICA Dor de inalt si zbatere spre eter

Actualitatea:
Dor de înalt şi zbatere spre eter, CONSTATIN BLENDEA

de Dan Hăulică

Caut un sunet, ca un vaier ce s-ar potrivi împrejurării, aprig şi totuşi respectuos faţă de inexorabilul rostindu-se într-o atare dispariţie. Cum oare, înalt şi vrednic de privit, cum se aşternuse dintr-odată, fără apărare, sub secerea nemiloasă?
La cele 9 capitole cîte îmi plăcuse a-i dedica, într-un mănunchi de Limpezimi, pe care, nu-s nici doi ani de atunci, i le atîrnam în cunună, se adaugă, iată, pentru a le împlini fatidic, o mişcare ultimă, – un fel arioso dolente – , unde, nemijlocit, vibraţia luminoasă e somată să devină destin.
Talent neîmpăcat, Constantin Blendea nu făcuse din Zbor un învăţ al suficienţei triumfale. Mă oprise, cu o atenţie aplicată, cînd rînduiam pe simeză, în 2010, vasta expoziţie de la sălile Parlamentului, să-mi arate un pîlc de lucrări ce dădeau tîrcoale stingerii patetice a unei înaripate. Zvîcnirea de suflet, ghicită în acel umil epilog, tresărea pe albul hîrtiei, întîi mai direct, realistic, apoi sublimată, aripile căzute susţineau un eveniment auster, de axe în răscruce.

Despre el însuşi, artistul se ferea să livreze confesiuni explicite, să alunece în ispita dezinvoltă a vreunui narcisism. Chiar exclamativ, clocotind în sinea lui, de o dreptate pe care şi-o cunoştea legitimă, inatacabilă, Constantin Blendea nu-şi abandona o sfială tenace, o cuviinţă majoră, mai presus de virulenţe.

În materii unde se vădise magistral, ca un vraci miraculos ştiind să asculte salvator respiraţia secretă ce anima trupul rece al zidurilor uitate, Constantin Blendea nu contenea să-şi reprime orice aplecare spre paradă. Rămînea sever, fără emfază, deşi îmbogăţit din comuniunea cu vocile din frescele străvechi răsunînd acum, prin el, sagace emergente, din taina peretelui care le conţinea, - în paraclisul bolniţei de la Cozia, bunăoară.
Asemenea izbînzi, de ordinul restaurării, omologate la nivelul celei mai riguroase calificări internaţionale, Constantin Blendea le-a înscris firesc între achiziţiile care aparţineau unui context european. În propriul său atelier, pictorul înţelegea să parcurgă, la şevalet, itinerare împărtăşind deopotrivă dimensiuni ale unui rodnic dialog, cu meşteri de nobilă referinţă modernă, de stringentă expresivitate, printre care am fost bucuros să-i identific pe Georges Bracques, « le patron », cum îi spunea Jean Paulhan –, pe Giorgio Morandi sau Ben Nicholson. Obiecte şi fiinţe în ascetică epură, limbajul lui Blendea îşi decanta biruitor esenţele, degajînd o impresie de calm, dublată de tensiuni prielnice.

Cer liniştit se chema, de pildă, o lucrare din 1997, cu semne peste care fulguie o ninsoare de albastruri, – semne interogative parcă, tot mai estompate. Iar în centru, ca un mîner negru lansat privitorului, sedila amplă a unui accent ferm ritmează fără greş imaginea, ruptură calculată ca să adune magnetic atenţia. Calmul maiestuos, stîrneşte lăuntrice făgăduinţe de mişcare, tot ce e disimilaritate se mîntuie în vîlvoarea unui dor de înalt şi absolut, care unifică existenţa. « Totuşi, gîndeşte Hölderlin, prin glasul lui Hyperion, - iubim cu toţii eterul, şi-n intimitatea noastră cea mai tainică ne asemănăm».

Obiectele – palete fără nume, plutind în infinit, se pot rotunji uneori, în pictura lui Blendea, ca nişte jumătăţi de clepsidră, care se caută şi se ţin fragil suspendate. Poate că ele, aceste jumătăţi gemene, îl vestiseră pe artist în pragul sfîrşitului, că nisipul lor astral s-a scurs implacabil şi că sună mat, fără de răgaz, ora plecării.

Eseu:
O flacără, dincolo de proza reuşitei pragmatice de Dan Hăulică
Cultură şi economie – ecuaţia, în această ordine formulată, servea pentru a designa un capitol de preocupări în cursul dezbaterilor de la Snagov din 1995, care au proclamat adeziunea tuturor partidelor politice din România, şi a societăţii civile, la principiile şi structurile Uniunii Europene.

Responsabil al Comisiei ce a pregătit consensul acestei decisive opţiuni, profesorul T. Postolache a înţeles să urmărească, în planul reflexiunii academice, probleme legate de o asemenea evoluţie, depinzînd de sfidări şi constrîngeri proprii unui vast context internaţional.
În acest sens, Sesiunea organizată la iniţiativa sa, prin osîrdia Secţiei de Ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologie, a grupului de reflecţie ESEN şi a Institutului Naţional de Cercetări „Costin C. Kiriţescu”, în Aula Academiei, la 14 aprilie 2009, suscita, pe marginea Crizei, care nelinişteşte orizontul contemporan, o pluralitate de înţelesuri şi puncte de vedere, chemate să creeze o emulaţie prielnică; verificînd parcă meritul paradoxal al proverbului – „À quelque chose malheur est bon”.
Cum fenomenele de Criză cunosc dezvoltări care n-au încetat să preocupe şi să provoace reacţii acute, însăşi ideea generoasă a acelei Sesiuni, de a lărgi cuprinderea discursului, dincolo de gabaritul specializărilor obişnuite, era de natură să favorizeze îndrăzneala unor accente care, străine de veleităţi uzurpatoare, se voiesc tocmai semne complementar utile, dinspre trainicele, prea des absente „umanioare”. (D.H.)
Ziua de astăzi mi s-a părut că răspunde adecvat titlului pe care prof. Postolache l-a găsit manifestării noastre – Ce putem învăţa din criză, din încordarea aceasta, din momentul acesta pe care-l trăim cu nelinişte şi cu o consternare firească. Nu-mi ascund nici o clipă că am venit aici ca să învăţ, cu inocenţă şi conform unei vechi înţelepciuni a umanismului – aceea cîndva cristalin rezumată într-un faimos adagiu al lui Terentius; ca om, socotesc că nimic nu-mi este străin şi cred că fiecare dintre noi trebuie să ia sub semnul acestei esenţiale solidarităţi lucrurile, aşa de variate, de interesante, care au fost aduse acum în discuţie.
Nu cred însă că putem ocoli, prin măsuri simplu tehnice sau prin angajamente simplu tehnice, teribilitatea unei atari perspective. Site-urile atracţioase nu vor putea îmblînzi pandemonia ce ameninţă în stihia dezlănţuită a crizei. Şi despre asta este vorba în ideea de a învăţa nu numai paşii curenţi pe care-i putem face pentru a ieşi mai bine sau mai repede din această încercare, dar şi pentru a învăţa ce se agită dincolo de umanitatea noastră, în asemenea manifestări.

E vorba de o gnoseologie aici implicată şi care ne interesează pe toţi, nu numai pe specialişti. Nichita Stănescu spunea că el se consideră înfiat de un înger, à propos de euro-orfani. Cred că toţi aşteptăm un înger care să ne înfieze, dar trebuie să fim demni de asta. Şi să înţelegem că problemele acestea nu sînt plat economice, la ele trebuie să aderăm cu umanitatea noastră întreagă, cum avertiza Braudel.

Evul Mediu a cunoscut o semnificativă dispută, pe baza căreia a fost condamnată camăta – cu ecouri la Dante şi trecînd pînă la Ezra Pound, în secolul XX. Care era acuzaţia creştină adusă acestui procedeu economic, ce pare astăzi legitim? Însăşi miza fenomenului era în cauză, – oamenii foloseau, multiplicau un bun care nu le aparţine, pentru că timpul, care este implicat inevitabil în progresia de cîştig a cametei, îi aparţine numai lui Dumnezeu!

Să nu uităm că sînt lucruri, şi în situarea noastră faţă de această ameninţare a crizei, care pun sub semnul îndoielii unele practici curente, voios iresponsabile. Degeaba ne consolăm că s-au întrunit miniştri şi că unul a spus una şi altul a spus alta! Miniştrii se contrazic de la un an la altul. Un Preşedinte pe care l-am citit astăzi făcea un elogiu deşănţat liberalismului acum un an şi jumătate, astăzi moralizează capitalismul. Nu vom rezolva ceea ce e criză de sistem, şi ameninţare profundă, prin acest conformism politicos, protocolar faţă de puterile constituite. Ca şi mari probleme – Mediterana, de pildă, axul milenar al civilizaţiei noastre, ridicînd interogaţii în faţa cărora au avansat propuneri luminoase, dar fără urmări pragmatice, un intelect de talia lui Paul Valéry şi alte mari spirite ale Europei. Şi n-o să le rezolve bătînd din palme miniştrii care se întîlnesc cîteva ceasuri într-o reuniune pretenţioasă. Să nu confundăm planurile! Şi dacă sîntem o Academie, trebuie să avem puterea de a gîndi lucrurile acestea mai de sus, de la altitudinea care este proprie nu numai cercetării aplicate, dar chiar situării noastre în cultură şi istorie. Istoria, totdeauna actuală – sublinia un comentator sagace. Şi, în sensul acesta, să nu uităm că Hegel scria despre Roma că prozaizează istoria. Eu cred că trebuie să-i menţinem istoriei o flacără inatacabilă, dincolo de proza reuşitei pragmatice. Şi, iarăşi, în sensul acesta trebuie să ne aşezăm mai sus, în felul în care ne asumăm îndatoririle.

Pomenea dl. prof. Zamfir, mai înainte, despre contractul funcţionînd eficient între Domnitorul care, magnanim, distribuie sate după victorie acoliţilor săi, suitei feudale. Însă nu se limitează numai la asta. El, Ştefan, zideşte deopotrivă, de fiecare dată, o vrednică biserică. El îi face dar lui Dumnezeu, nu numai boierimii feudale – şi face uneori daruri suprem dezinteresate. La Războieni, care a fost un veritabil Thermopyle al României, unde a pierit floarea aristocraţiei moldoveneşti, 20000 de oameni, biserica ridicată acolo este un mausoleu, un imens mormînt. Acestea depăşesc calculul cîştigului imediat. Înfrîngere, lucid recunoscută, de către Voievod, răspundere grandios asumată, – toate acestea au fost gîndite dincolo de orice meschinărie. Într-o atare cheie gravă, Historia est magistra vitae, e maestra vieţii, dar nu la modul micului confort al securităţii pragmatice.

Eu am reţinut foarte multe lucruri de ordin practic, şi în primul rînd pledoaria guvernatorului BNR, a domnului Preşedinte Mugur Isărescu, în legătură cu ceea ce el numea – şi a numit şi în nişte reuniuni internaţionale – o cultură a băncii. Lucru inteligibil, dacă ne raportăm la Sienna, la Florenţa, la marile opere care fixează o etică a băncii; nu aceea a micii speculaţii, ci aceea a bunului guvern, cum spun picturile lui Simone Martini de pe ziduri de Trecento, din cetatea sa natală. Asta ne situează pe un plan de exigenţă faţă de noi înşine, care să ne vină din istoria cea mai înaltă. Pentru că, altfel, rămînem năpădiţi de iraţional, împiedicaţi în iluzoriul bulei de speculaţie iraţională ce poate cuprinde şi zăpăci o epocă. Nu uitaţi, de pildă, coincidenţe care nu-s lipsite de semnificaţie – falimentul lui John Law, aventura care s-a petrecut în timpul Regenţei lui Philippe d’Orléans, la cîţiva ani distanţă de fenomene de iraţional aprig dezlănţuite – convulsionarii, care dădeau nişte spectacole de isterie colectivă pe mormîntul Diaconului Paris, de pildă. Sînt dezlănţuiri de iraţional faţă de care noi trebuie să ştim să luăm atitudine, pentru că altfel, numai prin mică doftoricire, prin terapia aceasta concretă, de măsuri economice privind cutare sau cutare redresare, nu cred că vom putea ajunge pînă la capăt.
Şi, pe urmă, trebuie să căpătăm un fel de relativitate fertilă, asta s-a desprins din discuţia noastră în chip foarte util. Pentru că uneori exagerăm, luăm de bun orice comunicat de presă şi ne încredem prea lesne clişeelor. Bunăoară, presa americană, ani de zile, ne-a vorbit despre puterea imperială a SUA. Ei, ce înseamnă un imperiu de 50 de ani, cînd Roma a durat 1000 de ani, cînd Persia a înscris un apogeu mensurabil în cîteva secole?

Dincolo de contaminaţia precipitărilor categorice, am primit ca o îndatorire instituţională, din partea Consiliului Executiv UNESCO, să rostesc, în faţa Academiei din Tunisia, un elogiu al Carthaginei. Dar nu-mi vine în cap niciodată să spun – Cartagina avea conştiinţa unei misiuni care să justifice ideea unui imperiu. Era o considerabilă realitate plutocratică, un pol economic la Vestul Mediteranei. Şi s-a pus problema dacă Alexandru nu a greşit, în loc să se îndrepte spre Vest, unde i s-ar fi oferit, poate, o pătrundere mai uşoară. A mers înspre prestigiul uriaş al Orientului, cu un mers rapid, care însă a fundat o durată, cum ştiţi, supusă unei frîngeri severe. Tot ce adusese acolo Grecia şi hellenismul a fost măturat de valul invaziei Arabilor, ca şi cum 1.000 de ani de civilizaţie occidentală implementată cu brio n-ar fi existat. Istoria nu se poate întoarce, dar, în orice caz, vreau să spun că adesea comentatorii iau de bune declaraţiile fără acoperire, de orgoliu manifest, ale cutăruia sau cutăruia dintre guvernanţii actuali.

Eu cred că e foarte important să plecăm – dacă e vorba de învăţat – şi cu ideea aceasta că o anume modestie esenţială ne va scăpa de foarte multe rele. Şi ne va pregăti să urmărim cu un ochi mai proaspăt competiţia internaţională, cînd se vestesc, nu fără temei, şansele puterilor emergente, şansele care se dau Chinei de aici în 10-15 ani, de pildă, care sînt incontestabile, sau acelea proprii Braziliei.
Dincolo de vechime, de vîrsta civilizaţiilor, trebuie să ştim să ieşim din spaima convenitului, să ne apărăm de un provincialism care bîntuie cîteodată la scară continentală. Mircea Eliade vorbea despre provincialismul Occidentalului în ansamblu, faţă de sursele profunde de spiritualitate care au aparţinut Orientului şi, într-o măsură, meleagurilor noastre, cu extraordinare rădăcini în neolitic. Iată, e destul să vă uitaţi în ziarele americane, pentru a detecta, în paginile lor, o ierarhie a evenimentelor alta decît aceea din Europa. Faptele care sar în ochi, care se răsfaţă mai complezent, sînt acelea de ordin local, al cronicii pitoreşti. Nu operează acolo consensul care, de bine, de rău, în alte părţi ale lumii, impune un fel de implacabil al evidenţei.
Să ne ferim de simplismul păgubitor al suficienţei. Cu atît mai mult cu cît această civilizaţie, a noastră, a arătat şi spirit critic, şi subţirime în capacitatea de a mînui şi compara noţiunile. Putem fi tineri şi înţelepţi. E o foarte frumoasă imagine din mitologia etruscă, intensă şi stranie, cu rădăcini orientale, probabil. Un copil, Tages, care are înţelepciunea unui geniu etern, iese într-o zi din brazda unui plugar, la Tarquinia. Poţi fi foarte tînăr, fiind capabil de a asuma înţelepciuni care vin de departe, din straturi milenare de civilizaţie. Eu cred că atunci cînd discutăm despre mondializare, la asta trebuie să ne gîndim cu toţii, nu să ne poticnim în nişte practici imediat confortabile, însă conducînd la ameninţarea unui impas. Lipsa de transparenţă, toate acele neajunsuri pe care le denunţa pătrunzător dl. prof. Maliţa, repercutează şi disfuncţii de ordin mental. Există o spiritualitate inerentă în aceste probleme, care include raportul între sociologie şi economie, dar nu se reduce la el, merge mai sus şi mai departe.

Socotesc că toate aceste lucruri trebuie să ne intereseze, ca să putem aspira la menirea de „illustre compagnie”, cum îşi spunea o Academie, cea mai celebră, din vremea lui Richelieu. Pentru că sîntem veniţi din unghiuri diferite ale gîndirii şi cercetării, capabili să punem împreună o miză mai înaltă. Şi în sensul acesta plecăm cu toţii îmbogăţiţi de aici şi vom şti, – pe baza unui credo, cum este elaborat de prof. Postolache, cum se schiţa şi din expunerea excelentă a domnului Aurelian Dochia –, nu să rîvnim la vreun cinic cîştig piramidal, bun să ne rătăcească în himerele unei exuberante avuţii simbolice, dar ataşaţi, dimpotrivă, realităţilor esenţiale, să tindem neabătut spre acea „égalité d’âme”, pe care, pe drept cuvînt, o preconizau moraliştii de stirpe autentică.
În ipostaza care e homo oeconomicus, se cuvine să răzbată asemenea elemente. Omagiul cel mai persuasiv, de el prilejuit, nu-l descrie în acţiunea de a număra bani lucitori, tactilizînd cumva acumularea, precum bătrînul împovărat de avere, din cutare tablou de ambianţă gotică, de Reymerswaele. Peste determinări demonstrative, care să-l identifice previzibil, tipologia atinsă, în schimb, de penelul unui artist fundamental, Jan van Eyck, îi instalează modelul uman într-o surpriză fertilă. Portretistul, începător de geniu al picturii flamande, ne serveşte dubla efigie a unui cuplu italian, Arnolfini, care şi-a condus afacerile negustoreşti la Bruges. Dar închipuie, această pereche din Toscana, un soi de paradigmă enigmatică. Frontala lor dualitate, de comanditari fascinanţ i, degajînd parcă o paloare selenară, tentaţia, pentru Panofsky, de a-i citi sub incidenţă nupţială, – toată această putere visătoare, în cea mai riguroasă precizie, concentrează nebănuit contrariile, le înnoadă miraculos. Atîta vivace prezenţă de obiecte în jurul personajelor, pînă la papuci risipiţi prin odaie, – în aparenta gratuitate a detaliilor se rosteşte însăşi taina artei, chemată să înmănunchieze triumfător disparitatea realului şi coerenţa cugetului. Sub astfel de auspicii, să aşezăm ispita unei superioare solidarităţi: experimentînd o dimensiune care să nu se lipească tîrîtor de nivelul plat al economicului, ci să ne proiecteze ager, mai departe.

Vizualizări: 2

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor