DAN HAULICA Exuberantă, neconventională, IOANA

Evocări:
Exuberantă, neconvenţională, IOANA

de Dan Hăulică

Cînd întîlnisem pentru întîia oară designaţia ei ca autor, vestind deschis, în litere deloc retractile, amplu proiectate, o expunere personală de pictură, nu mă putusem împiedica să relev modul eliptic în care artista îşi declina identitatea: Ioana, prenumele doar, pe frontispiciul oricăreia din manifestările ei, închipuia o marcă singulară, candid vulnerabilă, mai mult decît orgolioasă. Aşa aveam s-o înţeleg tot mai bine, de-a lungul anilor, proclamaţia din aceste silabe rostea voinţa de a se asuma pe sine distinct şi loial, fără prestigii complementare.
Soţie a unui dirijor de mondial renume, pe care îl admira imens, ştia totuşi să se păstreze neprefăcut autentică, firească în postura de grande dame, ca şi în accentele unei exuberanţe netemătoare, în viaţă şi în artă, – căci nu-i păsa dacă apărea zvăpăiat expansivă faţă de măsurile pedante, ori faţă de insanitatea mediocrilor. Investitura ei artistică se petrecea vital, comunicativ şi salubru. În preajma lui Sergiu Celibidache, a idealului de economie supremă, imperios condensată, străfulgerînd în realizările lui exemplare, naturaleţea volubilă a Ioanei îşi menţinea un drept afectuos la existenţă, spontaneitatea ei răsuna legitim şi alegru. Mereu ataşantă, firea pictoriţei o apăra de căderi sumbre, destoinică în a-şi protegui tezaurele anilor de fericire care-o legau de omul iubit, – 45, cîţi trecuseră de la împrejurarea ce le conjugase destinele, cîndva, spre mările Sudului, la antipozii Argentinieni.

Exilul nu le risipise acea „provizie de fericire”, despre care Brâncuşi îi vorbea nostalgic Carolei Giedion- Welcker, martoră de elecţie, demnă să culeagă evocarea paradisului infantil al ogrăzii de la Hobiţa, cu iarbă foşnind ca mătasea. Înconjurimea de unde pornise Celibidache, mi-a fost dat s-o am sub ochi pe însăşi uliţa ieşeană, unde i se păstra amintirea. Pînă tîrziu, de altminteri, ne povestea Ioana, el, ireversibil ancorat în universalul marii muzici, nu se sfia să recuze filiaţiile vag totalizante. Dincolo de trimiterile convenite, îi plăcea să se declare, nu Român în chip generic, şi nici măcar moldav, ci, francamente fidel particularului, să se revendice de la această neştearsă determinare biografică, îndreptăţindu-l a se socoti ieşean. Cît despre sufletul care i-a stat necondiţionat aproape, tenace pînă la devoţiune, rădăcinile şi le situa în pămînt valah, spiţa Ioanei se recunoaşte şi acum în impozantele portrete ale binefăcătorilor ce au chivernisit Biserica Sfîntul Silvestru; şi nu din vreun îngust esprit de clocher îi numea cu gratitudine, – un Procopie-Dumitrescu, urmat de feciorul său Ion, magistrat şi primar al Capitalei, constructor, pe la 1877, al Halelor Unirii, iniţiator al primei largi operaţii de canalizare, înzestrînd cu apă potabilă Bucureştii.
Mi-au licărit inevitabil, prin memorie, asemenea precedente, purtînd spre vrednicia unor întreprinderi de resort acvatic, atunci cînd mi se iveau în imagine, – în filmul despre domeniul soţilor Celibidache de la Moulin –, elaborările de semn gratuit care le încîntau privirea: eleştee blînd trasate, unde pluteau lent lebede albe, leit-motiv vizual pornit parcă dinspre Lohengrin.
Pe Ioana Celibidache n-o stînjenea să plonjeze şi în alte lumi ale imaginarului, avidă, bunăoară, de intensităţile unor versante unde soarele devine ameninţare stagnantă, sticloasă, precum concreţiunile de mica neagră, din Insulele Eoliene. Cînd, întors din Lipari, de sub răsuflarea de foc a Vulcanului Stromboli, îi relatam emoţia unor asemenea descoperiri, ea îmi arătă un teanc de fotografii înfăţişînd casa care îi aparţinuse acolo şi îmi invocă tumultul aprig legat de acest nod straniu al Mediteranei.
Ca într-o nuvelă de Pirandello, tot ce era benignă habitudine ar fi putut vira în turbilion imprevizibil. Iluzia exotică, iscată uneori în arta pictoriţei, nu ţine de îndărătnicii descriptive, îi ajunge, pentru a se constitui, o uşoară atingere cu enigma. Şi picătura de insolit, astfel depusă în căuşul inspiraţiei oricît de cordiale, rodeşte neconstrîns, organizează tainic cumulul cromatismului, suscită în fumegarea tabloului frisonul unor ipotetice constelaţii, năzărindu-se precum, pe cerul austral, acei faimoşi Nori ai lui Magellan, – de el văzuţi, la vremea lui, de către ilustrul navigator, pentru întîia dată…
Bune conducătoare pentru vis, galaxiile pe care le întrezărea sensibilitatea Ioanei presupun o nevoie de ilimitat, căreia Paul Klee îi răspundea, ca un reper incomparabil. Impactul lui, ingenuu şi tulburător, se invita fertil în consideraţiile pe care le prilejuia artista. Tonic prezentă, şi ageră, şi promptă, ea nu întruchipa, însă, vreun debit pasiv, cînd era vorba să înfăptuiască. Se exprima pe sine, fidelitatea faţă de un ireductibil dinlăuntru, mai presus de manifeste. De aceea, arhitectul Felix Klee, feciorul pictorului, pe care l-am vizitat şi eu cîndva la Berna, – o inteligenţă fără prejudecăţi, avenante, cum ar spune francezii, o putea avertiza perspicace pe Ioana: «Surtout, ne changez pas!»
Nu se schimbase zadarnic nici sub aspectul opţiunilor, de ordinul consecvenţei spaţiale, dar şi etice, privind locul unde şi-a ales să expună frecvent: pe o îngustă stradă pariziană, Visconti, peste drum de locuinţa care, după castelul de la Marly, şi fastul Curţii versailleze, a însoţit, sobru, sfîrşitul lui Racine. Galerii şi muzee pe varii meridiane – Caracas, Londra, München, Zürich şi Bruxelles, Florenţa, Veneţia şi Milano –, Saloane şi Bienale de pictură ce-i dobîndiseră distincţii, cedau acum, în cumpănă cu duhul afin al acestui străvechi colţ de Paris.
Nu i se potrivesc, desigur, unei atare biografii, cadenţe de contriţiune resemnată. Dacă le savoir-vivre comportă, pentru fiinţele cu adevărat viteze, şi un savoir-mourir, o eleganţă discretă de care Ioana s-a arătat deplin capabilă, ceea ce n-are cum se şterge, niciodată, din memoria noastră, e forţa contagioasă a rîsului ei încrezător, şi pilda impulsurilor ei stenice. Le vom simţi neabătut, ca o căldură reconfortantă, în adîncul inimii. Ni se vor alătura poate, fără să vrem, şi ascultînd ultimele simfonii ale lui Bruckner, care au fost totodată ultimele triumfuri din cariera lui Celibidache: acolo unde ascensiunea imaterială, învoaltă, proprie mişcărilor de adagio, se va cuveni tot mai des comentată ca o „scară celestă”.

Vizualizări: 2

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor