DAN HAULICA O exemplară intransigență

Evocări:
O exemplară intransigenţă

de Dan Hăulică

Ne-a părăsit, şi-a aflat de curînd repaos, în cimitirul de la Cernica, o fiinţă de o exemplară intransigenţă, Nicole Borteş, pentru care etica nu era un cuvînt, căci stăruia în plămada ultimă a visului ei de frumuseţe.
Întîmpinase cu drag, cu aleasă inteligenţă, atîtea suflete viteze păşind înfiorate pe urmele bătrînului care sfinţeşte de-a pururi locurile, – Carola Giedion-Welcker bunăoară, semnatara primei cărţi cu adevărat fiabile despre Brancusi, ori Jacques Lassaigne, întors într-o recunoaştere afectuoasă a itinerariilor româneşti din anii lui de tinerească drumeţie. L-am însoţit pe meleagurile Olteniei, pe el întîi, apoi în 1967, întreg pelerinajul grupînd reputaţii ilustre, responsabili de mari muzee internaţionale şi realizatori de memorabile expoziţii, exegeţi şi filosofi, teoreticieni subtili ai fenomenului estetic, Giulio Carlo Argan si Giuseppe Marchiori, Palma Bucarelli şi Werner Hofmann, René de Solier şi William Lieberman, fără a-i numi pe toţi artiştii – Eugen Drăguţescu, Natalia Dumitrescu, Alexandru Istrati, Irina Codreanu, Etienne Hajdu –, îmbarcaţi cu noi, în acelaşi elan de legitimă solidaritate celebrativă. Organizînd Colocviulînchinat marelui sculptor, la un deceniu de la dispariţia sa, construind întîiul atare omagiu, demn de acela căruia merita să i se spună «le bon Dieu – Brancusi», gîndurile ni se alcătuiau încrezător şi vital, cu o tonică deschidere spre lume, altfel decît într-o litanie convenţională. De veghe la tezaurele artistice din care ne împărtăşeam, Nicole Borteş, directoarea luminată a Muzeului de Artă de la Craiova, gîndise, pentru expediţiile noastre, o strategie a bucuriilor semnificative, – surîsul ei ospitalier, de gazdă perfect europeană, ne rezerva descoperiri imprevizibile: în jurul lui Brâncuşi desigur, dar şi, mai larg, într-o arie de conjuncţii benefice, dialectic sezisante, raportate la calmul arhetipal al bătrînului de la Hobiţa. Plinătatea eruptivă a picturii lui Ţuculescu, analogiile ei totemice, urcau spre noi antene de neocolit, revelaţiile pe care le mijlocea periplul nostru se situau îndată după semnalarea acestui fenomen creator la Bienala de la Veneţia.

Altă surpriză de anvergură, datorată dublei osîrdii a lui Nicole Borteş şi a lui Anatol Mândrescu, muzeul craiovean putea înfăţişa o izbîndă acută, pe cît de grandioasă, înfăptuită în bronzul statuariei, efigia pictorului Theodor Pallady, materializînd, împărăteşte severă, ideea unei perenităţi responsabile, menită să răscolească o memorie milenară, pînă în străfundul unor ecouri egipţiace. Născut în Oltenia, Gheorghe D. Anghel, sculptorul care-şi purta arta pîna la o sublimă sfinţenie a vieţii, fusese, în acea perioadă, un talent hăituit, împins să-şi distrugă el însuşi zămisliri de pilduitoare altitudine. Singur, fără mijloace importante, Muzeul din Craiova a salvat această capodoperă, tenacitatea lucidă a lui Nicole Borteş a cîştigat o mare bătălie pentru patrimoniul românesc – aşa cum, deopotrivă, a încercat apoi să menţină fără scădere nivelul Muzeului Simu al Oraşului Bucureşti, să-l apere de manevre ignobile, şerpeşte iscate împotriva culturii autentice.

Cînd o activistă netrebnic suită pe scara ierarhiei ministeriale, ticăloşită în delaţiuni revoltătoare, bune să alarmeze la nivelul Cabinetului 2, îşi exersa manejul destructiv pe seama valorilor salubre, degradînd infam ambianţa instituţiilor artistice, Nicole Borteş şi-a dat fără ezitare demisia. A ieşit de sub protecţia calificării ei indiscutabile, şi s-a lăsat expusă mizeriei, vînzîndu-şi, spre a supravieţui, tablourile şi lucrurile din casă. Peste ani, directoarea de muzee care suscitase aprecieri neîndoielnice, din partea unor interlocutori de prestigiu, a ieşit la pensie ca muncitoare necalificată. Prea sobră şi discretă, pentru a-şi face recunoscut acest curaj, al rezistenţei inflexibile la mîrşăvie, Nicole îmi aduce fără să vreau aminte de vorbele pe care le-a adresat testamentar în temniţă, prietenilor săi, un intelectual de statura lui Mircea Vulcănescu. Cînd expira, malefic răpus, acest suflet exemplar a găsit totuşi forţa unei superioare iertări: «Mai ales, nu ne răzbunaţi!»

Dar există o răzbunare irepresibilă, aceea a adevărului care se cere rostit fără ocol, din perspectiva supremei despărţiri. Despre Nicole, trebuie să vorbim invocînd aceste netemătoare evidenţe.
*
A lua seamă, a fi mereu în gardă, faţă de ceea ce poate zămisli o funestă ontologie a răului, – aparţine unor nescăzute imperative, definindu- ne vrednic umanitatea. Bonum diffusivum sui, formulase pe latineşte filosofia medievală – binele se răspîndeşte prin el însuşi; ca şi cum noima progresiunii etice şi-ar găsi asemuire cu flacăra unui foc ce luminează şi încălzeşte cordial. Dar cînd existenţa e scuturată de asalturi diabolice, care o ameninţă crunt, cine, astfel împresurat, poate adăsta neabătut biruinţa unei calme perspective morale? Aceea încununînd încercările cărora le-a fost sortită prietena noastră, Nicole, avea s-o apere, justiţiar, de complicităţi ce înjosesc şi mortifică. La pragul atins de ea, – adio inalterabil, dar fără mîndrie vană – perseverenţa refuzului nu alunga o atenţie vizînd judicios, sezisînd vioi, pînă la şugubăţ, detalii realiste, lucruri pătrunse în rostul lor sigur, nepîngărit de vreo gălăgie colocvială. Pentru a parafraza o expresie a lui Constantin Noica, virtutea singuratică a posturii ei sufleteşti se rezema, aplicat şi modest, pe «rătăcirea de a avea dreptate».
*
Nu împotriva tuturor, de vreme ce rezistenţa, într-o lume grav clătinată, nu-şi pierdea, la Nicole, busola unui scrupul responsabil. Oricît de prigonită, rămînea eficient prevenitoare la adresa acelora pe care îi stima. Păstra în restrişte îndatorirea de a protegui. Prielnic, afectuos, o anume «sfinţenie a adevărului» – cum ar fi spus Gh. D. Anghel – o cruţa de reducţii precar sistematice. Lecturi de accent personalist n-o determinaseră să-şi zălogească libertatea în slujba unei explicite afirmări de empatie. Dar umanul, ca semnificaţie majoră, trecea, şi pentru înţelegerea ei, prin tezaurul pe care-l constituie persoana, dincolo de individ, de ontologia lui primară, lăsînd în urmă orice fatal divizionism de ordinul naturii, spre a se împărtăşi dintr-un statut voluntar, de autonomie deplină. Le descifra, atare ample înţelesuri, o exegeză pătrunzătoare, elaborată de Anatol Mândrescu, dezghioca, în miezul statuariei lui Gh. D. Anghel, al intuiţiilor lui fundamentale, convergenţe verosimile cu gîndirea lui Berdiaev; unde, expressis verbis, « Persoana este, inainte de toate, o categorie axiologica ».
*
Persoane, în acest sens activ, intens modelate de valori ce înalţă şi impun o paradigmă de stricteţe umană, figurile caracteristice pentru Anghel se dovediseră a fi intercesorii noştri înspre slava unui ideal fuzionînd miraculos veridicul failibil al fiinţării şi, impavidă, dimensiunea eternului. Theodor Pallady, căruia prietena aici evocată îi purta o devoţiune statornică, îşi înscria edificator destinul în această tipologie, demnă de nestrămutată reverenţă. Cînd confratele său, emul întru autentică boierie, maestrul H. Catargi, şi el prezent din belşug la muzeul craiovean, mi-a propus, pentru 2 , două mărturii fotografice inedite, privind biografia acelui personaj irascibil, temut pe cît de admirat, asta se întîmpla parcă spre a măsura patetic anvergura contrastelor conjugate într-o asemenea traiectorie vitală. Imagini, desigur datînd din epoci deosebite, – într-una, pictorul, înalt, păşeşte, sănătos, cu nu ştiu ce trufie zveltă, în alta, chipul pustiit de boală e acela din ultima perioadă, din august 1956. Împrejurarea suportă precizări – era cu cîteva zile înainte de a închide ochii, Pallady acceptase să i se facă o fotografie. L-a întîmpinat pe fotograf aşa cum se găsea, în pat, sfîrşit de puteri. Dar n-a vrut să fixeze în imagine condiţia unei abdicări. Cu dîrzenie, bătrînul pictor s-a ridicat, cerînd să fie fotografiat astfel, cu voinţa adunată ferm, într-o încordare tăcută…
*
Nu încăpea acolo prezumţia unui resort semeţ, – un stando moriar, voi muri în picioare, de care să se prevaleze artistul, definitiv despăr- ţindu-se de scenă. Melancolie stoică, mai degrabă decît sarcasm şi eroism dezabuzat, – accentul sufletesc propriu acestei atmosfere nu izolează orgolios epilogul creatorului. Îl citesc sub un semn de continuitate care obligă, o mare expoziţie pariziană serbîndu-şi acum încheierea, Manet inventator al Modernului , vine de altminteri oportun să rememoreze tot ce a însemnat, ca impuls vivace, francheţea esenţială a unor înaintaşi decisivi. Manet, gentleman elegant, doritor de mondenă recunoaştere, însă plătind cu decenii întregi de agresivă incomprehensiune, de mizerabile inepţii, ofranda lui primenitoare, darul de el făcut conştiinţei artistice, şi-a cîştigat dreptul să rămînă perpetuu lîngă noi, – manet et manebit, îi conjuga Valéry numele pe latineşte, la prezent şi viitor.
Pentru el, ca şi pentru Pallady, nu numai un «spasm al ochiului», izbăvitor de năclăite, indigeste amalgamuri în care se împiedica academismul, ci, de asemenea, o aderenţă la unda poetică a unei deschideri suveran solstiţiale, intrase în secretul unei aspre terapii creatoare. Pentru amîndoi, Baudelaire exista, luminos şi fertil, factor de cataliză inestimabil. Coincidenţe biografice, pe acest fir, întins ca o rigidă coardă, mereu incomodă, vestesc, şi ele, încercări pe care artiştii le bravau neaşteptînd compătimire. După amputarea la care, in extremis, fusese supus, fără de folos, Manet, cu aer insouciant, explica detaşat ireparabilul: «Nu sînt bolnav, doar mi-am scrîntit piciorul».
*
Miza unor astfel de spontane depuneri sufleteşti, instituindu-ne, peste generaţii, moştenitori ai unui fond ales, de eficienţă radicală, nu-i o surpriză că acelora mai buni dintre noi ocazia de a-l revizita, pe îndelete, le-a apărut ca o regenerare. Un pelerinaj aproape simbolic, al disciplinei studioase, la ani mulţi de întrerupere, după război, Togo Catargi mi l-a rezumat triumfător «Mi-am clătit privirea!» – ferice, metodic, revăzuse Manet, jerba lui de griuri indicibile şi, pregnantă pe cît de învăluitoare, reuşita rară care e negrul - culoare.

Asumînd firesc nevoia unor asemenea aspiraţii, de puritate calitativă, înspre ele, fără abuz, Nicole şi-ar fi putut revendica şi un liant lăuntric, de ordinul conformităţii ereditare – pe linie maternă, ascendenţa sa era franceză. Dar nu se proptea nicidecum în aceasta filiaţie, ca într-un avantaj particular. Ba chiar, atunci cînd, aflînd de avaniile cărora le era victimă, Ambasada franceză şi-a oferit ajutorul, ea a răspuns că nu vrea să uzurpe un tratament de favoare, căci n-a făcut nimic special pentru Franţa.
*
O cumpănă dreaptă între versante de cultură se aţinea de veghe în acest cuget serios, rădăcinile româneşti îi umpleau robust, nu o dată, orizontul. Imună la atracţii amăgitoare, la frivolităţi deşarte, nu-şi reteza totuşi antenele percepţiei, pînă a ignora mănunchiul de relaţii inseparabile, cărora Baudelaire le dăduse o quadruplă figură coerentă: «epoca, moda, morala şi pasiunea». Simptom de libertate, ce are a sublima natura, şi de aceea va ajunge să intrige chiar şi visarea dificilului Mallarmé, artificiul vestimentar nu-şi va epuiza nici mai departe conivenţele, Valéry îl promovează aproape metafizic – «negrul absolut, negrul unei pălării de doliu», fascinant pe creştetul lui Berthe Morisot, cum l-a captat penelul lui Manet.
Încă mai năzdrăvan, în partitura unei opere de Messiaen, extatic străbătută de ardoarea stigmatelor – căci se consacra Sfantul Francisc de Assisi –, un frate mai tînăr, suav de fragedă candoare, se deda unei lecţii păsăreşti, edificîndu-i pe copii prin inscripţii şi desene – tortora, italianul pentru turturea, măcăleandrul, scricciolo – auşelul, şi mai ales «sora noastră capinera», după clasificări de gen şi de familie, botezîndu-se femeieşte Sylvia, cu cap negru, strălucitor; de la care, săltăreţ, ca în avîntul ghiduş al unui travesti, i se năzare călugărului să întrebe: «Ce-ai spune, Părinte, dacă în loc de glugă am purta o calotă neagră?»
Semne de exclamaţie voioasă, pe ceea ce ar fi numai suprafaţă indiferentă în preajma noastră, opriri din mers entuziaste, trebuitoare pentru o gestiune respirabilă a realului, nu le uit nici atunci cînd mi se perindă în faţă episoade privind-o pe Nicole. Energia ei pozitivă, curiozitatea proaspătă nu le despart de locurile pe care îi plăcea să ni le arate, satul bunăoară, aproape de Rîmnicu-Vîlcea, unde o colecţie, destoinic alcătuită, strîngea laolaltă sute de veşminte rustice, într-o felurime prietenoasă.
*
Concreţiuni de frumuseţe nativă, şi totodată inuzabilă, asemenea izbînzi ale duratei anonime îi vor fi străjuit, cu amintirea lor consolatoare, anii lungi în care înfruntase boala. Susţinut şi trainic, li se încredinţa cumva, zideau în jurul ei o replică neînfricată la tot ce îi fusese ameninţare inicvă şi sordidă. Le-a pregătit anume, straiele acestea populare, «costumul naţional», cum altădată oamenii le designau cu mîndrie, a cerut să stea în coşciug, cuviincios îmbrăcată cu ele, încălţată în opinci. Nu mi-am îngăduit să mă mir, de la depărtarea unde mă aflam reţinut, opţiunea ei se cuvenea înţeleasă alb, ineluctabil; era, peste circumstanţ ial, un fel grav de a întregi identitatea unei predestinări. Poate că de dincolo, aşa s-ar trezi chemată, cum îi spunea preotul, Niculina.
*
Porneşte prohodul străbun, îşi clatină hieratic rînduiala, – el ştie, în cântarea funebră, « dalbul pribeag » , că se aşterne «Pe cea cale lungă / Lungă fără umbră»… Grea e desprinderea pentru totdeauna, de vatra unde şi-a gătit merindele datinei, şi birul ca să treacă prin vămi enigmatice, «călător / Dintr-o lume-ntr-alta / Dintr-o ţară într-alta/ Din ţara cu dor / În cea fără dor, / Din ţara cu milă / În cea fără milă». Vibrează, simetriile textului, de o bătaie mocnită, implacabilă, ceaţa care s-a lăsat pe obrazul mortului contaminează universul. Răsfrîntă cosmic, moartea i-a împăienjenit omului ochii, aşa cum l-a minţit şi pe bradul falnic, coborît din intangibilul vocaţiei lui perene. «Eu dacă ştiam,/ nu mai răsăream; / Eu de-aş fi ştiut/ N-aş mai fi crescut»…
Cules în Gorj de Constantin Brăiloiu, muzicologul de largă cuprindere, printre alte 436 de cînturi psalmodiind arhaic săvîrşirea din viaţă, acest poem nu ia în răspăr tiparele proprii folklorului, nu-şi refuză cursivitatea aparentă; însă adînceşte în etnografic, în imediateţea cea mai cuminte, imensităţi eschatologice. Primordialul, devenit viziune peremptorie, se mobilizează ca o pavăză incredibilă, pare a ţine în loc timpul, năvala pripită a zorilor, spre a ne învăţa, în drum spre neant, o înaintare curată, fără de sfială, o trecere lină prin vămi ce nu iartă. Mai ţărăneşte frustă decît luxurianţa resemnării din Miorita, lecţia de tenebre atinge aici un fantastic care străluminează concretul, un straniu al mersului uşure şi neînduplecat.
«Tot milă şi foc» – sună un stih, concentrînd emblematic ampla scală de sentimente pe care le mişcă poemul. Ele l-au impus reacţiilor admirative, măgulitor stîrnite atunci, în anii descoperirii, Jacques Lassaigne şi Ilarie Voronca angajîndu-se într-o sensibilă operaţie de tălmăcire, Jean Paulhan, teoreticianul perspicace, dîndu-i ospitalitate, în 1939, în revista lui, „Mesures".
Dar mie, nu fără o strîngere de inimă, acest tulburator Cantec al zorilor, şi rezonanţa lui neted olteană, îmi îngăduie de asemeni să întrevăd meditativ, încă o dată, soarta unor suflete meritorii, cărora, într-un veac ostil, generozitatea nu le putea aduce salvare. «Că de-ar fi pe dare» – recită amar cântecul, şi exemplifică din plin –, nimic n-ar fi cruţat de către cei dragi, bogăţii ale plugului, turme de oi şi ciobani; «Doară mi te-a scoate/ de la neagra moarte». Însă zbaterea s-ar vădi zădărnicie, şi singurul răspuns valabil ar fi de ordinul unei anume endurance.
«Dar nu e pe dare,
Ci e pe răbdare»

La căpătîiul celei acum plecate dintre noi, iată, ni se iveşte, din vechi, stoic prezentă, nobil necesară, imaginea puterii de a îndura.

Vizualizări: 3

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor