Dansând pe pietre de râu (8) - Pentru mine aveam eu să plâng

Fata de la bar s-a îndepărtat cu paşi leneşi.

Eram deja de şapte zile în Bangkok şi pe cât de energică şi plină de entuziasm fusesem pe când ajunsesem în capitală, pe atât de goală şi epuizată mă simţeam azi. Bangkok-ul poate să-ţi facă asta. E capcana lui cea mai parşivă. Mă simţeam aşa de goală şi alienată, încât m-am întrebat dacă măcar mai aveam destulă energie să plec de acolo. Gândurile mi s-au prelins departe şi mi-am amintit de casă. Un oftat din rărunchi mi-a ieşit din coşul pieptului. Mă simţeam singură.

Bărmăniţa mi-a adus paharul de frapuccino şi l-a lăsat lângă mine, pe măsuţă. Însetată, l-am dat pe gât dintr-o suflare. Când mi-am ridicat privirea, ochii mi-au rămas agăţaţi pentru o clipă în ochii femeii ce se afla la masa din faţa mea. A dat prietenos din cap înspre mine, dar şi-a schimbat repede privirea. N-avea chef de vorbă. Nici eu. Părul slinos, împletit în cozi groase, atârna ca o perdea murdară pe marginea foilor cărţii pe care o ţinea în faţă, The Lonely Planet – Indiei, iar prin pânza subţire a rochiei i-am întrevăzut conturul sânilor lăsaţi. N-avea sutien. Îsi mişca relaxată degetele de la picioare. Jegoase. Cu unghiile lungi de la mână se scărpină în creştetul capului, adună mătreaţă pe care o frecă între degete şi-o lăsă să se rostogolească pe masă. Îngreţoşată, mi-am căutat telefonul să văd dacă aveam vreun mesaj. Nimic.

În faţa intrării se opri un taxi roz din care coborâră câteva tinere albe, în fuste scurte, din jeans, şi tricouri înflorate. Păreau să vină direct de la aeroport. Una dintre fete privi cu jind spre fotoliile de piele în timp ce o prietenă plăti taxiul, iar cealaltă făcut formalităţile de cazare. Şoferul le aruncă valizele şi rucsacurile dintr-o mişcare şi demară. În timp ce fetele porniră să urce scările spre camerele răcoroase şi cd-ul din bar era schimbat cu altul, se lăsă deodată o tăcere completă peste The Wild Orchid.

Acela a fost momentul în care am fost brusc copleşită de un sentiment inexplicabil de încredere şi izbândă. Am ştiut dedoată, ca niciodată, ceea ce trebuia să fac. O fi fost de la cofeină? O fi fost de la bunul meu simţ al raţiunii? Sau poate miile de kilometri depărtare de casă mă făcură să fiu deodată aşa de curajoasă. N-aveam să ştiu niciodată. Însă în acea zi aveam să-mi închei o dată pentru totdeauna socotelile cu trecutul.

Şi aveam să încep cu sfârşitul. Cu ce se întâmplase ultima dată.

- Benjamin… am şoptit furată de gânduri.

- Benji…

Am tresărit când fata de la bar mi-a luat paharul golit şi mi-a dat nota pe-o tăviţă. Îşi încheia tura. Femeia cu cozi jegoase dispăruse. M-am lăsat pe spate şi-am scos câţiva Bath din buzunarul de la genunchi ai pantalonilor soldăţeşti şi i-am pus pe tăviţă. Pantalonii mi se lipiseră de dosul picioarelor şi tricoul de pe mine era fleaşcă. Mi-am aranjat bretelele de la sutien în timp ce încercam să respir adânc, dar aerul fierbinte mă ameţea. Mi-am aruncat picioarele pe un fotoliu din faţă, gata să mă cufund din nou în trecutul meu atât de viu şi dureros şi încă atât de prezent.

Nu făcusem nimic, dar mă simţeam epuizată. Cerul se făcuse gri închis, anunţând curând o ploaie inevitabilă. Trecătorii îmbucau cu poftă din frigărui înmuiate în sosuri servite în săculeţe de plastic. Mi-am dat seama că îmi era foame. Nu mâncasem încă nimic. Cu un deget pe meniu, i-am arătat noului ospătar că doream o supă Tom Yum, sperând că iuţeala ei avea să mă răcorească, aşa cum era promis în ghidul meu de călătorie. În depărtare s-a auzit tunând şi imediat stropi mari de ploaie musonică au început să se spargă în stradă, lăsând pete negricioase pe asfaltul încins. Am rămas privind în perdeaua repede a apelor cerului, până când picăturile au înnegrit complet strada.

Am oftat.

Ploua şi când Chris îmi mărturisise că mă înşelase.

Chris al meu.

Cuvintele lui păreau să nu aibă niciun sens.

Înfrântă, îl ascultam vorbind pe omul ăla ce stătea în faţa mea, pe canapea. Cu fruntea plecată, îl auzeam cum îmi povestea cum distrusese totul.

Cuvintele lui, de neîntors, aveau să rămână pentru totdeauna săpate în memoria noastră.

Regret.

Droguri.

Test de sarcină.

Lacrimi.

Ale lui sau ale mele?

Nu mai ştiam.

Cocaină.

Şi mai multe lacrimi.

Test de sarcină.

Părea deodată aşa de departe de mine, omul acela chircit pe canapea.

Pe care-l auzeam. Dar pe care nu-l înţelegeam.

Care plângea.

Dar nu pentru mine. Pentru mine aveam eu să plâng.

Omul acela pe care-l vedeam. Dar pe care nu-l mai recunoşteam.

Omul acela care timp de şapte ani de zile, până în acea dimineaţă, exact cu un an în urmă, îmi fusese omul meu de suflet, cel mai bun prieten.

Însă care în acea zi îmi era străin.

După durere a venit revolta. Iar după revoltă, a venit un bărbat.

Un bărbat cu gropiţe în obraji.

- va urma -

Vizualizări: 114

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adela pe Iunie 20, 2014 la 2:33pm

Hm...

Maria, ce comentariu neaşteptat! Tocmai contemplam ieri ideea de-a mă opri să postez aici, dat fiind feedback-ul extrem de redus. 

Comentariu publicat de Maria Oita pe Iunie 20, 2014 la 2:27pm

Draga mea Adela ,romanul tau m-a hipnotizat precum batranul vrajitor" pe singuratica scriitoare!

Astept continuarea.

Comentariu publicat de Benoni Todica pe Iunie 20, 2014 la 11:15am

Bine pasuit.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor