În acea zi am fost la pescuit cu Ciment. Numai eu cu el. Ciment e un cîine recuperat de lîngă o betonieră, un maidanez dintre cei care ştiu să fie fideli şi recunoscători chiar dacă arată ca dracu şi nu au nici o identitate. Aşadar eu cu el...
Potriviţi erau viemuşii, pentru că era o zi rece şi viermii rezistă bine la temperaturi joase.Îi pui în cîrlig, acolo unde o rîmă ar amorţi din prima şi dai de două trei ori şi mai tîrziu, cînd îi iei în palmă, încă mai mişcă. Mare putere au viermii în trupul lor micuţ şi orb!
Am prins trei clenuţi pe care i-am aruncat înapoi în apă aşteptînd peştele cel mare şi mă tot uitam la mişcarea vioaie şi continuă a viemilor în cutia pe care o ţineam deschisă lîngă cioată. Păreau că dansează la nesfîrşit într-o gură neagră, deschisă rotund.... Hm, cum nu se mai satură gura aceea de înfulecat, cum stă ea mereu deschisă şi nesătulă...Hm...
Apărută de nicăieri o raţă a rupt în cascade lumina vadului stîrnind cercuri şi valuri mărunte....După un mic ritual şi-a luat zborul fîlfîind sonor pe deasupra stufului...
Rîul s-a liniştit treptat şi pe apă a început să curgă cuvîntul apă.
După o lungă indiferenţă şi cîteva ţigări stinse în nămolul de pe mal, pluta s-a scufundat brusc şi adînc.S-a agăţat unul de vreo trei kile şi m-am străduit să îl scot afară cu pricepere dar nailonul s-a rupt şi l-am văzut cum o ia de-a lungul rîului cu pluta şi toată montura mea. Aşa un sentiment de neputinţă şi zădărnicie....
Pe durata travaliului, sau a drilului - cum spun pescarii vechi - am dat peste cutie şi am răsturnat viermii “Ce uşor e să fii cretin, mi-am spus şi cîte întîmplări te aşteaptă...”
Cu multă migală am adunat dansatorii în cutia lor, prilej să îi simt în podul palmei sau cum încearcă să treacă printre degetele unite...apoi mi-am strîns sculele şi am pus cutia cu viermi în buzunar.

Gîndul la ea era ca o funie care îmi tot trecea peste creier făcînd un şanţ adînc.Apoi prezenţa ei ajunsese să îmi fie ca şi cea a unei sticle de ţuică. Era deajuns să i se ia dopul, să deschidă gura şi se declanşa acelaşi miros tare şi greţos, acelaşi discurs găunos, care te atrăgea irepresibil în mrejele lui pentru că lupta cu femeile se termină mereu - ca şi lupta cu diavolul – în pat.. O prezenţă etilică şi acaparatoare care îşi folosea mintea în întregime pentru a purta pe cei de lîngă ea ca pe nişte păpuşe pe aţe. Cu cît o preţuiai mai mult cu atît ajungeai de rîsul ei şi ţinta pedepselor draconice. Ea îşi cunoştea această putere şi o folosea de cîte ori putea în numele iubirii pentru mine care era – de fapt - o altă formă de distracţie cu ceilalţi. Eram în punctul acela fragil şi tăios în care nu mai puteam trăi fără ea şi era insuportabilă viaţa cu ea. Ea rîdea de toate acestea şi mergea înainte ca un cuţit în apă.

O ceaţă joasă pălutea pe deasupra rîului. Stuful înalt ascundea malurile. Cîte o pasăre mică bătea din aripi lovind frunzele uscate, stîrnind sunetele toamnei. Simţeam că de aici încolo va fi mereu toamnă şi...
Dumnezeu şi Recesiunea îmi aduseseră de curînd în preajmă foştii prieteni plecaţi prin ţări străine care – îmbrăcaţi în hainele trădării – se întorceau ca duşmani. Viaţa mea devenise oarecum mai plină, dacă a umple ceva cu gunoi se chemă plin. Aşadar printre ei şi fosta mea iubită care acum revenise în ţară pentru a se căsători cu un prieten comun care o pîndise şi aici şi acolo pînă i-a obţinut favorurile. Departe, acolo...fără mine, fără posibilitatea de a-mi apăra iubirea....Hm...lumea... oamenii...peştii...viermii...
Mergînd pe drumeagul care însoţea malul am fost ajuns din urmă de o căruţă şi am fost nevoit să intru în stuf ca să îi fac loc. Cînd a ajuns în dreptul meu căruţaşul a oprit cu un „Hoooo...!!!” sonor calul şi a întors spre mine o faţă îmbătrînită, nerasă, cu ochii acoperiţi de umbra borului rotund al pălăriei „– Nu ştii la ce oră trece astăzi moartea prin oraş?” m-a întrebat cu o voce răguşită. Nici nu am apucat bine să ridic din umeri, mirat şi contrariat de aşa întrebare că el a pornit mai departe pierzîndu-se după curbă, sub răchiţile boltite. Ciment a fugit o vreme după el apoi s-a întors la mine ca pentru a-mi spune că nu era nu ştiu ce de capul lui...
Am ajuns în drumul mare şi după ce am aşteptat o vreme am oprit o maşină de ocazie şi am luat-o spre casă. Pe Ciment l-am lăsat în curtea Fabricii de Paine de la marginea oraşului pentru că în seara aceea aveam treabă. Fosta mea iubită se mărita şi m-a invitat şi pe mine să îi fiu alături. Mi-am zis că o să mă duc....


La început am trăit într-un glob de aur. Taina sporea iubirea şi gesturile noastre nu mai continuau spre ceilalţi ca şi cele din icoane. Avea geniul prezenţei. Siumpla ei prezenţă inducea magia şi transforma derizoriul în detaliu semnificativ. Pe atunci ăi spuneam Regina Păpădiilor, a celor fragede şi amare, primele flori ale primăverii...
Apoi ea, cu ajutorul prietenilor a transformat globul de aur într-un balon de săpun. S-au reflectat cu toţii în el pînă cînd l-au spart...şi în locul rămas au început să danseze cîţiva, apoi mai mulţi, apoi tot mai mulţi...Nevoia de altceva, curiozitatea de a căuta după ce ai găsit, atingerile, privirile, ieşirile, lumea multă, diversă....Diversitatea! Pînă la urmă unul singur...Altul....



Erau toţi acolo îmbrăcaţi scorţos, ca nişte copii care se joacă de-a oamenii mari şi ea...ea.... albă, albă ca zăpada de pe buzele cămilelor ce străbat întinsele deşerturi...Ea strălucea în mijlocul lor împărţind o faţă luminoasă care se spărgea în cioburi holografice.
În curtea restaurantului, pe terasa din faţa intrării era se răspîndea imaginea ei spartă într-o sută de invitaţi.
Prins de solemnitatea şi falsul adunării am simţit nevoia să îmi aranjez gulerul şi mi-am dus mîna la gît ca să îmi dau seama că nu aveam pe mine decît acelaşi tricou kaki cu care am fost la peşti. M-am calmat şi. mi-am zis că este încă prea devreme să intru printre ei ca să îmi prezint omagiile aşa că m-am îndreptat spre un bar din apropiere.



Într-o vreme am avut cu ea un proiect – trăiam pe atunci în globul de aur: să intrăm în fiecare bar, să mergem pe fiecare terasă din oraş şi să ne sărutăm în public, să împrăştiem lumina noastră printre mesenii oropsiţi. Am fost şi La Pescarul, barul spre care mă îndreptam şi acolo nimeni nu ne-a băgat în seamă. Pescarii sînt un fel de oameni....



Am tras cîteva beri, am ascultat ceva poveşti despre ce şi unde trage, cu ce se dă la morunaş şi cu ce se prinde în acea săptămînă somnul şi ştiuca, am schimbat ceva păreri cu oameni pe care nu părea că îi interesează altceva decît ceea ce se întîmplă la maximum zece paşi şi cînd am crezut eu că e vremea dansului m-am ridicat ca să fac o sută de paşi. Ultimul lucru pe care vroiam să îl fac cu ea era să dansez...Aşa mi s-a părut mie că...


Avea geniul muzicii. Minţile îi stăteau la un loc cît stă un sunet în ureche sau cel mult cît stă o melodie în minte. Îmi plăcea că era ca apa. Mai rece la munte, mai caldă la mare, risipită în cascadele rîsului, întinsă leneş în clipele meditaţiei, oglindind cerul în secundele de fericire, sucită în meandre la greu şi rupînd malurile la furie...Oare de ce nu i-a fost deajuns iubirea mea? Cine să afle aşa ceva?! Pe cine să intereseze aşa ceva?! Ce e mai de preţ decît...? Hm...Unde se opreşte o apă?


Am dansat cu ea învelit în faldurile rochiei albe în care mă adînceam ca în spuma unui val ce mă trăgea tot mai aproape, tot mai aproape...Legănarea armonioasă, atingerile cunoscute, capul plecat într-o parte, privirea caldă, dragă...Mătasea foşnea asemenea frunzelor tomnatice şi voalurile se unduiau diafan, diademele fulgerau în aşchii de lumină... Dantelele şi parfumul mă cufundau în uitare şi iertare şi vîrtejul mă absorbea treptat făcîndu-mă să îmi potrivesc paşii tot mai aproape de ai ei astfel încît la un moment dat am simţit cum şoldul meu îi atinge ei mijlocul şi în căldura creată acolo am văzut dintr-o dată pornind forfota viermilor pe care îi uitasem în cutia din buzunar.
Gura neagră se deschisese şi viermii urcau harnici pe mîinile nostre şi sclipeau împreună cu bijuteriile ei, îi umpleau părul şi îi mîncau rujul de pe buze, îi intrau in nări şi îi brăzdau fruntea...Se căţărau pe colierul de la gît, urcau cu strădanii pe clavicule, îi brăzdau umerii goi, dădeau viaţă cerceilor care mişcau energic, descriau şuviţe tremurătoare pe părul savant coafat, se întreceau să acopere diadema de pe frunte....
Ca nişte soldaţi imbatabili cucereau imaginea miresei şi cînd i-am văzut sclipindu-i în ochi, am ştiut..., am ştiut..., am ştiut că eu sînt Pescarul.
Am întrerupt dansul, am părăsit încăperea şi m-am adîncit în noapte hotărît să mă întorc la locul în care am pescuit în acea dimineaţă.



Mi-am luat bicicleta şi am facut zece kilometri fără să ating pămîntul. Zburam urmat de Ciment pe care l-am luat de martor şi tovarăş.
Ajuns la rîu, încă gîfîind, am aruncat viermii şi am auzit ropotul ca de ploaie al apei la căderea lor împrăştiată.
Ultimul lucru pe care l-am simţit în acea zi - poate şi primul - a fost cum întunericul se loveşte de întuneric în locul în care a scăpat peştele cel mare.

Vizualizări: 171

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Februarie 6, 2016 la 2:11am

Până când viermii ies obraznici din cutie, pregătiţi de invazie, nu-i problem... Până când "ciment" e un câine ascultător, de asemenea, nu-i bai... E bai când viermii, în dansul morţii, se grăbesc să-l devoreaze pe Ciment şi, după ospăţul mineral festin, cu hoitul câinelui,  devin nimfele seducătoare ale pescarului şi mai apoi nişte muşte sâcâitoare care, începând  să zboare în paradisul îndrăgostiţilor, îşi depun ouăle spre a  ecloziona în părul iubitei ...sau, când în ocularii craniului câinelui fidel pescarului, întinat şi răvăşit, acum, în păşunnea împădurită şi umedă a ciobanului, poate să crească suficientă mătrăgună, cât pentru o doză ofeliană ... 

atunci se poate rămâne singur, spre regretul şi al celui care a citit cu plăcere aest poem, în proză, "Dansând cu viermii" , numai cu imaginile aproape paradisiace şi ireale, cu frumoasele metafore! Mi-a plăcut textul! Felicitări! Gheorghe Apetroae, Sibiu

Comentariu publicat de george georgescu pe Decembrie 18, 2011 la 8:15pm

FELICITĂRI

Comentariu publicat de Mihaela Suciu pe Decembrie 18, 2011 la 8:07pm

Am citit cu plăcere textul şi chiar dacă n-am intuit corect mesajul, la final am rămas cu bucuria pe care o ai atunci când găseşti măcar o soluţie în rezolvarea unui exerciţiu de perspicacitate.

Pescarule, fir întins!

Comentariu publicat de MINELA SCHMIDT pe Ianuarie 30, 2010 la 8:59pm
Alexandru , este pentru prima data ca suport sa citesc ceva despre ,,, vierrmi , felicitari !!!
Comentariu publicat de Alexandru Uiuiu pe Noiembrie 12, 2009 la 4:55pm
Pt Voicu Ella Malina
Da, am scapat multi pesti la viata mea dar cea mai mare bucurie a fost cind am prins cite unul mare dintr-o apa mica..
Multumesc pentru atenta citire!
Comentariu publicat de Voicu Ella Malina pe Octombrie 28, 2009 la 11:36pm
Imi place...
Chiar imi place !
Aveti un stil anume de a scrie , un stil ciudat dar totodat cursiv.
Foarte frumos. Interesanta si ideea. Banuiesc ca e asociata cu o intamplare mai mult sau mai putin asemanatoare din viata dv?
Comentariu publicat de bar tasuca pe August 23, 2009 la 6:17pm
cateva pagini de proza excelenta!
Comentariu publicat de bar tasuca pe August 23, 2009 la 6:15pm
cateva imagin fortate care lipsesc de credibilitate constructia!
Comentariu publicat de bar tasuca pe August 23, 2009 la 6:13pm
cateva neologisme, cateva imagini forte
Comentariu publicat de Alexandru Uiuiu pe Iulie 23, 2009 la 1:39pm
Ma straduiesc sa fiu atent la toate cele...
Faina ideea cu obiectul spart sa sa fie insusit!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor