M-am mai descălțat de-o frunză, de pe tâmplă, de pe umăr, crengile de neiubire vreascuri le-am făcut în păr. Am mai ruginit din ele, potecit le-am așternut, rupt-am vechiuri din nuiele, că am vrut, că nu le-am vrut... Am lăsat pe pleoape stinse dintre cele ofilite, aș fi vrut să mă mai scutur, dar de timp îmi sunt păzite, trunchiul scrijelit de fapte de-ale mele, de-ale lor, l-am lăsat pe apucate în sărutul stelelor. Fiecare frunză-mi este fiecare timp trecut, prin nisip sau prin poveste, prin durut sau prin sărut, fiecare-mi amintește că există rost de goană, însemnând-mă pe creștet să și uit, să nu am teamă, am păstrat în dosul palmei inima, cea mai frumoasă, chiar dacă, în ciuda toamnei, ea-nfrunzește, nu se lasă, își mai țese din colege un veșmânt, ca un cocon, cu grijă să-și poată alege, fie-o frunză, fie-un om...

Vizualizări: 10

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor