Visul rămâne acelaşi în fiecare noapte. Aceeaşi culoare, acelaşi miros al unei iubiri dorite. Simt durerea sufletului geamăn. În prelungirea chemărilor se plimbă sfârşirea precum un sărut fierbinte al morţii.

 

Distanţa are chipul unui zeu

ce îmi remarcă frica,

prin sabie o vede,

nu luptă,

se opreşte

în faţă mă priveşte.

Un Prometeu în luptă calea o scurtează,

în vânt, în ploi,

un astru o urmează.

minoritar e gândul,

În noapte mă vânează.,


Ape limpezi purifică adevărul, libertatea rămâne un gând al vieţii. Bâlbâiala frunzelor adunate în fuga vântului, descoperă destinul îndesându-l în aer. Simţi neputinţă la următorul pas. Aştepţi îndemnul, mergi omule, de ce-ai rămas? Cu o mână tremurătoare o altă clipă te împinge în afara realităţii. Scrie despre vindecare, strigă sufletul la întâmplare.
Din victimă în pradă iubirea poposeşte. Vine un ceas puternic, înlocuieşte visul. Îndepărtatul gând fiinţează nemurire. Copilăria vine şi se aşază-n prag. Prea multe voci la rând...grijania, grijanii, de foame nu mai plâng. Dumnezeu întoarce privirea mai departe, răsuceşte-n palme un destin, îndeasă pe gât prea multe lacrimi, învaţă  să plângi.

Maxima iubirii de sine sfătuieşte, legea moralităţii porunceşte. Am trăit împreună cu prea tristul Kant, era şi încă mai este supărat că te caut. Doar el accepta libertatea ca o proprietate raţională, umană. Un Homo faber ce construieşte din suflet iubit -iubirea, din apus - răsăritul, din eu-tu. O independenţă de tine - mine, sunt nevoia de -a respira din cuvântul tău. Eşti trecerea mea înspre viaţă, sum ergo sum. Înaintez pe lucruri plane. Pe semnul uimirii cresc dispărutele priviri. O clipă marginală se zbate între viaţă şi moarte, întreabă unde e rostul şi unde stă asunsă asemănarea din gesturi. Gestul e o transă, hipnotizează locul unde mă priveşti, îţi simt durerea unde mă gândeşti. Baricade spectrale, densitate de vise, târziul apropie dansul imperial iubind până crapă cerul şi pământul.

Tot plouă? Amnezice pustiuri, pierdute neajunsuri, alunecări în mine de tine, ne leagă apăsarea. Secretul e în noapte. Mesajul suportă răstignirea, cuvântul deschide ochii autişti. Pe lângă mine moartea a rămas o virgulă răvăşită, nu vrea să mai rămână, se tot împiedică de-o frunză.

Ai rămas lângă acel copac, ales de tine. Vrei să-ţi şterg fruntea obosită. Îmi sună a legendă, durerea mea divină! Stau în genunchi şi te şterg cu baticul. Îl aşez plin de lacrimi pe suflet să-ţi încălzesc chemarea. Cu buzele îţi iau oboseala. Tristeţea o sorb, o prefac în dans de lebedă. Deschide ochii să te sărut în largul lor.

Întinde-ţi visul precum un poem mă înalţ în tine.

nu e acelaşi lucru

un eu – divinitate?

nu este îndoială ci pură cugetare.

o mască mă loveşte şi tac instinctul moare.

 

Trecutul nu-i un prezent oarecare, decepţia suprimă, imprimă, suspină, încremeneşte orizonturi albe. Înghit numele ca pe un sentiment de vină. Degetelor, le este dor de coroana regelui, sărutul pipăit, patimă-n abis nevinovat miros de femeie îndrăgostită.

 

Lacrimile să le ţineţi la locul cel mai de cinste. Sfinţii plâng pentru spaţiul nostru inuman. La răscruci simţi punctele cardinale. În spatele vieţii urmele paşilor sângerează. Un intrus atârnă în colţul gurii declaraţia de dragoste, aceeaşi pentru toate iubitele. Duc genunchii la gură şi ating tâmplele cu teamă că nu le mai simt. Frica tremură prin noroaiele prelinse din miezul zilei în miezul sufletului. M-am născut în timpul tău fără nume. Pe cine păzeşte raţiunea? În vremea ta vocile-s prea multe, buzele au rol de otrăvire, pământul rămâne ridat şi istoric de bun. Gloria rămâne pe pernă. Valurile rămân amintiri niciodată atinse, devin umbre de vise:

o viaţă rescrisă cu mâna ucisă

lovită - iubită degeaba

în vise de moarte şi rost fără noimă cerşeşte

frumos - demascat

în lume păşeşte dansat şi

privit peste umeri la negru

nebunie - nebună

de mână integru măscărici în băltoace umane,

netoţii unde mă aflu?

un adevăr loveşte în vânt deghizat

o lume prăpădeşte un jalnic păcat.

 

E apă şi tristeţe lumina ce-o simt, în flori rugăminţi, o lacrimă se plânge de frig. Un univers pierdut în mâna stângă, trece Dumnezeu în fugă peste sângele nostru. Uităm să recâştigăm culorile, începem basm după basm, căutăm minuni şi fericiri. Nu fericim, nu uimim, nu mergem mai departe. Ne instalăm pe cel mai înalt prag şi ţinem discursul vieţii în fiecare zi. Când plângi, e păcat, când iubeşti, e păcat, cine tace e posac, pe furiş sub pernă un noroc a intrat. Te lupţi cu utopia pe linia continuă, repeţi singur în baie ceva despre gustul prostiei. Jocul vieţii rămâne mascaradă, actorii lustruiesc cu lacrimile piesele altora.

 

O zdreanţă de noapte se lăfăie prin faţa mea palidă. Mă trage de păr, îmi spune printre dinţi, şuierat şi nervos:

de ce te plângi târfă, de ce te plângi hoaţă de vieţi, ai curaj să priveşti moartea în faţă? De ce te plângi târfă că nu ai vieţi, victimă posacă şi proastă, să taci, auzi, să taci! Erai gata – gata să trăieşti, erai gata – gata să atingi iubirea, tu, să nu te joci cu mine în mijlocul zilei.


M-am strecurat tiptil spre lumină. Am învăţat să tac în faţa cerului, am învăţat să mă rog în faţa unei lacrimi. Rămân alături de Lupul Alb şi de Zalmoxis.

Vizualizări: 8

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor