De la postmodernism la postmodernitate: context local/global, de Ihab Hassan - traducerea din limba engleză Virgil Untilă

Ce a fost postmodernitatea?

   Ce a fost postmodernismul și ce este încă? Eu cred că este un revenant, o reintoarcere a irepresibilului; de fiecare dată când credem că am scăpat de el, fantoma lui se ridică din nou. Și ca o fantomă, eludează definiția. Cu siguranță, știu mai puțin acum, decât am știut in urmă cu treizeci de ani, cănd am început să scriu despre el. Asta poate fi deoarece postmodernismul s-a schimbat, eu m-am schimbat, lumea s-a schimbat.

   Dar asta doar pentru a confirma intuiția lui Nietzsche că o idee, dacă are istorie, este deja o interpretare, subiect la viitoare reviziuni. Ceea ce poate scăpa interpretării și reinterpretării este ideea platonică, sau un concept analitic abstract, ca cercul sau triunghiul. Romantismul, modernismul, postmodernismul, la fel ca și umanismul și realismul, se vor mișca și vor glisa continuu în timp, în mod particular într-o epocă a conflictului ideologic și hiperexcitării media.

   Toate astea nu au prevenit postmodernismul să bântuie discursul arhitecturii, al artelor si umanioarelor, discursul social și chiar științele, bântuind nu doar discursurile academice, ci și discursurile publice din afaceri, politică, media și din industria de timp liber, bântuind limbajul  stilului de viață privat ca și bucătăria postmodernă: adăugați un pic de oțet de zmeura! Și cu toate acestea nu se obține consens asupra ceea ce înseamnă postmodernismul de fapt.

   Termenul - lasând la o parte conceptul - poate astfel, aparține la ceea ce filosofii numesc o categorie esențial contestată. Ceea ce ar fi într-un limbaj mai comun, să pui intr-o camera pe principalii vorbitori despre acest concept, să spunem pe - Leslie Fiedler, Charles Jencks, Jean-Francois Lyotrad, Bernard Smith, Roland Krauss, Frederic Jameson, Marjorie Perloff, Linda Hacheon si, pentru a adauga la confuzie, pe mine – să închizi camera, și să arunci cheia. Nici un consens nu va apare între cei ce discută și după o săptămână, o subțire dâră de sânge se va ivi sub ușă.

   Să nu disperăm însă: cu toate că nu am putea fi în stare să definim sau să exorcizăm fantoma postmodernității o putem aborda surprinzâd-o din unghiuri variate, poate stârnind-o să apară într-o lumină parțială. În proces, s-ar putea să descoperim o familie de cuvinte înrudite strâns cu postmodernismul.

   Iată câteva moduri de folosire curentă a termenului:

  1. Muzeul Guggenheim din Bilbao (Spania) al lui Frank Gehry, Storey Hall al lui Ashton Reggatt McDugall, în Melbourne ( Australia), și Tsukuba Center (Japonia), a lui Arata Isozaki, sunt considerate exemple de arhitectură postmodernă. Ele pleacă de la pura angularitate a geometriilor Bauhaus, de la stilul minimal și cutiile de sticlă și oțel ale lui Mies van der Rohe, amestecând elemente estetice și istorice, flirtând cu fragmente, fantezii și chiar kitsch.
  2. Într-o recentă enciclică intitulată „ Fides et Ratio” (Credință și rațiune -1998 n.t.), Papa Ioan Paul al II-lea, a folosit în fapt cuvântul postmodern pentru a condamna extremul relativism în valori și credință, ironia acută și scepticismul față de rațiune, și negarea oricarei posibilități de adevăr divin sau uman.
  3. În cadrul studiilor culturale, un domeniu puternic politizat, termenul de postmodernism este adesea folosit în opoziție la post colonialism, a fi non politic, sau, si mai rau, politic incorect.
  4. În cultura pop, postmornismul – sau PoMo, după cum îl numește pătura yuppie în mod cercetător – se referă la un spectru larg de fenomene, de la Andy Warhol, la Madonna, de la colosala statuie de gips a Mona Lisei pe care am văzut-o făcând reclamă într-un local pachinko (mașină asemănătoare pinball machine-lui  n.t.) în Tokjo, unei gigantice figuri a lui David a lui Michellangelo – cu ochelari de soare roz, pataloni scurti galbeni canar, o cameră foto atârnând de-a curmezișul peste umerii bronzați intens – făcănd reclamă firmei de turism „Kon Tiki” în Noua Zeelanda.

 

   Ce au toate astea în comun? Ei bine, fragmente hibrididate, relativism, joacă, parodie, pastișă, o ironică, antiideolgică postură, un etos învecinat cu kitsch-ul și cu tabăra militară. Astfel, am început să construim o familie de cuvinte apelând la postmodernism; am început să creem pentru el un context dacă nu o definiție. Cititorii mai nerabdători sau mai ambițioși pot consulta The Idea of the Postmodern  (Idea de postmodernism n.t.), a lui Hans Bertens, cea mai bună și mai imparțială introducere în subiect.

   (Dar acum, trebuie să fac a doua mișcare – sau să leșin (!), ca să mă apropii de postmodernism dintro perspectivă diferită.)

 

POSTMODERNISM/POSTMODERNITATE

   Am să fac aceasta comițând o distincție pe care nu am subliniat-o suficient în munca mea anterioară, aceea între postmodernism și postmodernitate. Aceasta este o distincție care constituie principalul ghiont al acestui enunț, și la care am să mă întorc mai târziu.

   Pentru moment, lăsați-mă să spun simplu că mă refer prin postmodernism la sfera culturală, mai cu seamă la literatură, filosofie, și diferite arte, incluzând arhitectura, în vreme ce postmodernitatea se referă la o schema geopolitică, mai puțin ordine decât dezordine, care s-a ivit în ultimele decade. Cel din urmă termen, câteodată fiind înlocuit cu postcolonialism,  arată (prezintă) globalizarea și localizarea, prinse împreună în mod eratic și adesea letal.

   Distincția nu este defunctă, diferența dintre suprastructură și bază, de vreme ce noile forțe economice, politice, religioase și tehnologice ale lumii se suprapun cu greu „legilor” marxiste. Nici postmodernitatea nu se echivalează cu postcolonialismul, cu toate că cel din urmă, cu preocuparea sa pentru urmările colonialismului, poate fi parte din cel dintâi.

  Gândiți-vă la postmodernitate ca la un proces modial, în nici un caz identic peste tot, și cu toate acestea global. Sau gândiți-vă la el ca la o vastă umbrelă sub care stau variate fenomene: postmodernismul în arte, post structuralismul în filosofie, feminism în știițele sociale, studii culturale și post coloniale, dar de asemenea, capitalism multinațional, cibertehnologii, terorism internațional, asortate mișcări etnice, nationale și religioase – toate stând sub, dar nu subsumate cauzal acesteia, postmodernitate.

   Pentru ce am spus am putea deduce două lucruri: primul, că postmodernismul (fenomenul cultural) se aplică unor societați afluente, înalt tehnologizate, înalt consumatoare, unor societăți conduse de media; și, în al doilea rând, că postmodernitatea (procesul geopolitic inclusiv) trimite la un fenomen interactiv și planetar unde tribalismul și imperialismul, mitul și tehnologia, marginea și centrul – termenii aceștia nu sunt paraleli – își joacă energiile conflictuale, adesea pe internet.

   Am spus că nu am subliniat destul distincția dintre postmodernitate și postmodernism în munca mea de până acum, dar din corectitudine față de subiect, - și poate față de mine – ar trebui să notez, ca o distincție interioară pe care am făcut-o, în chiar interiorul postmodernismului însusi indică spre o caracteristică crucială a postmodernității în context planetar.

   Într-un eseu intitulat „Culture, Indeterminacy, and Immanence: Margins of the (Postmodern) Age” (1977) (Cultură, indeterminanță și imanență: marje de siguranță ale epocii (postmoderne)) am făurit termenul de „indetermanență”- ceea ce este indeterminanță combinat cu imanență – pentru a descrie două tendințe disparate în interiorul postmodernismului: cea a indeterminanței culturale, pe de o parte, și cea a imanenței tehnologice, pe de altă parte. Aceste tendințe sunt mai degrabă contrastante decât dialectice: ele nu se rezolvă în sinteze hegeliene sau marxiste. (Nu pot gândi la ceva mai puțin postmodern decât ambi.)

  Prin indeterminanță, sau mai bine zis indeterminanțe, mă refer la o combinație de tendințe care includ deschiderea, fragmentarea, ambiguitatea, discontinuitatea, descentrarea, heterodoxia, pluralismul, deformarea, toate conducând spre indeterminare și sub-determinare. Cel din urmă concept, de unul singur, deformare, subsumează o duzină de termeni ca deconstrucție, de-creație, dezintegrare, rătăcire (proastă așezare), diferență, discontinuitate, disjuncție, dispariție, de-definiție, demistificare, detotalizare, delegitimare, decolonializare. Prin toate aceste concepte se miscă o vastă voință de dez-facere, afectând corpul politic, corpul cognitiv, corpul erotic, psihicul individual, întregul ținut al discursului în lumea vestului. Doar în literatura, ideile noastre despre autor, audiență, scris, citit, carte, gen artistic, teorie critică,  în literatura însăși, au devenit brusc chestionabile – chestionabile, dar departe de a fi invalide, reconstituindu-se în varii forme.

   Aceste incertitudini și indeterminații sunt de asemenea dispersate și diseminate, de către imperiul cursiv al tehnologiilor. Astfel că eu denumesc a doua mare tendință a postmodernitatii imanența, un termen pe care îl angajez (folosesc) fără ecou religios, pentru a desemna capacitatea minții de a se generaliza pe sine în simboluri, de a intervenii din ce în ce mai mult în natură, de a activa prin propriile abstractizari, și a proiecta conștiința umană până la granițele cosmosului. Această tendință mentală poate fi descrisă în continuare, de către cuvinte ca difuziune, diseminare, proiecție, interacțiune, comunicare, care toate derivă de la apariția omului ca animal vorbitor, homo pictor sau homo significans, creaturi constituindu-se pe ele însele, și universul lor ca simboluri ale propiei lor faceri. Denumiți-l textualism gnostic dacă trebuie. În tot acest timp lumea-public se dizolvă ca amestec de factual și ficțiune, istoria devine o ficțiune media, știința își ia propriile modele ca și singura realitate accesibilă, cibernetica ne confruntă cu enigma inteligenței artificiale (Deep Blue contra Kasparov), și tehnologiile proiectează percepția noastră la granițele materiei, în interiorul atomului, sau la marginea granițelor universului în expansiune.

   Fără îndoială aceste tendințe, repet, pot părea mai puțin prevalente în unele țări decât în altele ca Statele Unite sau Australia, Germania sau Japonia, unde termenul de postmodernism a devenit familiar atât în lăutrul cât și în afara universității. Dar faptul, în cele mai dezvoltate societăți, rămâne acesta: ca fenomen cultural, postmodernismul evidențiază dubla tendință pe care am poreclit-o „indetermanență” – formele ei se înrudesc cu labirinturile, rețelele, și rizomii lui Deleuze și Guattarii.

    Pământul, oricum, este mai mare decât Planet Hollywood, Deutsche Bank, sau Mitsubishi. De aici relevanța Postmodernității. Deoarece indetermanențele postmodernismului cultural par a se fi mutat (sunt adică mutante - n.t.), conflictele local-globale ale postmodernității, incluzând genocidele din Bosnia, Kosovo, Ulster, Ruwanda, Cecenia, Kurdistan, Sudan, Sri Lanka, Tibet... În acelați timp, postmodernismul cultural, în sinea sa, s-a metastaziat în sterile, pline de kitsch, glumețe și fără finalitate jocuri de tabără sau directe cascadorii media.

   Aici, deci, sunt câțiva termeni de adaugat la familia nostră de cuvinte despre postmodernism: indeterminare, imanență, textualism, rețele, high-tech, consumator, societăți conduse de mass media, și întregul sub-vocabular pe care îl implică. Am reușit să înpingem duhul postmodernismului spre lumină?

   Poate trebuie să o provocăm mai departe ridicând o intrebare diferită: nu este afirmația acestui eseu până aici marca unei introspecții istorice? Nu sugerează aceasta că mintea postmodernă înclină spre autoînțelegere, spre autoreflecție, ca și când ar intenționa spre scrierea echivocă a autobiografiei unei epoci?

 

 

Scrierea echivocă a autobiografiei unei epoci

 

   În 1784, Immanuel Kant publica un eseu intitulat „Was Ist Aufklarung” (Ce este iluminismul?).  Unii gânditori, în special Michel Foucault, au considerat acest eseu ca fiind prima ocazie cu care un filosof  cere autoreflexivitate: cine suntem noi, istoric vorbind, și care este înțelesul contemporaneității noastre? Cu siguranță, mulți dintre noi se intreabă în ziua de astăzi: Was Ist Posmodernismus? Dar după cum Foucault eșuează să se întrebe – el eșuează și în alte privințe – noi ne punem întrebarea fără încrederea lui Kant în posibiltățile cunoașterii, încrederea sa autoasigurantă.

..............................................................................................................................................

   În orice caz, ne putem cu greu imagina orice altă epocă agonizând atât de mult pe marginea sinelui, doar pentru a pune la punct atât de greoi o poreclă, atât de ciudat un nume ca postmodernismul. (În aceasta îmi am partea mea de vină.) Poate, în cele din urmă, postmodernismul poate fi „definit” ca o continuă interogare în auto-definire. Acest impuls este fără îndolială, restricționat la așa numitul vest. Cu cât mai interactiv globul, cu cât populațiile se mișcă mai mult, se inghiontesc și luptă – aceasta este epoca diasporelor – cu atât mai multe întrebări de identitate religioasa, culturală ți personală devin acute – și câteodată dubioase. Într-o o altă transpunere a postmodernismului în postmodernitate, pot auzi un vaiet în jurul lumii: „cine suntem noi?”, „ cine sunt eu? ”

 Astfel, încăodată, sunt aici mai multe,  sporind la familia noastră de cuvinte despre postmodernitate: auto-reflexivitatea, anxietatea auto-nominarii, un policronic simț al timpului (liniar, ciclic, sideral, cibernetic, nostalgic, escatologic, vizionat, toate timpurile sunt acolo), migrări masive, forțate sau libere, o criză a identitaților culturale și personale.

 

Scurtă istorie a termenului

 

   Se pare că un pictor englez de salon, John Watkins Chapman, a folosit termenul, în urmă, prin 1870, în sensul în care vorbim noi acum de Post-Impresionism. Sărind la 1934, cînd Frederico de Onis foloște cuvântul postmodernismo pentru a sugera o reacție impotriva dificultații și experimentalismului poeziei moderniste. În 1939, Arnold Toynbee, ia cuvantul într-un sens foarte diferit, proclamând sfârșitul epocii „moderne” burgheze din vest, datând din secolul al XVII-lea. Apoi, în 1945, folosește cuvântul pentru a sugera o mișcare în pictură, pe care noi o numim Realism Socialist. În anii cinzeci, în America, Charles Olson (se autodenumea „arheologul dimineții” – n.t.) în conjuncție cu poeți și artiști la Black Mountain College, care trimite mai degrabă la Ezra Pound și William Carlos Williams decât la poeți formaliști ca T.S. Eliot. Spre sfârșitul acelei decade, în 1959 și 1960, Irving Howe și respectiv Herry Levin, argumentează că postmodernismul anunță un declin în înalta cultură modernă.

   Numai la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, în variate eseuri scrise de Leslie Fiedler și de către mine, printre alții, începe postmodernismul să segnifice o distinctă, uneori pozitivă, dezvoltare în cultura americană, o modificare critică, dacă nu chiar un sfârșit al modernismului. Este în acest din urmă sens, cred, schimbând măști și schimbând fețe, că teoria postmodernismului persistă și astăzi.

 

   De ce fac o atât de evidentă cerere care se autoservește? Gândește pentru moment la anii ’60, când toate deschiderile și ruperile de zăgazuri care s-au ivit în societațile  dezvoltate ale societății de consum (vorbim despre postmodernism). Andreas Huyssen a denumit acea decadă stradelling denumind anii ’60 si ’70, „marea împărțeală”. Pe parcusul a zece sau cincisprezece ani, în Statele Unite am fost martori la o extraordinară mișcare de liberare și contracultură: Berkeley Free Speech,Vietnam Anti-War, Balck Power, Chicago Power, Women’s Lib, Grey Panther, Miscarea Ecologica si Psychedelica, pentru a menționa doar câteva. Teatru de stradă, happening, muzică rock, compoziție aleatorie, poezie concretă, grupul L-A-N-G-U-A-G-E, artă pop, evenimente multumedia, toate se înmulțesc făcând neclare granițele dintre cultura înaltă și cultura populară, artă și teorie, text, metatext și paratext, (Paracriticismul meu, spre pildă) hippes si yippies, flower children și minute man, encounter groups și zen monks aglomerau peisajul. Elitismul și ierahia erau afară din peisaj, participarea și anarhia (sau cel puțin pseudoanarhia) erau înautrul peisajului. Formele de artă și gândire s-au mișcat de la static la performant, de la hypotactic la paratactic – sau cel puțin așa părea. Nu Heidegger ci Derrida; nu Matisse ci Duchamp; nu Schonberg ci Cane; nu Hemingway ci Barthelme – și din nou, cel mai vizibil, nu Gropius, Mies sau Le Courbursier, ci Gehry, Renzo Piano, și Isokaki în arhitectură, pe langă nenumarați alții. (Notați, oricum, că postmodernismul în variatatea artelor nu este în mod necesar omolog, după cum vom discuta mai târziu.)

   În acest climat al „indeterminării” culturale și al „delegitmării”  (acesta din urmă fiind termenul lui Lyotard) postmodernismul crescu asumându-și înfățișarea din urmă. A crescut, și cred eu că a murit, cu toate că fantoma lui încă bântuie Europa, America, Australia, Japonia... Dar fantoma se poate că va fi găsit un nou nume și o nouă viață. Clicăind „postmodernism” într-un motor de căutare, colegul meu - expert în cybercăutare, Cam Tatham, dă 92 000 de linkuri în 0.6 secunde.

   Spectrul încă vânează, dar o face fără eficiență pentru că este conceptual debil, și carul fără aripi al timpului nu așteaptă după nimeni. De vreme ce dificultățile teoretice ale postmodernismului sunt în sine relevante, voi menționa și eu cel puțin cinci:

  1. Termenul de postmodern nu este întotdeauna doar incomod; este si oedipal, și ca un adolescent rebel dar impotent, nu se poate separa complet de parinții săi. Nu poate căuta pentru sine un nume nou ca baroque, rococo, romantic, simbolist, futurist, cubist, dadaist, suprarealist, constructivist, vorticist și așa mai departe. Pe scurt, relația dintre postmodernism și modernism rămâne ambiguă, oedipală, sau parazitară dacă doriți; rămâne un dialog parazitar, sau cum remarca Bernard Smith în Modernism’s History (Isoria modernismului n.t.) rămâne un dialog conflictual cu mișcarea mai veche – pe care el o numea „Formalesque” – un termen cu proriile lui probleme.
  2. Posmodernismul, greșit botezat – insistă Smith - se va relaționa la un modernism care nu mai este modern; pentru că acesta din urmă nu mai poate da seama de înaltele realizari ale timpului, să spunem, între 1890 și 1940. Aceasta este pentru că termenul de modern, în sens tipologic, continuă să se miște înainte, la marginea extremă a istoriei, și a făcut așa de la Abbot Suger și Shakespeare - care au folosit ambii cuvântul - și până astăzi.
  3. Termenul de postmodern, de trei ori inadecvat, pare foarte ne-postmodern din cauză că postmodern, în mod specific post-structuralist, cu toate că respinge timpul liniar, de la trecut, la prezent, la viitor, după cum prefixurile pre- și post- o implică. Timpul postmodern, spuneam eu, e policronic. Așa fiind, el eludează liniaritatea categorială și periodizarea: de exemplu, în istoria literară enlezească, acea folositoare și familiară secvență: elisabetan, iacobean, neoclasic, romantic, victorian, edvardian, modern, postmodern.
  4. Mai important, postmodernitatea nu poate servi simplu ca o periodă, ca un construct temporal, cronologic, sau diacronic; trebuie de asemenea să funcționeze ca o categorie teoretică, fenomenologică și sincronică. Scriitori mei vechi sau morți, ca Samuel Beckett, Luis Borges, Raymond Roussel sau Vladimir Nabokov, pot fi postmoderni, în timp ce alți mai tineri, ca John Updike, Tony Morrison sau V. S. Naipaul, pot să nu fie postmoderni (distincția nu poartă judecată de valoare literară).  Asfel, că nu putem pretinde că tot ce s-a scris înainte de 1960 este modern, tot ce s-a scris după, postmodern. Murphy, a lui Beckett a apărut în 1938, și Finnegans Wake –ul lui Joyce în 1939, amâdouă în mod preeminent postmoderne. Nu putem de asemenea spune că Joyce este modern  sau postmodern. Care Joyce? Acela care a scris Dubliners, Portreit of the Artist as a Young Man (modern), Ulysses (modern schimbându-se in potmodern), Finnegans Wake (postmodern)?

   Toate acestea pentru a spune că un model convingator de postmodernism cere o constelație de stiluri, elemente și atitudini particulare, plasate într-un context isoric particular. Oricare dintre aceste elemente luate separat - să spunem parodie, autoreflexie, sau umor negru – poate găsi antecedente vechi de o sută sau o mie de ani, în Euripide sau Sterne. Dar împreună, în contextul lor istoric prezent, aceste elemente se pot strânge coerent într-un model de lucru al fenomenului numit postmodernism.

  1. Având construit un asemenea model, se dezvoltă postmodernismul de-a lungul acelorași linii în orice domeniu artistic sau câmp cultural? Se manifestă pe sine identic în arhitectură, pictură, muzică, dans, literatură – și doar în domeniul  literar – în literatură, în poezie, ficțiune, teatru, sau eseu? Care sunt corespondențele, și simetriile, dar de asemenea disjuncțiile și asimetriile, în genuri artistice diferite, întradevăr în domenii distincte ca stiința, filosofia, politica, divertismentul de masă? Evident, provocăriile unui model pe înțeles al postmodernismului sunt intimidante. Chiar avem nevoie de un astfel de model? Chiar avem nevoie încă de cuvânt?

 

Postmodernismul ca și categorie interpretativă

 

   La acest punct, putem să ne întrebăm – că suntem la Cairo, Sydney, Milwaukee sau Kuala Lumpur – de ce să ne deranjăm de fel cu potmodernismul?

   Unul dintre răspunsurile pe care l-am sugerat, este că postmodernismul devine prin mutație postmodernitate, care este condiția noastră global/locală. Voi reveni în curând și voi concluziona cu această temă. Dar este un alt răspuns, mai imediat: postmodernismul a devenit, conștient sau inconștient, la bine sau la rău, o categorie de interpretare, un instrument hermeneutic. Ca atare, influntează asupra treburilor noastre ca studenți în cultură, literatură și arte.

   De ce este aceasta ? Mai mult decât o perioadă, mai mult decât o constelație de mode artistice și stiluri, postmodernismul a devenit, chiar și după parțiala sa dispariție, o parte a modului nostru de a vedea lumea. Bernard Smith poate avea dreptate în a spune că postmodernismul se dovedește a fi un pic mai mult decât o încleștare cu modernistul „Formaleseque”. Dar acest dialog, această încleștare, devine de asemenea un filtru prin care vedem istoria, interpretăm realitatea, vedem realitatea; postmodernismul este umbra noastră acum.

   Fiecare generație, bineînteles, își reinventează, își reinvestește strămoșii – aceasta este de asemenea hermeneutică. Și astfel, privim înapoi la Tristram Shandy (1759 -1767), a lui Lawrence Sterne și spunem: aicea este o instanță sau un antecedent al postmodernismului. Putem zice la fel despre The Castle (1926) al lui Frank Kafka sau de Nausea (1926) a lui Jean-Paul Sartre or de Finnigans Wake a lui James Joyce (1939). Dar acestea înseamnă  că am internalizat pur și simplu câteva dintre presupunerile și valorile postmodernismului și că acum recitim trecutul – îl readecvam, întradevăr – în termenii lor.

   Această tendință, inevitabilă și cumva capacitând-o, poate deveni ofensivă când ideologiile postmoderne canibalizează trecutul, incorporându-l în întregime în propria-i carne. Pus în termeni mai echitabili, avem nevoie să respectăm alteritatea trecutului, cu toate că vom fi condamnați să îl revizuim chiar cum îl revedem. În aceasta, ca în studiile literare în general, teoria postmodernă, în forma ei cea mai bună, se poate dovedi folositoare: poate deveni unificată de conștiința de sine, autocritică față de propriile prezumții, față de propriile mituri albite, decolorate, și față de tehnologiile invizibile, și tolerant față de ceea ce nu este chiar propriul sine. Dar aceasta cere pragmatism, și cere să evităm extremele dogmei și ale scepticismului Pentru cel de-al doilea, după cum a spus T. S.  Eliot, în ale sale Notes Toward A Defition of Culture (Note spre o definiție a culturii – n.t.), poate fi o caracteristică, cu toate că, atunci când decade în pyrronism (scepticism n.t.), devine ceva de la care civilizațiile pot murii.

 

Postmodernism și pragmatism

   Aici trebuie să fac un excurs despre filosofia pragmatică, un cuvânt mult mai crucial de adăugat familiei noastre  de cuvinte, aflată în creștere.

   Prin 1987, când am publicat The Postmodern Turn 9 (Întoarcerea postmodernă  9 n.t.), am început să mă întreb, ca și alții de altfel, cum să recuperez impulsul creator al postmodernismului fără atavism sau vre-o revenire, fără recădere în forme enervate sau dogme agresive, fără cinism sau fanaticism. Scepticismului  ușor îi lipsea convingerea; politica ideologică era plină de minciuni pasionate. M-am întors atunci spre pragmatismul filosofic al lui William James și m-am  reîntors la pragmatismul lui John Cage. Amândoi admiteau un loc pentru credință, pentru spiritualitate mândră, nestingherită, în lucrări ca The Will to Believ și A Year from Monday.

   Filosofia pragmatică bineînțeles nu oferă vre-un panaceu, dar intelectualitualismul ei generos, pluralismul ei noetic și epistemic, eschiva ei față de dezbaterile sterpe (despre minte și materie, spre pildă, libertate și necesitate, natură și cultură – în sens spiritual) și afinitățile sale cu societatea liberă, deschisă, multiculturală, unde problemele trebuie rezolvate mai degrabă prin mediere și compromis, decât prin putere dictatorială, sau decret divin – toate acestea o fac apropiată postmodernismului, fără a accede la potențialul celui de-al doilea, pentru nihilism, pentru spiritul ei de „joc” fără folos și fără plăcere.

   Dar virtuțiile emersoniene sau jamesiene – mult mai mult decât cele rortiene – pragmatismul, afectează studiile literare în general, nu doar teoria postmodernă. (Această topică necesită o monografie în sine.) Poate, în anticipație la concluziile mele pot spune simplu asta: astfel de virtuții sunt interioare realitații. Ele rezistă mândriei nemăsurate ale teoriei, impacienței ideologiei, furiei dorințelor și nevoilor noastre – pe scurt, ele alimentează acea „capacitate negativă” pe care Keats o considera esențială marii literaturi.

   Cât despre Cage, acel geniu al avantgardei în muzică, dans, arte vizuale, literatură, el a purtat/cărat,  capacitate negativă până la pragul nondiscriminării. Un pragmatist, un descendent al Transcendentalismului American, în plus un discipol al filosofiei zen, viziunea sacramentală a deposedării, a lipsei de ego, străbate opera sa de la început la sfârșit. Cine nu a auzit ridicându-se din paginile sale aleatorii – deseori compuse prin șansă prin operațiuni făcute cu ajutorul I Ching-ului – râsul fericit a lui Cage, râsul cu gura deschisă, făcând ecou practicalității hilare a sfinților nebuni din vremuri trecute, la fel ca și robusta și expansiva amabilitate a lui William James?

   Acela este sunetul pragmatismului, recunosc, ale cărui cadențe ne pot inspira și calma pe toți, în special în studiile de cultură postcolonială.

 

După postmodernism: o lipsă de concluzie

 

   De-alungul acestei lucrări chestiunea latentă a fost: ce este dincolo de postmodernism? Bineînteles, în realitate  nimeni nu știe. Dar răspunsul meu tacit a fost: postmodernitatea pulsând pe internet. Aceasta nu este o clauză de aclamat.

   Realismul ne învață, despre crizele care nu întotdeauna ajung la o rezoluție fericită; avem nevoie să știm ceea ce istoria ne poate sau nu ne poate învata. Cu toate că inechitațile existenței pot fi îndurate, ele nu sunt toate în mod iremediabil în forma particulară pe care o iau.

   Doi factori agravează proba postmodernității în timpul nostru: orbitoarele disparități de avere între și în națiuni, și furia formelor de naționalism, identități colective, sentimente de masă. Despre primul subiect, crucial cum ar putea fi, voi spune puțin: angajează științele aiuritoare ale economiei și geopolitici, peste putința mea de cuprindere. Despre a doua, voi încerca câteva remărci.

   Se spune mult despre diferență, despre alteritate, și mult din ce se spune este la modul declamat. Dar aceia care pretind respectul pentru cei de o sorginte cu ei, nu întotdeauna îl acordă altora de alt fel. Fapt este că creierul uman a explodat în mod misterios spre evoluție, un milion - sau așa ceva - de ani în urmă, punând la punct grăbite strategii de supraviețuire, ce includ distincția între sine și ceilalti, noi și ei.

   Diviziunea se manifestă în lumea biologica, nu doar în lumea interspecii (între diferite specii) ci și intraspecii (între indivizii ale aceleați specii). Acesta este miracolul sistemului nostru imunitar care distinge imediat între corpuri aflate „acasă” și „invadatori”. Un astfel de sistem poate fi prostit câteodată să atace prieteni și să ignore dușmani, dar asta e o altă poveste. Diferența dintre sine și altul este manifestă între aproape toate limbile noastre, în structurile profunde ale gramaticii și în vocabularele diferitelor pronume. De aici diferența pe care o facem între eu și tu, nouă și lornoi și ei, și așa mai departe. Mai mult, distincția este activă între diferite nivele ale psihicului, după cum lacanienii și freudienii știu, în distincția dintre instinctul ego (autocentrat) și obiect sau instinct erotic (centrat pe alții), la fel ca și în stadiul oglindă  și ordinea simbolică lacaniană. Cel mai pertinent topicii noastre, oricum, diviziunea este clar în dezvoltarea evoluționară și istorică a familiei, grupului, tribului. Ființele umane ar fi diparut de mult în lupta pentru evoluție – în favoarea unor animale mai iuți, mai rapide, mai feroci, cum ar fi tigrul sabre (tigrul cu-colți-sabie n.t.) – dacă nu ar fi existat creierul uman, limbajul uman, și organizarea socială umană. De aici profundul instinct tribal, care se dezvoltă în instincte naționale de diferite feluri, incluzând naționalismul etnic, religios, cultural și politic.

   Acest instinct este primar dar de asemenea primitiv. Romancierul, laureat al premiului Nobel, Elias Canneti a scris în Auto-da-Fe despre „sufletul–masă din noi”, care spumegă ca o enormă fiară sălbatecă, ca un animal în carne și oase. Mai sobru, marele biolog E. O. Wilson descrie în Consiliance, „regulile epigenetice” guvernând practicile tovărășiei, cooperarii, și ale altruismului reciproc în societățile umane.

   Acum, sufletul-mulțime, cireada tribului instinctual, poate fi primar. Dar la fel sunt imaginația și iubirea, la fel este și puterea simpatiei – pe scurt, puterea de a sării peste distincții și de a ne identifica cu alții. Mai mult, cu toate că diferența dintre sine și celălalt au putut odată fi esențiale supraviețuirii, pot fi mai puțin astfel acum, poate că trebuind să își asume diferite forme în era asta a noastră interactivă, interdependentă, cibernetică și „glocală” – acest neologism hidos poate fi folosit doar o dată – epoca postmodernității.

   Totuși, nu cred că separația între sine și celălalt, între noi și ei, va disparea curând în mod special dacă discrepanțele de avere și putere persistă în formele lor flagrante. Dar cred că în loc să dorim și doar să vorbim în sensul dispariției distincției, putem să o facem mai conștientă de sine în viețile noastre. Aceasta pretinde candoare absolută, curajul de a rosti adevărul și pentru noi, nu doar pentru alții. Dincolo de asta, noi avem nevoie să cultivăm un mai pătrunzător, mai viu, mai dialogical simț al sinelui în relația cu alte diverse culturi, cu diverse naturi, cu întreg universul. Și avem nevoie să descoperim moduri de autotranscendență, în special pentru „nenorociții pământului” pentru a evita oarba identificare cu premize colective pe excluderi ale altor grupuri. Aceasta, îmi dau seama, este de departe mai ușor de zis decât de făcut, în special pentru mințile îngrămădite din fiecare din colțurile lumii. Și totuși, eu voi susține, este proiectul spiritual al postmodernității, un proiect pentru care literatura și toate celălalte arte rămân vitale.

   Bineînteles, putem defini proiectul postmodernității simplu, în termeni politici, ca pe un dialog între local și global,  margine și centru, minoritate și majoritate, concret și universal - și nu doar între acelea dar și între local și local, minoritate și minoritate, și mai departe, chiar între moduri diferite ale universalului. Dar nu este niciodată cu siguranță, că un dialog politic, chiar si cel mai deschis, nu va erupe în violențe.

   Împotriva acestui loc murdar al violenței umane, nu am remediu. Mă întreb însă: poate postmodernismul pragmatic să ne servească - chiar și în mică măsură? Ne poate imaginația servi pe căi majore?  Va fi devenit spiritul nivelul de la care noi valori planetare și ecologice vor izvori? Poate internetul – mai mult conjunctiv decât disjunctiv, împotriva parodiilor curente ale Teilhard.com –  poate stârni o abordare noetică, holistică, a realității, pe care eu am numit-o în Paracriticism „noul gnosticism”? Eu știu atât: fără spirit, simțul întrebărilor cosmice, al firii și al mortalității la extrema cea mai largă, pe care cu toții o împărțim, existența, se reduce rapid la a supraviețui degeaba. Avem nevoie să fim eliberați de inchisoarea identității tribale, și de tensiunea teribilă a preocupării de sine. Acela este spiritul.

În acest univers, nu toată muzica este făcută de noi.

Note

*Variante ale acestui eseu au aparut in: Artspace (Sydney), Ceitical Issues Series No.3 (2000) si Philosophy nad Literature 25, 1 (Spring 2001).

Opere citate

Bertens Hans. The Idea of Postmodern: A History. London and New York: Routledge, 1995.

Cage, John. A Year From Monday. Middletown, CT: Wesleyan University Press, 1967.

Canetti, Elias. Auto-da-Fe.Tr. C. Wedgewood. New York: Seabury Press, 1979.

Deleuze, Gilles si Felix Guattari. Rhizome. Paris: Les Edition de Minuit, 1976.

Eliot, T. S. Notes Towards the Definition of Culture. London: Faber and Faber, 1948.

Foucault Michel. Michel Fouccccault: Beyound Structuralism and Hermeneutics. Ed. Hubert L. Dreyfuss si Paul Rabinow. Chicago: Univerity of Chicago Press, 1982.

Hassan, Ihab. Paracricism: Seven Speculation of the Times. Urbana, IL: University od Illinoise Press, 1975.

Hassan, Ihab. The Postmodern Turn: Essays in Postmodern Theory and Culture. Columbus, OH: Ohio State University Press, 1987.

Huyssen, Andreas. After the Great Devide: Modernism, Mass Culture, Postmodernism. Bloominton, IN: Indiana University Press, 1986.

James, William. The Will to Believe and Other Essays. New York: Dover, 1956.

James, William. Pragmatism. New York: Dover, 1955.

Jenks, Charles. What is Postmodernism? Fourts Edition. London: Academy Editions, 1996.

Kant, Immanuel. „Was Ist Aufklarung?” Berlinische Monatschrift, Noveber 1784.

Keats, John. The Selected Letters of John Keats. Ed. Lionel Trilling. New York: Farrar, Straus, and Young, 1951.

Lyotard, Jean-Francois. La Condition postmoderne. Paris: Edition de Minuit, 1974.

Nietzsche, Friederich. The Will to Power. Ed. Walter Kaufmann, tr. Walter Kaufmann and Hollingdale. New York:Random House, 1967.

Rose, Margaret. The Post-Modern and the Post-Industrial. Cambrige University Press, 1991.

Smith, Bernard. Modernism’s History. New Haven, CT: Yale University Press, 1998.

Wilson, E.  O. Consilience: the Unity of Knowledge. New York: Random House, 1998.

 

 

 

 

Vizualizări: 536

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Februarie 19, 2015 la 7:43pm

Un excelent studiu! Mulţumesc mult

Comentariu publicat de virgil untila pe Februarie 19, 2015 la 8:45am

multumesc mult!

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Februarie 18, 2015 la 4:21pm

Un studiu critic doct, extrem de laborios şi de documentat, relevat de domnul Virgil Untilă,  care aduce multă lumină asupra curentelor postmoderniste şi asupra postmodernităţii  în literatură şi arte!...Admirabil!... Felicitări!...Gheorghe Apetroae, Sibiu

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor