Doamne, îţi dedic poemul vieţii mele

ca o ardere de tot

pe altarul veşnicei recunoştinţe.

 

Hai, vino, poposeşte în lacrima

umilei regăsiri,

şterge sudoarea de pe fruntea-mi

chinuită de frământări

cu adierile primăvăratice ale firii,

dă-mi să beau din cupele iertării

dulcele nectar al binecuvântării

şi-ajută-mă să-nvăţ pe de rost că

nu poţi culege poamele-învierii

decât cu mâinile cu care-mparţi iubirea.

Vizualizări: 49

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Florin T. Roman pe Aprilie 17, 2018 la 3:01pm

Mulţumesc, stimate coleg!

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Aprilie 16, 2018 la 5:51pm

Impresionant elogiu, dedicat unei întregi peregrinări. Superbă metaforă: „adieri primăvăratice ale firii”. Într-adevăr, iubirea șterge toată neputința, și greșelile...

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor