L-am surprins într-o noapte pe hol. Stătea ghemuit, încordat şi între genunchi ţinea o pungă. Avea spatele arcuit, pe şira spinării se reliefau cîteva vertebre proeminente  care se unduiau ritmic... Respira calm în vreme ce cu degetele lungi şi subţiri desfăcea rînd pe rînd nodurile perechilor de şosete.  Era foarte preocupat.

 M-am retras după cuier şi am hotărît să-l urmăresc cu atenţie; participam la una dintre marile taine ale vieţii mele, a omenirii chiar, aveam să aflu ceva foarte important privind vieţuirea pe această planetă, în acest Univers, ceva fundamental despre apariţia, existenţa şi dispariţia lucrurilor în lume. Eram, în sfîrşit, în prezenţa unuia dintre acele mici animale celeste care ne marchează discret, dar esenţial, viaţa...

Draperiile nopţii se unduiau deasupra casei şi printre ele lumina lunii  intra pe fereastra de la capătul holului lungindu-i umbra pe mochetă. A trecut pe acolo pisica şi el, netulburat, i-a aruncat  un ghemotoc să se joace. Miţura s-a apucat să rostogolească ghemul de şosete de parcă ea şi demonul erau doi buni şi vechi prieteni, doi complici. Trădare! S-a trîntit Miţura pe spate şi cînd s-a ridicat a buşit cutia în care ţineam crema de ghete. Sunetul a fost slab şi înfundat în cîlţii nopţii dar a fost deajuns să mă răscolească. Exact atunci mi-am adus aminte visul. L-am văzut întreg într-o clipă. Mi-am amintit instantaneu tot, fiecare detaliu, fiecare vorbă şi mi-am dat seama de ce m-am trezit cu gura uscată  şi sleit pe dinăuntru. Se făcea că…

Se făcea că mergeam printr-un deşert întins, că ne-am oprit o clipă şi i-am spus “Tată, mi-am pierdut iniţiala numelui şi acum el goneşte rupt spre linia orizontului ca o pînză de drapel desprinsă de pe catarg. Am pierdut prima literă şi iată cum celelalte se răsucesc duse de vînt…Nu ne putem întoarce?”

 Faţa părintelui meu - gălbuie, nisipoasă – a rămas imobilă. Doar ochii mijiţi luceau ca două oaze: “Nu putem băiete, nu putem. Aşează-te să gîndim ce-i de făcut. Ţi-am dat Numele ca să ai grijă de el. Al meu e vechi, e uzat, rupt, uite-l... “- a zis el şi a scos din buzunar o bucată  mototolită şi sfîrtecată pe alocuri. ”E tot ce mi-a mai rămas...”  a mai zis  îndesînd petecul înapoi în buzunar, plin de frică să nu i-l smulgă vîntul. “Nu ştiu băiete ce-i de făcut, nu ştiu…”;

“Tată eu mă întorc.”;

“N-are nici un rost, aşteaptă cuminte, şezi aici…”

Demonul deşira o aţă din vîrful unei şosete. L-am privit cum trage de ea şi o înfăşoară în jurul degetului pînă cînd, la un moment dat, a rupt-o cu o mişcare bruscă, apoi a pus-o între dinţi şi a început să o molfăie. Era o şoseta albă, nouă, impecabilă,  una dintr-o pereche pe care o cumpărasem pentru sport. Mi-era limpede că va trebui să o cos, cum la fel de limpede îmi era că de acum ea va fi singură dacă aveam să o mai găsesc vreodată. Dacă va fi să o mai găsesc vreodată o voi pune în sertarul acela în care am strîns cîteva zeci în speranţa că într-o zi le voi găsi perechea, sertarul unei inexplicabile realităţi care mă lasă perplex la fiecare deschidere.

Aşa a fost visul: în faţa noastră cerul se dizolva în nisip şi eu povesteam cu tata:

“Iartă-mi neascultarea, dar eu înainte nu mai pot să merg. Mă întorc să-mi caut numele ! “;

 “Atunci nici eu nu voi mai merge…Du-te, te aştept…”

M-am ridicat în vîntul prăfos şi am făcut cîţiva paşi.

 “Nu te mai gîndi la mine! “ mi-a mai strigat tata.

Am mai mers o vreme, împins de vînt, dar un dor răscolitor m-a ţintuit dintr-o dată locului. Am întors capul şi printre lacrimi, cu ochii şfichiuiţi de praf, am zărit dansînd în deşert statuia de nisip a tatălui meu, prinsă în cleştarul aşteptării…

Cu o sete groaznică m-am trezit, cu gustul sării de pe buzele cămilelor. Acum aveam o problemă serioasă: trebuia să trec pe lîngă demon ca să ajung la baie. Prins între sete şi curiozitate pe holul obscur, eram o umbră înaltă care privea o arătare slab desenată, dar harnică.

Deodată demonul şi-a schimbat poziţia ca şi cum i-ar fi amorţit un picior şi s-a întors cu faţa spre debara. Poate era clipa în care căuta un loc pentru a ascunde irecuperabil şoseta albă. Mi-am zis că-i clipa potrivită, că pot să trec pe lîngă el nebăgat în seamă şi am făcut doi paşi pe vîrfuri. Demonul a oftat slab. Apoi încă un pas, încă unul…  Eram deasupra lui şi-i vedeam uşoara calviţie dintre corniţe. Deasupra omoplaţilor avea două excrescenţe care păreau a fi cioturi de aripi. Era momentul ! Aş fi putut sări pe el să-l prind. Să am şi eu demonul meu de apartament aşa cum au alţii cîini, papagali sau pisici. Gînd stupid. Dacă îşi deschidea aripile şi pleca cu mine în spinare spre o ţară a şosetelor desperecheate, spre un tărîm al unei aşa insurmontabile nevroze? Dar dacă nu avea aripi sau îi erau prea obosite şi îl prindeam?! Cu ce să-l hrănesc? Dacă se îmbolnăvea ce tratament aveam să-i dau…? Ar fi însemnat o responsabilitate pe care nu puteam şi nu vroiam să mi-o asum. De fapt eu nu vreau să am nici o responsabilitate...Cum să trăieşti cu demonul în colivie şi cu toate şosetele impecabil împerecheate, ordonate ?

Am trecut de el şi – cînd am ajuns în baie -  mi-am pus capul sub jetul robinetului fără să aprind lumina.Am băut apă, mi-am spălat ochii, mi-am trecut mîinile prin păr şi după o vreme, împrospătat, am ieşit iarăşi pe hol. Demonul dispăruse. Poate zgomotul apei să-l fii deranjat, poate că pur şi simplu îşi terminase treaba, poate că fusese chemat de o urgenţă în altă parte... Nu se mai vedea cutia cu şosete şi nici vreo urmă a trecerii lui pe acolo. Miţura dormea liniştită, torcînd uşurel lîngă dulăpiorul cu pantofi. Bine, mi-am spus, asta este…să ne continuăm somnul!

Oamenii singuri au de multe ori obiceiul de a-şi vorbi cu pluralul: să ne culcăm acum, ne vom gîndi mîine la chestiile astea şi vom cerceta toate urmele ca să redescoperim faptele. Ajungă-i zilei grija ei!

Nu a fost să fiu singur în acea noapte. Un bîzîit agresiv mi-a trecut pe la ureche ca să mă anunţe că pînă  dimineaţă voi avea companie. Eram mult prea obosit ca să mă  ridic şi să-l caut prin casă aşa că m-am lăsat furat de somn. Ce a urmat a fost mai degrabă o luptă decît o odihnă. Ţînţarii ştiu să muşte ca nişte profesionişti în locurile cele mai ascunse şi cu pielea cea mai fină şi sensibilă:  după lobul urechii,  pe omoplat, în interiorul cotului, în zonele interstiţiale…

Un amestec de vise uitate, scărpinături şi răsuciri mi-a fost noaptea, astfel încît - la ivirea zorilor - cînd am hotărît să curm această zbatere şi m-am ridicat din pat, aşternutul arăta de parcă aş fi încercat să-mi fac din el funii cu care să evadez pe fereastră din locul acela de chin.

Am aprins lumina şi am văzut ţînţarul rotund, plin de sînge, cum stătea pe perete chiar deasupra căpătîiului, ca o efigie a casei. Cu o singură mişcare l-am turtit în locul acela transformîndu-l într-o pata de sînge.

Era totuşi sînge din sîngele meu şi m-am întors spre el cu  simpatie gîndind pentru amîndoi: Nici unul dintre noi nu a fost fericit în noaptea asta, prietene!

Vizualizări: 146

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Liviu-Ioan Muresan pe Noiembrie 19, 2010 la 3:40pm
Un text ce se citeşte cap-coadă, cu mare uşurinţă şi plăcere. Se vede măiestria autorului şi experienţa scrierii. Dar, ceea ce doresc să remarc, este ideea povestirii, te fură şi te captivează.
Comentariu publicat de Alexandru Uiuiu pe Iunie 14, 2010 la 7:17am
Multumesc Iulia pentru lectura atenta si pentru modul complex, polisemic de intelegere pe care am contat intotdeauna in cazul tau. Este limpede ca este o poveste despre identitate si despre constituirea ei in pereche, o tema pe care o intorc prin curtea prozei de destula vreme.Aici tatal si fiul se confrunta si se suprapun in vreme ce demonul desperecheaza cu forta implacabila a destinului...dar chiar asa, unde or fi de gasit sosetele acelea...?
Comentariu publicat de Atila Racz pe Iunie 9, 2010 la 12:51am
faaaaain!!! stam la panda, "Oamenii singuri au de multe ori obiceiul de a-şi vorbi cu pluralul" ... zile bune dinspre
Doblin!!! eu
Comentariu publicat de Any Tudoran pe Iunie 8, 2010 la 11:56pm
Cred că au început să ne dea târcoale coşmarurile , are ceva textul care mă atrage şi sperie în acelas timp .Dialogul este într-adevăr mistic , are şi o urmare ? interesant sună ca muzica lui Astor Piazzolla , trist şi plăcut în acelas timp ,.dar şi o tentă de umor , pe care o descoperi printr-e rânduri . mi-a plăcut .

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor