(Fragment din romanul „Secretul militar din Santa Maria)

 

      A dispărut şi Andone. Gata! …. Lebăda nu e … idem Andone … pierduţi, înşurubaţi, striviţi undeva în subteranele Bucureştiului, probabil chemaţi la ordin … noi ordine? … gândesc anapoda, înţelegeţi, e ca în filme, vin, dispar, apar indivizi, îţi pun fel de fel de întrebări deocheate, apoi linişte totală, atât de multă linişte încât te întrebi dacă nu cumva ai comis o crimă şi toată lumea te crede nebun … sau criminal! … nu criminal legal, criminal de ocazie, cu prostia şi toporul în traistă … sau cu gândurile bântuite de nu mai ştiu care imagine învechită, îmbătrânită odată cu creierul, odată cu nebunia trăirii … trei ani în care nu l-am văzut pe Andone … apoi, dintr-o dată, a devenit "Colonelul", nu poreclă, la modul serios, în '87, cu grade, funcţie, loc de muncă, birou, instituţie, om periculos,      am mai spus! … trei ani am bâjbâit între catedră şi marsupiu … dar ce marsupiu! … al demenţei! … vă spun cum …  nu-mi amintesc momentul când am cunoscut-o pe Nirvana. A apărut şi atât. Cred că e singura femeie care mă face să-mi pun cele mai multe întrebări. S-a întâmplat aşa. Ea fugea de ceva. Nu-şi putea explica ce anume o speria … un compex, treaba ei! … am gândit că şi femeile au complexe … până în acel moment mă luam după sfatul mamei … ceva de genul că femeile se împart în două categorii: domnişoare obraznice şi amante sufletiste. Bun! Într-adevăr! Până la Nirvana am avut de-aface cu domnişoare  şi  amante. Toate una şi una. Să le bei apă din buric. Ameţeam dacă mă uitam între picioarele lor. Doamne, ce grozăvie! … un amic mi-a spus că individul care a inventat dresul ar trebui să ia premiul Nobbel … urmăream o emisiune la televizor, scene crâncene, imagini şocante de la Stoeneşti, bătaie sângeroasă între poliţie şi mineri, gaze lacrimogene, bastoane, maşini fumegânde, strigăte, urlete, reporteri bâlbâindu-se, arestări, jandarmi doborâţi … am butonat pe alt program … aceeaşi poveste … mineri alergând cu ochii scoşi din orbite … atârnau pur şi simplu pe obraji … alt canal … imagine cu un miner care se ascunsese în veceul unui localnic … l-au scos cu căngile … murdar de fecale … am fugit, nu ştiu unde, am rătăcit l-a întâmplare prin oraş … pentru unii iluzia creează viitorul, armată de iluzii, dacă s-ar putea construi o armată din iluzii ar fi un război continuu, înrolări şi dezertări zi de zi, prin ferestrele sparte ale omenirii spaima ar ţâşni ca un balaur … gândeam, porcării, vax! … încercam să-mi revin din şocul acelor imagini ale groazei … am reuşit … o femeie … dar, hai să încep de la kilometrul zero.

    Răscolesc printre manuscrise, notasem câteva rânduri,  sub impulsul trăirii … recunosc, le-am citit, le-am recitit, le-am studiat în amănunt, iar le-am citit, nu ştiu ce am vrut să transmit, nu dau de capătul mesajului … sub impulsul trăirii multe sunt luate ca atare, sub amprenta bucuriei explozive, sau când nu sunt luate ca atare în acest caz lucrurile ies de-a îndoaselea, fade. Dar, hai să vedem! Scriam atunci despre trăire, am finisat manuscrisul şi am dat fuga în prima redacţie a unui ziar  de literatură …, unul Sâmpetrean, spectaculos individ, spân …, nici fir de păr pe cap, lipsă sprâncene … mare poet, recunoscut pe plan local ... a înşfăcat textul ...  l-a citit, l-a recitit, iar l-a citit, l-a analizat, l-a deşurubat şi, dintr-o dată, poc! … direct în pagina ziarului …, i-a păstrat chiar şi titlul … "Desen în vid" … debut, mare debut! … perspective mari, şanse de reuşită, carieră, multe, multe …  a adăugat Sâmpetrean ăsta …, eram la un pas de a lua premiul cel mare …, striptis pe sacâz, cu grămada! …  l-am ratat din cauza celui de-al doilea text …, nu l-am mai scris …, surâsul de giocondă al destinului şi… iată-mă …?! Aşa m-am ales cu o logodnă.

"Ce face Dumnezeu în acest moment? întrebam atunci, destul de complexat că intimitatea, riscul de a fi singur, mă făceau să suport cu eroism strategic un fel de gravitaţie năduşită iscată probabil de teama de a nu mai întreba şi a doua oară despre ceva care se întâmplă în lume, care e necesar. Şi iată replica: ea stătea mută, undeva în colţul stâng al camerei. El, legat de mâini şi de picioare, în celălalt colţ stâng al aceleiaşi camere. Evident, ea goală. Priviţi de undeva, din alt punct al oraşului, ei erau acolo, înghesuiţi unul într-altul, înfricoşaţi, el tremurând, ea având un acces de tuse, de râs, apoi de plânset şi în cele din urmă, a urinat pur şi simplu. Îşi adunase genunchi la gură, privea spre mine cu nişte ochi mari, ciudaţi, aproape senzuali, după care a strigat: "Hei, aici sunt eu, actorii de ce nu vin?". Ţâş şi ţâş. Nu se mai termina odată zgomotul acela, era o cascadă fără ecou, un bumerang conştiincios care se întorcea victorios în aceeaşi grupă sanguină. încurajat de privelişte, răsuceam în mine firul de protocol, mă autocompătimeam, ţinând timbrul meditaţiei mult sub resortul achiziţiilor de sunete împrumutate din ADN, când s-a produs prima mea reîncarnare, după vrăjitoare aproximativ în comuna Primitivă şi nu presimţeam atunci că peste oarece vremuri vor apărea ozeneurile, dresurile, prezervativele, solstiţiul de primăvară, conservele de peşte, stresul colectiv, Isus Hristos, curentul electric în curcubeu şi verighetele. Eram acolo. Atunci nesilit de nimeni. Dormeam cu pixul sub pernă. Deci eu legat de mâini şi de picioare, iar ea goală. Acum. Niciodată nu sunt singur. Aşa îmi spun întotdeauna. Şi alţii procedează la fel. Depinde de temperatură, zodie, calificare la locul de muncă şi numărul pe care îl porţi la covor. Toată lumea cumpără covoare. Deci individa, dacă pomenesc bine, strigase după actori. Şi cimitirul e-o scenă. Să vedem începutul.

       Stau la o masă oarecare în oraş. Am în faţă o lingură, un cuţit, o furculiţă, un şerveţel, o farfurie în care zace un fragment dintr-o pulpă de porc, pregătită anume într-un sos special, şi o individă cu un şorţuleţ alb, care mă întreabă: "Mai doriţi şi altceva?"

       Afectat de sinceritatea ei şi ţinând cont că fustiţa cât şi şorţuleţul ei se obrăzniceau emblematic şi îi depăşeau şoldul cu o palmă, i-am sugerat că în afară de mine nu mai suport pe nimeni, în acest timp analizam forma geometrică a mesei, un rotund imbecil, iscat probabil din obsesia de nu introduce pe cineva la colţ, un om sau orice altceva, şi păianjenul îşi alege colţul pentru a-şi construi dresul capcană, iar în dreapta acestui rotund era un scaun liber pe care îl admiram cu multă imprudenţă, stâlcindu-mi imaginaţia care devenise obraznică, făcând legătura între scaunul gol şi individa care mă întrebase dacă mai doresc  şi altceva. Or altceva era curiozitatea mea, împuţită situaţie, ispită ricoşată probabil din încărcătura de culori a semafoarelor, din imaginile televizoarelor, din pântecul frigid al sateliţilor, de la bombele atomice sau altceva care ne răsuceşte creierul, ni-l preschimbă, când plimbi echinocţiile după tine, dependent de un stăpân sau altul, cum sunt acum, cu o friptură în faţă peste care zumzăie o muscă. O auzeam. Deja o auzeam cum ronţăia dintr-o moleculă din porţia mea de hrană. Fir-ar să fie! Al dracului cu tot cu scaunul ăla gol! Chiar îmi ţiuia scaunul în ambele urechi, îl simţeam pe limbă, pe buric, în mijlocul frunţii, sub fundul individei cu şorţuleţ alb şi dres alb şi ghetuţe albe şi sutien alb, ah! … gândurile, prea aspre, ca un şmirghel cotrobăind în toată această poveste de dragoste, în acest timp musca ronţăia buimacă din friptura mea, aveam în faţă un exemplu clar de veceu, o bombă vie care caută tot timpul hrană, victime, sub gesticulaţia mea furibundă, Eva, da ea, care a dus discotecile şi raiul pe pământ cu tot cu roboţi, calculatoare, lasere, cranii de cristal, piramide, toate sustrase din rai, cu tot cu fructe şi şerpi amăgitori. Ah! Doamne! şi după două ore, două decenii, două milenii, a revenit individa ale cărei picioare erau completarea imaginaţiei mele şi, rostogolindu-şi fundul pe lângă rotundul mesei, m-a întrebat din nou: "Doriţi şi altceva?", eram chiar înspăimântat de întrebare, încercam să trec în locul muştei care ronţăia din pulpa animalului sacrificat, întârziam, bâiguiam ori poate îmi rostuiam un refugiu de escrocherie sentimentală, iar ea, individa cu şorţuleţ, a ales acel rotund al mesei şi scaunul liber care îmi măcina până şi măduva spinării, colecţia mea de iluzii frumoase despre trecerea prin timp, experienţă subconştientă a reîncarnării reciproce, un zâmbet victorios al acestui an … respiram des, adânc, ca după un efort dureros, nou, poate îl adoptasem drept motiv pentru a-mi crea un nou sprijin, poate nu era nimic, eu câştig, eu pierd, eu despre care fiecare în sine gândeşte "tocmai eu?" şi în final e reculul, adică încerci să deschizi o fereastră şi te trezeşti din somn … dar câţi au şansa de ajunge la fereastră? dar acum, o întoarcere în sine, ar însemna trădare … individa râdea în hohote, din nimic, râdea pur şi simplu, aşa considera că e normal … şi pentru a deveni orb, m-a legat de mâini şi de picioare … şi ce-a rezolvat? …  momente de slăbiciune, dovadă de spovedanie oarbă, împotriva tuturor, logodna tacită a scailor … nebunia … ca o piatră de hotar … nu treci, dar nici cale de întoarcere nu e, sedus … acolo, un echilibru, un alt fel de echilibru, extremele încovoiate şi aproape de a le înnoda în creier, pentru totdeauna, fără identitate, când destinul nu-ţi rostuieşte nodul extremele stagnează, doar pânza freatică funcţionează, inconştientul inconştientului, odată rupe în centru şi ridică sâmburele nopţii, aşa rămâi … numai scheletul … ca o femeie goală ce umblă pe stradă … dorinţa de ieşi or a intra în propriul suflet … spectacol mare! lumea te vânează cu acea curiozitate ucigaşă … uite nebunia, ptiu! … se înrădăcinează în memorie …  rămâne ca o moară, totul şi nebunia, iscusiţi meşteri făuritori de iluzii vin să-şi adape caii verzi  … nenorociţii! pui de claustrofobi … vând! … la licitaţii! … fel de fel de fete morgana … cumperi, nu ai încotro! rareori te întrebi "Ce-am făcut?" … târziu, nu te mai vindeci, pusnic … torci, caiere de prostie, casă fără temelie şi fără acoperiş, suspendată …!" … presimţirea morţii e mai rea decât moartea însăşi! … moartea! ea are întotdeauna grijă  de a te prinde cu temele nefăcute, dar am deraiat de la subiect … Nirvana! trăiască Nirvana! … începusem povestea despre ea, dragoste mare, text literar publicat, aplauze, chefuri lungi, multe nopţi pierdute pentru dezbateri pe teme literare, o altă lume, unde rătăcisem oare până în acel moment? …  seri literare cu maeştrii epocii … Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, explozie de poezie, cenacluri literare, premii, eram atât de marcat de poezie că la un moment dat am renunţat la a mai scrie texte, am trecut direct la versuri, multe versuri … într-unul dintre cenacluri o giocondă făcea valuri, nu cu poezia, frumuseţea femeii e ca pâinea caldă, rămâi la cules de firimituri dacă nu ţii pasul, drojdie, pe veci, te umfli de melancolie, de tristeţe şi de trădare, am descoperit epicentrul pâinii, să văd lumea prin ochii ei, da, totul mirosea a primăvară, a germeni, a pământ afânat.

(Fragment publicat în revista „Feţele culturii, 26 august 1996)

 

 

Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor