„Despre Adevăr și minciuna privite din afara moralei” traducere si adaptare Dan Stoica dupa Friedrich Nietzsche

Despre Adevăr şi Minciună privite din afara moralei

de Friedrich Nietzsche

traducerea şi adaptarea Dan Stoica

© Dan Stoica

Partea 1.

Într-un colţ uitat al infintitului sistem stelar care pâlpâie în revărsarea Cosmosului era odată o fărâmă de stea pe care nişte animale deştepte au descoperit Înţelegerea. A fost cea mai extraordinară şi ciudată Clipă din întreaga "Istorie a lumii", dar totuşi numai o clipă.

În timpul câtorva respiraţii ale Naturii fărâma de stea a încremenit, şi animalele cele deştepte au trebuit să piară.

Aşa ar putea Cineva să născocească o Fabulă şi încă nu ar ilustra în măsura cuvenită cât de demnă de milă, cât de ceţoasă şi fugară, cât de fără sens şi de la voia întâmplării se găseşte intelectul omenesc în mijlocul Naturii.

Au trecut veşnicii, în care el nu a existat; şi când îşi va termina fiinţarea, nu se va întâmlpa nimic.

Pentru că acest Intelect nu are nici o Misiune, care să ajungă dincolo de Viaţa omului. Înţelegerea e un lucru omenesc, şi numai posesorul şi făuritorul ei o preţuieşte cu atâta patetism, ca şi cum Lumea s-ar învârti în jurul acestui punct.

Dacă ne-am putea înţelege cu o Muscă am băga de seamă că şi ea zboară prin aer cu acelaşi Patos, şi că se simte în Centrul plutitor al Lumii. Nu există nimic în natură cât de trecător şi minuscul, care să nu soarbă cu lăcomie fie şi o boare din Puterea Înţelegerii, şi cum fiecare purtător de poveri doreşte să fie propriul său admirator, tot aşa ne spune şi Omul mândru, care este Filozoful, că vede din toate părţile ochii şi telescoapele Universului îndretpatate către Faptele şi Gândurile sale.

E foarte straniu să vezi câte lucruri e în stare să pună pe picioare acest Intelect ca să poate reţine Clipa în Sinele ei, el care fusese orânduit să fie unealtă ajutătoare celei mai nefericite, delicate şi trecătoarea Fiinţe; şi fără asta, fără această adăugiri, folositoare lui, ar fi avut toate motivele de pe lume să o ia la sănătoasa. Acea cutezanţă legată de Înţelegere şi Simţire e un văl de ceaţă care se pune peste ochii şi simţurile oamenilor, o Fata Morgana atunci când vine vorba despre adevărata valoarea a Sinelui. Această Cutezanţă poartă în ea cea mai linguşitoare dintre toate aprecierile asupra Înţelegerii însăşi. Cel mai general efect al ei este Înşelarea.

Intelectul, ca unealtă a dăinuirii Individului, îşi desfăşoaraă principalele forţe prin Simulare; acesta este calea prin care Indivizii umani, mai slabi, mai puţin robuşti se menţin în viaţă, pentru că într-o luptă directă cu muşcătura tăioasă a fiarei de pradă, cu coarnele animalelor, el e lipsit de şanse.

La Om această putere a Simulării atinge un punct culminant: şi în acest loc dăm peste Înşelăciune, Linguşeală, Minciună şi Trădare, Bârfă, Băsmuire şi Viaţa luxuoasă imaginară, Masca de zi cu zi, Convenţiile care acoperă totul, Prefecătoria faţă de alţii şi faţă de sine însuşi, pe scurt mereu înnoitul efort de a da ocol flăcării Îngâmfării care face Regula şi Legea, şi pentru care nimic nu-i de neimaginat, ca şi cum noi oamenii am avea o aplecare naturală şi firească către Adevăr.

Suntem adânciţi în Iluzii şi Vise, ochii alunecă pe suprafaţa lucrurilor de jur împrejur şi văd "forme", Simţurile imaginaţiei nu duc nicicum către Adevăr, ci se mulţumesc cu Excitarea pe care o resimt şi în acelaşi timp cu Jocul care pipăie lucrurile pe la spate.

De aceea ea oferă Omului o viaţă de dincolo, o viaţă prin Vis, care să-l mintă, fără ca simţământul moral să încerce să-i pună vreo oprelişte.

Să ne gândim spre exemplu că există totuşi oameni care prin voinţă de fier au putut să învingă sforăitul.

Ce ştie cu adevărat omul despre sine însuşi?

De s-ar putea, măcar o dată, vedea complet, ca şi cum ar fi întins şi luminat într-o vitrină!

Nu-i ascunde Natura cele mai importante lucruri despre corpul lui, pentru ca el să-şi construiască în afara încolăcelii intestinelor, a fluxului rapid al sângelui, a tremuratului coşului pieptului o Conştiinţă mândră şi sforăitoare pe care să şi-o asume?

A aruncat cheia: şi vai de curiozitatea plină de păcat, care printr-o crăpătură a încăperii Conştiinţei de Sine priveşte în sus şi în jos şi presimte câte ceva din Nemilostenia, Lăcomia, Lipsa de măsură şi din Setea de a Ucide care stau în Om.

Indiferenţa Neştiiinţei sale stă agăţată ca pe spinarea unui tigru în acea lume de vise. Şi în acestă constelaţie, de unde să mai existe şi dorinţa Adevărului?!

Atâta vreme cât un Individ doreşte să supravieţuiască faţă de alţi Indivizi, foloseşte în mod normal uneltele Intelectului în cea mai mare parte a timpului pentru a se preface: dar pentru că omul, în parte din nevoie, în parte din plictiseală doreşte să existe în turma socială, are nevoie de un Armistiţiu şi încearcă, cel puţin în cea mai mare parte, să oprească în lumea sa bellum omnium contra omnes.

Acest tratat de pace aduce ceva cu el, care poate să fie privit ca un prim pas spre întemeiera acelei misterioase nevoi de Adevăr.

În acest punct va fi definit ceea ce ar trebui să fie "Adevărul", asta înseamnă, că vor fi descoperite denumiri în egală măsură corecte şi obligatorii ale lucrurilor şi regulilor care le conduc.

Regulile din domeniul limbii au fost primele legi ale Adevărului.

Dar tot aici se naşte pentru prima oară opoziţia dintre Adevăr şi Minciună:

...Mincinosul are nevoie de denumiri corecte, de cuvinte, ca să poată face ceea ce nu-i adevărat să pară adevărat.

Mincinosul spune "Sunt bogat", în timp ce pentru starea sa ar fi denumită corect, mai degrabă, "sărac".

El încalcă diversele convenţii prin Înşelăciuni de tot felul şi chiar prin răsturnarea folosorii unei denumirii. Dacă el o face numai spre folosul lui şi aducând prejudicii celorlalţi, atunci societatea nu-l va mai tolera şi el va fi exclus din sânul ei.

Dar oamenii nu se feresc atât de Înşelăciune, cât de pagubele pe care această Înşeleciune le-ar putea provoca.

Ei nu urăsc iluzia, ci urmările rele, duşmănoase ale feluritelor feluri de înşelăciuni.

În acest sens foarte restrâns, omul vrea numai Adevărul.

El apreciază viaţa comodă pe care o duce ca urmare a Adevărului; Recunoaşterea lipsei de urmări îl lasă rece, şi împotriva Adevărurilor care-l tulbură sau îl deranjează simte chiar duşmănie.

Şi pentru că veni vorba:

Care e starea Convenţiei în teritoriul Limbii?

Sunt convenţiile producătoare de Cunoaştere, a sensului Adevărului?

Se suprapune Definiţia cu Lucrul pe care îl defineşte?

Este Limba mijlocul adecvat al expresiei oricărui fel de Realitate?

Numai prin Uitare ajunge omul să creadă că el posedă Adevărul în măsura descrisă şi dorită.

Dacă nu vrea să se mulţumească cu Adevărul sub forma unei repetiţii, adică nu vrea să rămână la cojile goale de conţinut, el se va lăsa pentru totdeauna prins în plasa Iluziilor despre Adevăr.

Ce este un Cuvânt?

Imaginea unui stimul nervos în litere.

Dar a trage concluzia că acest stimul nervos are o altă cauză în afara noastră, este rezultatul unei false şi incorecte folosiri a judecăţii despre Cauze.

Dacă Adevărul ar fi fost singurul care ar fi decis în geneza limbii, din punctul de vedere al Conştiinţei care denumeşte lucrurile, cum putem noi să spunem:

Piatra e tare

...ca şi cum "tare" ne-ar fi fost deja cunoscut şi prin altceva decât printr-o percepţie subiectivă!

Împărţim lucrurile după sexul lor, pomul este masculin şi planta feminină, ce despărţire la voia întâmplării!

Cât de departe de canoanele Conştiinţei!

Vorbim despre un şarpe: denumirea nu-i decât o încolăcire în sine, şi ar putea fi la fel de bine denumirea viermelui.

Ce delimitare fără noimă, în care alegeri ciudate sunt preferate proprietăţilor propriu-zise ale unui lucru!

Diferitele limbi, când sunt comparate între ele, ne arată că atunci când e vorba de cuvinte nu se ajunge niciodată la un adevăr adecvat, pentru că altfel nu ar exista atâta limbi diferite.

"Lucrul în sine" (adică Adevărul curat şi direct) este în imaginile limbi de neprins şi nici măcar de dorit într-un fel sau altul.

El desemnează numai relaţia lucrurilor cu oamenii şi îşi ia ca cea mai potrivită formă de expresie: Metafora.

Un stimul nervos transmite mai întîi o imagine! Prima Metaforă.

Imaginea va fi remodelată în litere! A doua Metaforă.

Şi de fiecare dată o totală mutare în altă sferă, în mijlocul unui nou teritoriu, absolut diferit.

Să ne închipuim un om care este surd şi nu a perceput niciodată vreun sunet sau o măsură muzicală. Şi acest om are şansa să întâlnească cu privirea urmele lăsate pe nisipul fin de vibraţia unei corzi.

De acum va jura că el ştie, ceea ce oamenii numesc sunet.

Aşa facem noi toţi cu limba.

Credem că ştim ceva despre lucrurile în sine, când vorbim despre pomi, culori, zăpadă şi flori, şi de fapt nu posedăm nimic altceva decât metafora acestor lucruri, care nu este de loc conformă cu sursa primară.

Ca şi sunetul sub forma unei figuri de nisip, tot aşa percepem Necunoscutul plin de taine al unui lucru prima dată ca stimul nervos, apoi ca imagine şi în sfîrşit ca Vorbă.

Cu siguranţă asta merge pînă la naşterea limbii, şi întregul material de la care pleacă Filozoful, chiar dacă nu este nălucire, în orice caz nu are nimic de a face cu Fiinţa în sine a Lucrului.

Să ne gândim în primul rând la construcţia Conceptelor: fiecare Cuvânt va deveni imediat un Concept, pentru că el nu este destinat numai şi numai Acţiunii primare, care l-a născut, şi căreia să-i servească drept amintire...

Nu, el va servi, din clipa în care a fost creat, pentru nenumărate Acţiuni, mai mult sau mai puţin asemănătoare, asta înseamnă foarte exact Fapte care nu sunt "niciodata la fel", dar la care va trebui să se potrivească.

Fiecare Concept se naşte prin punerea semnului de egalitate între lucruri neegale.

Aşa cum nici o frunză nu e identică cu altă frunză, tot aşa cu siguranţă Conceptul de Frunză a fost construit printr-o neatenţie a diversităţilor individuale, prin uitarea diferenţelor dintre ele şi se menţine de fapt numai ca Reprezentare,

...ca şi cum în natură pe lângă frunze ar exista şi ceva care să fie "Frunza", ca o formă primară, după care s-a fi orientat toate celelalte frunze, s-ar fi desenat, structurat, colorat, modelat, ar fi fost pictate,

...dar de nişte mâini neândemânatice, care nu au reuşit să facă nici un exmplar corect după modelul primar care le-a stat la dispoziţie.

Spunem despre un Om că este cinstit; de ce a acţionat el cinstit? Ne întrebăm noi.

Şi răspunsul nostru sună: din cauza cinstei sale.

Cinstea!

Asta se aseamănă din nou cu Frunza care e cauza tuturor Frunezelor.

Noi nu cunoaştem concret nimic despre o trasatură care să se numească Cinste, ci despre multe asemenea calităţi individualizate, adică acţiuni care nu se aseamănă, pe care noi le categorisim ca fiind acţiunii cinstite numai pentru că permitem să punem semnul egal la acţiuni care nu se aseamnă una cu alta; şi de aici formulăm o qualitas occulta, care poartă numele de Cinste.

Trecerea cu vederea a Individualului şi a Veritabilului ne dă Conceptul,

...aşa cum ne dă şi Forma, deşi Natura nu are nimic de a face cu formele şi conceptele, tot aşa cum ea, Natura, nu cunoaşte nici o specie ci numai un nenumărat şi de nedefinit X.

Pentru că opoziţia dintre Individ şi Specie este antropomorfică şi nu se naşte din Sinele lucrurilor, chiar dacă nu îndrăznim să spunem, că această opoziţie nu este ceva veritabil:

...aceasta ar fi o afirmaţie dogmatică şi ca atare la fel de improbabilă ca şi contrariul ei.

- Atunci ce este Adevărul?

O armată mişcătoare de metafore, metonime, antromorfisme, pe scurt o sumă de Judecăţi omeneşti, care se arată poetic şi retoric, se oferă mai departe după ce au fost frumos împodobite, şi după vechile obiceiuri ale unei sărbători populare, mulţumesc canonic şi pline de recunoştinţă:

Adevărurile sunt Iluzii, despre care oamenii au uitat, că sunt aşa ceva,

... metafore, care răsfolosite au obosit şi s-au golit de sens,

... monede de pe care imaginea a dispărut prin tocire şi nu mai pot fi văzute decât ca metal şi nu ca monede.

Şi încă nu ştim de unde se trage dorinţa asta spre Adevăr;

Până acum nu am auzit decât de datorii, pe care societatea pentru a putea exista, le pune.

Ideea de a acţiona adevărat, are nevoie de simboluri uzuale,

...sau exprimat din punct de vedere moral:

E vorba despre datoria membrilor societaţii de a minţi după nişte Convenţii bine stabilite, şi ca toată lumea la grămadă să mintă într-un stil obligatoriu pentru toţi.

Numai că Omul uită cu plăcere care este situaţia lui.

Uită că minte într-un fel dinainte stabilit inconştient şi după obişnuinţe de sute de ani

...şi tocmai prin această Inconştienţă, adică prin Uitare, ajunge la sentimentul Adevărului.

De la sentimentul că este de datoria lui să desemneze un lucru ca fiind roşu, altul rece şi un al treilea ca mut, se naşte Adevărul moral şi regulilor care se deduc de aici:

... în contradicţie cu Mincinosul în care nimeni nu are încredere, şi pe care toţi îl evită,

El, Omul Adevărului, desemnează Respectul, Încrederea şi Folositoarul cărora le dă naştere Adevărul.

El îşi continuă acţiunea ca un om înţelept stăpânit de Abstracţiuni:

...nu mai suferă din cauza impresiilor neaşteptate,

...nu mai poate fi tulburat din observaţie,

El generalizează toate aceste impresii şi le aduce la conceptele decolorate şi reci, ca să îşi ataşeze la vehicolul vieţii şi al acţiunilor îndreptate spre această viaţă.

Tot ceea ce-l face pe om mai presus de fiare, atârnă de această capacitate, de a împrăştia simbolurile într-o schemă,

deci de a dizolva o imagine într-un concept; pe teritoriul acestor Scheme apare o posibilitate care nu ar fi existat niciodată sub imperiul primelor impresii:

o Ordine piramidală construită pe sertare şi pe grade,

o nouă lume de legi, privelegii şi subordonări,

care formează criteriile frontierelor,

care acum păşeşc împotriva celuilalt Univers al primelor impresii,

ca fiind mai iute, mai generală, mai cunoscută, şi mai omenească şi prin asta, regulativă şi imperativă.

În timp ce fiecare metaforă proaspătă a unei noi percepţii nu seamnănă cu nimic şi nu poate fi încadrată nici unei rubrici, sau când se încearcă aşa ceva ştie mereu să fugă de acolo,

...marea Cladire a Conceptelor ne se arată ca o structura ţeapănă care răsuflă prin Logică acea răceală şi severitate care este proprie matematicii.

Cine a respirat din această Răceală nu va mai putea să creadă că fiecare Concept are oase si este octogonal ca un zar,

şi este înlocuibil ca oricare altul,

pentru că nu este decât Reziduul care rămâne de pe urma unei Metafore,

şi că Iluzia unei comunicări artistice prin imagini este dacă nu mama, atunci cu siguranţă bunica acelui Concept.

În mijlocul acestui joc de zaruri cu Conceptele, „Adevăr” se numeşte a folosi fiecare zar aşa cum este el însemnat, să numărm cu exactitate toate punctele de pe el, şi să construim rubrici care nu vor ataca niciodată ordinea Claselor, a Gradelor şi Sertarlor în care au fost repartizate.

Tot aşa cum Romanii şi Etruscii şi-au fărâmiţat cerul prin linii matematice dure şi în acest spaţiu sever limitat şi-au exilat zeii ca într-un templu, tot aşa fiecare popor a avut propria sa matematică a Răsîmpărţirii Ideii de Cer şi a înţeles în numele Adevărului să ceară ca fiecare zeu să fie căutat numai în sfera sa.

Aici trebuie să ne minunam în faţa Omului, ca în faţa unui Arhitect de geniu, care pe nişte fundamente mişcătoare asemănătoare cu o apă curgătoare a reuşit să ridice turnurile unui edificiu neînchipuit de complex; fireşte pentru ca un asemenea fundament să poată rezista, trebuia ca şi Construcţia să fie asemeni unei pânze de păianjăn, atât de delicată ca să poat fi purtată de valuri, şi atât de rezistentă ca să nu fie spulberată la primul vânt.

În această privinţă a geniul de constructor omul se ridică cu mult peste geniul albinei: ea construieşte în ceară, pe care şi-o aduce din Natură, el din stofa de departe mult mai delicată a Ideilor, pe care el mai întîi trebuie să le producă.

Şi iar trebuie admirat Omul, dar nu din cauza Nevoii de adevăr pe care o resimte atunci când vrea să recunoască un lucru.

Daca cineva ascunde după un tufiş ceva, şi după aceea îl caută tocmai acolo şi îl găseşte, aceastră Căutare şi Găsire nu merită cine ştie ce atenţie;

tot aşa stă situaţia cu căutarea Adevărului pe cuprinsul teritoriului Înţelegerii;

După ce construim conceptul de mamifer, declaram după ce studiem o cămilă:

- Ia te uită, un Mamifer!

Sigur, aşa este scos la lumină un Adevăr, dar de o folosinţă foarte limitată, pentru că pe unde o întorci, dincotro îl priveşti, el este un adevăr omenesc, şi nu conţine nici un singur punct, care să fie „adevărat în sine”, până la capat, independent de oameni.

Cercetătorul este în căutarea unor astfel de adevăruri deşi el caută în realitate numai metamorfoza LUMII în OAMENESC;

se luptă pentru o Înţelegere a Universului ca fiind un lucru omenesc şi se câştigă cel mult un sentiment al Asimilarii.

Tot aşa cum Astrologul priveşte stelele ca fiind în slujba Omului şi în legătura dintre ele caută Norocul şi Ghinionul,

tot aşa priveşte Savantul întreaga Lume ca fiind legată de Oameni,

ca fiind un nesfârşit ecou al Sunetului prim, al oamenilor,

o nesfârşită copie a Imaginii primare a Omului!

Întregul lui efort constă în a privi Omul ca fiind măsura tuturor lucrurilor, care pleacă de la Eroare de a crede că el are Lucrurile nemijlocit în faţa ochilor săi ca Obiecte.

El a uitat deci metaforele primare ale perceperii ca fiind metafore şi le consideră Lucruri în Sine.

Numai prin Uitarea acei lumi primare a metaforelor, numai prin împietrirea şi înţepenirea acelei fierbinţi lave primare care ţâşnea din Fantezia cea dintâi a Omului sub formă de mulţime de Imagini, numai prin Credinţa de neînfrântă că acest Soare, această Fereastră, această Masă ar fi un Adevăr în Sine,

pe scurt numai prin aceea că omul este Subiect, şi anume un Subiect creator, uită şi poate trăi într-o oarecare linişte, în siguranţă şi consecvent cu sine.

Dacă numai pentru o clipă ar părăsi zidurile acestei închisori a Credinţei, s-ar alege numai decât praful de Conştiinţa sa de sine!

Îl costă deja foarte multă energie să accepte că o insectă sau o pasăre percep o cu totul altă lume ca cea a omului, şi că întrebarea care din aceste percepţii ar fi cea corectă, este o întrebare inutilă, pentru că aici deja trebuie să fie măsurat cu criteriile percepţiei corecte,

asta înseamnă că trebuie măsurat cu nişte criterii pe care nu le avem la îndemână.

Oricum mi se pare că Percepţia corectă – asta ar însemna o exprimare adecvată a unui Obiect în Subiect – este o Monstruozitate care se bate cap în cap cu sine însuşi;

Între două Sfere absolut diferite cum sunt Subiectul şi Obiectul nu există nici o legătură Cauzală, nici un fel de Corelaţi corectă, nici un fel de Cale de legătură,

...cel mult o relaţie estetică, vreau să spun, aluzia unei transmisii, o traducere căznită într-o limbă cu totul şi cu totul străină.

Si atunci de unde si până unde nevoia unei sfere intermediare imaginată tam-nisam unde să se poate crea în liber?

Cuvântul „Viziune” conţine multe capcane şi de aceea îl evit pe cât se poate:

Nu este adevărat că Esenţa Lucrurilor apare în lumea fenomenală.

Un pictor, căruia îi lipsesc mâinile şi ar vrea să-şi exprime prin cântec imaginea care îi pluteşte prin faţa ochilor, ar putea să ajungă să sugereze mai mult despre această Sferă intermediară, decât lumea fenomenală despre Esenţa Lucrurilor.

Nici măcar Legătura dintre Excitaţia nervoasă şi Imaginea adusă până acolo nu este în nici un caz obligatorie:

... atunci însă când această imagine este transmisă şi primită de milioane de ori şi prin mijlocirea multor generaţii care au last-o moştenire, ajunge să aibă pentru întreaga omenire aceiaşi semnificaţie, ca şi cum ar fi o imagine necesară şi unică şi ca şi cum Legatura cu mănunchiul de nervi în faţa căruia fusese adusă iniţial ar fi fost rezulaltul unei Cauzalităţi severe;

asemeni unui vis veşnic repetat, care este resimţit ca o Realitate şi judecat ca atare.

Dar Înţepenirea şi Încremenirea - Devenirii unuei Metafore nu are nimic Necesar şi nici vreo Împuternicire anume a acestei Metafore ca să păşească pe acest drum.

Cu siguranţă fiecare om care este obişnuit cu astfel de cugetări a simţit în faţa acestui soi de Idealism o puternică neîncredere,

...mai ales atunci când a avut ocazia să se convingă de consecinţele permanente, de generalizările şi de credinţa că nu pote greşi pe care Legile Naturii le aduc cu sine;

Atunci s-a tras concluzia: aici se află totul, atâta cât noi putem să vedem şi să înţelegem în Sus, acolo unde bate numai telescopul, şi în adâncime, în lumea microscopică, totul este structurat, infinit şi respectând aceste Legi, caru sunt fără fisură;

Ştiinţa va putea să sape în aceste sertăraşe cu mult succes şi tot ceea ce va descoperi va confirma şi nu va contrazice aceste Legi.

Cât de puţin seamănă aceasta cu un produs al Fanteziei;

dacă ar fi cu adevărat aşa ceva, atunci ar trebui într-un fel sau altul să lase să se simtă Umbra Irealităţi şi a Aparenţei.

Dacă fiecare din noi am avea o putere de percepţie diferită, am putea în curând că înţelegem lumea în calitate de pasăre, sau de vierme, sau de plantă,

...şi am vedea acelaşi stimul care pentru noi e roşu ca fiind albastru, un al treilea ar auzi acest stimul ca sunet, şi atunci nimeni nu ar mai vorbi despre Ordinea Legilor în Univers;

Nimic nu ne este dat să cunoaştem în Sine, ci numai prin efectul pe care el îl are, asta înseamnă în Relaţie cu alte legi ale Naturii, care la rându-le ne sunt cunoscute tot prin relaţia statornicită între ele.

Deci aceste Legături (Relaţii) se referă mereu unele la altele şi nouă ne rămân necunoscute în Sinea lor; numai ceea ce noi considerăm ca fiind Timp şi Spaţiu, ca o succesiune de Relaţii şi de Numere ne este cu adevărat Cunoscut.

Toate aceste Minuni, pe care noi le admirăm ca fiind Legi ale Naturii, şi care au cerut să fie explicate şi care ne-ar putea vrăji Neîncrederea în Idealism, sunt bazate numai şi numai pe Disciplina matematică şi pe viziunea Continuităţii spaţiale şi temporale fără fisură.

Dar asta producem noi, în noi şi prin noi, din aceiaşi necesitate pe care o resimte Painajenul atunci când îşi ţese plasa;

Daca suntem obligaţi să percepem toate lucrurile numai în această forma, atunci nu-i de mirare, ca de fapt noi lucrurile le percepem numai ca Forme: pentru că toate trebuie să poarte în sine Legea Numerelor, şi Numărul este cel mai uimitor dintre Lucruri.

Regularitate legilor după care Stelele se plimbă pe cer şi procesele chimice au loc între substanţe, ne minunează atât de mult, fiind de fapt legate de acea trăsătură, acele calităţi pe care noi înşine le împrumutăm Lucrurilor,

şi de fapt noi ne ne minunăm de noi înşine.

Şi aceasta are la bază acea construcţie artistică a Metaforei, cu care începe orice percepţie, şi care presupune în sine aceste Forme, în care ea are loc; numai urmarea severă a acestui drum al Formei primare ne face să vedem Posibilitatea prin care, pe baza acestor Metafore, vom putea construi întreaga structură a Conceptelor. Aceasta este chiar imitaţia Spaţiu-Timp şi relaţiile Numerice care se nasc din pămâmtul mănos al Metaforei.

Partea a 2-a

La construcţia conceptelor lucrează iniţial, aşa cum am văzut, Limba, iar în vremurile mai noi, Ştiinţa.

Asemeni albinelor, care în acelaşi timp construiesc alveolele şi le umplu cu miere, aşa se speteşte fără oprire Ştiinţa la ridicarea marelui porumbar de concepte, aceste locuri de veci ale Înţelegerii.

Înalţă mereu noi etaje, tot mai înalte, le sprijină, le curăţă, consolidează pe cele vechi, şi înainte de toate se străduie ca această uriaşă adunătură de domenii specializate să fie pline

şi întreaga lume empirică, adică lumea oamenilor, să fie ordonată.

Daca omul întreprinzător îşi leagă viaţa sa de Înţelegere şi Conceptele ei, ca să nu fie luat de valuri şi să nu se piardă pe sine, tot aşa îşi construieşte şi Savantul coliba lipită de Turnul Ştiinţei, ca să se sprijine de ea şi el însuşi să-şi caute adăpost în zidul de apărare care se naşte din această apropiere.

Şi de apărare va avea nevoie: pentru că există forţe îngrozitoare, care atacă fără încetare, şi care opun adevărului ştiinţific alte soiuri de adevăruri cu cele mai diferite embleme.

Acea nevoie de construcţie a simbolurilor ţine de o necesitate fundamentală a omului care nu poate fi lăsată la o parte, pentru că atunci însuşi Omul ar fi lăsat la o parte,

Prin rezultatele sale atât de efemere, Conceptele, omul îşi construieşte în baza acestei necesităţi o nouă lume înţepenită ca un turn de cetate, şi face asta fără să fie cu adevărat silit sau obligat.

El se caută pe sine într-un alt domeniu al acţiunilor sale, pe care să poată folosi ca pe un nou făgaş, şi pe care îl găseşte în Mit şi mai ales în Artă.

Amestecă mai departe rubricile şi celulele conceptelor prin transmiterea a noi metafore, metonime, îşi arată mai departe pofta nestăpânită de a rearanja Universul oamenilor treji aflat la îndemână, de a-l reformula cît mai pestriţ şi la voia întâmplării, făcâns-o să se asemene, fără să se gândească la urmări, asemeni fermecătoarei şi mereu nou construitei lumi a Viselor.

Omul treaz acceptă încâlceala înţepenită a Conceptelor numai pentru că el, fiind treaz, ajunge să creadă că această încâlceală va putea să fie lămurită prin Artă.

Pascal spune

Dacă noi am visa în fiecare noapte acelaşi vis, am fi tot atât de preocupaţi de el, ca şi de lucrurile cu care ne întâlnim în fiecare zi:

”Dacă un lucrător ar putea visa în fiecare noapte că este Rege, ar crede – spune Pascal – ca el este tot atât de fericit ca şi un Rege care visează în fiecare noapte că ar fi Lucrător”.

Ziua unui popor animat de mituri, aşa cum ar fi spre exemplu vechii greci, este fără oprire o minune în acţiune, pentru că Mitul este perceput în lumea viselor lor mai viu decât ziua de Trezie al Gânditorului într-ale Ştiinţei.

Dacă din fiecare copac poate vorbi o Nimfă, şi în pielea fiecărui Taur poate un Zeu care răpeşte o fecioară, atunci când zeiţa Înţelepciunii, Atena este tam-nesam văzută plimbându-se într-o frumoasă cadrigă prin pieţele oraşului – şi asta credeau cu adevărat atenienii – atunci orice e posibil, în orice clipă, aşa cum este în Vise, unde întreaga Natură înconjoară Omul, ca şi cum ea nu ar fi decât o Mascaradă a zeilor, care făceau numai o glumă atunci când se prefăceau a lua Înfăţişări omeneşti de tot felul.

Omul însă are o aplecare de nestăvilit în a se lăsa Înşelat şi este ameţit de bucurie atunci când un Rapsod îi povesteşte basme epice ca şi cum ar fi adevărate,

iar un Actor într-o piesă de teatru se poartă mai regeşte decât un Rege,

ca şi cum i-ar arăta astfel Adevărul.

Intelectul, acest Maestru al Prefătoriei este atâta vreme liber, şi este scutit de slujba lui de sclav, câtă vreme poate să înşele şi fără să aducă vreo pagubă cuiva să sărbătorească asta fără oprelişte;

nici odată nu-i mai îmbelşugat, bogat, mândru, mai iscusit şi spontan.

Cu o furtună de creativitate aruncă metafore una peste alta şi ameţeşte pietrele de hotar ale abstracţiei, aşa că el poate numi un Fluviu ca mişcătorul drum al Omenirii, într-acolo unde oricum el curge.

Şi în acest fel a aruncat departe el Intelectul stigmatul şerbiei:

altfel ar fi ocupat cu tot felul de treburi tulburi, ale acelui ins sărman, care doreşte să ajungă la plăcerile propriului Sine, şi căruia trebuie să-i arate calea şi uneltele necesare şi cum un Servitor ar trebui să fure şi să adune Prada pentru Stăpânul său.

Din clipa în care a devenit el Stăpânul, Deşteptăciunea poate să-şi şteargă de pe faţă expresia Nevoii.

Tot ce face de acum încolo va purta în sine, în comparaţie cu ceea ce facuse mai înainte, Înşelăciunea, tot aşa cum faptele lui anterioare purtau cu sine imaginea Ruperii de sine.

Copiaza viaţa omenească şi priveşte aceasta ca pe un lucru de valoare pentru care are dreptul să fie mulţumit.

Toată adunătura de praf şi resturi de schele rămase de la construcţia Conceptelor, de care omul nevoiaş se agaţă ca să-şi salveze viaţa, nu este pentru Intelect decât o armătură şi o jucărie pentru fanteziile sale artistice fără oprelişti: şi dacă el rupe, sparge, aruncă aiurea, sau în chip ironic pune la loc lucrurile,

...când uneşte lucrurile depărtate şi le desparte pe cele apropiate, nu face decât să arate că nu are nevoie de ordinile obligatorii la care te supune nevoia, şi că de acum încolo nu mai este condus de Concepte ci de Intuiţii.

Dinspre Intuiţie nu se naşte nici un drum normal spre tărâmul acelor Structuri fantomantice, care sunt Abstracţiile.

Pentru intuiţie nu există nici un cuvânt făurit care să-l lase mut pe Om, atunci când le vede, sau când ele se exprimă într-o mulţume de metafore interzise şi printr-o adăugire de sensuri niciodată auzite.

Măcar prin distrugere şi dispreţ faţă de vechiul dulap cu concepte să ne dea măcar impresia puterii prezente a Intuiţiei, care promite să fie atât de creativă.

Au fost vremuri în care omul raţional şi cel intuitiv au stat unul lângă altul,

...unul cu frica faţă de Intuiţie, celălalt cu Dispreţul faţă de Abstracţie;

...ultimul la fel de absurd pe cât era primul de lipsit de talent artistic.

Amândoi pretindeau că dispun de putere asupra Vieţii: unul prin aceea că ştie să producă Prudenţă, Deşteptăciune, Constanţă faţă de nevoile de zi cu zi ale Omului,

celălalt prin aceea că el, se vedea "Neînfricoşatul Erou" care refuza să vadă acele nevoi şi păşeşte numai către Aparenţa şi Frumuseţea unei vieţi imaginare pe care o ia drept Realitate.

Acolo unde Omul intuitiv, cum ar fi spre exemplu in vechea Grecie, mânuieşte armele mai cu putere şi succes, ca oponentul său, poate în cel mai bun caz să creeze o Cultură, şi să aducă Stăpâna peste Viaţa, Arta., acea Iluzie, acea Înşelare a Nevoii, acea strălucire a Priveliştii metaforice şi mai ales acea nemijlocită Minciună care însoţeşte toate formele acestei Vieţi.

Nici casa, nici scrisul, nici hainele şi nici cana colorată nu ne mărturisesc, că nevoia a fost cea care le-a născocit;

...se pare astfel că lor li s-a promis un noroc imens şi un cer fără nor olimpian şi în acelaşi timp un joc cu Seriozitatea.

În timp ce Conceptele şi Abstracţiile îl conduc pe Om pentru că îl apără de nenoroc, dar fără să oblige Norocul să iasă dintre Abstracţii, şi în timp ce îşi doreşte o eliberarer de durere, omul intuitiv moşteneşte, stând în mijlocul Culturii, deja prin intermediul Intuiţiilor sale, pe lângă evitarea Răului, şi un înaintat sentiment care-l inundă din toate părţile de Iluminare, Uşurare, Eliberare.

Cu siguranţă că el suferă mai accentuat, atunci când suferă: pentru el suferă şi mai des, pentru că nu înţelege să înveţe din experienţe şi cade mereu în aceiaşi capcană, în care deja mai căzuse.

În suferinţă este la fel de lipsit de Înţelepciune ca şi în Noroc, strigă tare şi nu are alinare.

Asemeni tuturor suferă de Neîndemnarea stoicilor, care din Experienţa celor învăţate, învaţă să se stăpânească prin Concepte!

El, care altfel nu-i decât Dreptatea personificată, Adevărul, Libertatea faţă de toate Înşelăciunile şi care caută apărare împotriva Atacurilor care se reped peste el, se maschează în Nenorocire, şi la fel o face şi când e Fericit, ceea ce este o capodoperă de Deghizare;

... el renunţă să mai poarte o faţă umană încruntată şi plină de pasiuni contrare, şi pune masca plină de demnitate a mediocrităţii atunci când se mişcă,

... el ţipă dar nici măcar nu-şi schimbă tonul vocii.

Atunci când un nor de ploaie îl udă până la piele, Adevărul se acoperă cu mantia şi merge cu paşi măsuraţi în spatele vostru.

Vizualizări: 1084

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor