DESPRE CARTEA UNUI PRIETEN CARE NU MAI ESTE ŞI CARE SE SEMNA I.AMAR

ALB PE ALB


Ionel Amăriuţei îşi lasă mărturia literară şi nu numai atât, prin volumul „ SILABE „ promovat cu generozitate de Editura „ Călăuza „ v.b. – Deva, 2005. Poetul, poate unul însemnat, dar discret, scăpat de sub lupa vremii, dar nu şi de sub Mâna Bună a lui Dumnezeu, şi-a adunat poemele scrise peste timpuri într-un buchet pe care îl vrea veşnic. Credem că a reuşit pentru că Ionel Amăriuţei şi-a trăit poezia, cu modestie, cu demnitate, cu multă speranţă. Pentru autor poezia a însemnat un loc al purităţii, un loc unde s-a regăsit indiferent de vremuri, de oameni, de iubite, de eşecuri, de morţile necesare de peste căderi.
Multe din poeme au fost scrise în perioadele de tristeţe ale poetului, dar ele rămân pentru că au ceva inefabil, au curajul de rezista.
Mărturia de la începutul volumului este una de suflet, este sinceră, un poem de peste poem, o spovedanie în public, fără regrete, poezia va dăinui, o smerenie curată…
Poetul a trăit multă vreme în judeţul Hunedoara, la Călan, la Haţeg, la Deva deşi are ca loc de naştere Panciu, la celălalt capăt de ţară şi de imn, s-a înconjurat de poezie, de tablouri, de obiecte vechi purtând în ele sângele vremurilor şi praful păcatului uman, a strâns cuvinte, culori, sunete, idei, lacrimi pe care crede că le va vinde la judecata de apoi. Puritatea i-a fost arma sa de apărare, s-a îmbrăcat cu voinţă peste trupul muritor cu zale de rouă, sperând să reziste, a fost un cavaler rătăcitor prin vremuri deşi avea zile, ani, clipe de reverie în garsoniera sa, retras din valuri, pentru a putea merge pe ele, invizibil, visător, purtând în inimă dragostea celui care speră. A fost înţeles superficial de unii, iar alţii i-au reţinut versurile sau cântecele sale, nu le-au uitat …
Deşi pare rătăcit din alte vremuri, deşi spera să fi trăit într-un castel, înconjurat de prieteni şi femei care să-l iubească a trăit în castelul poemului, înconjurat de cuvinte. A rezistat şi asta dă valoare poeziei sale. El strigă peste veac, gasul său este unul al poetului care ar vrea să plângă dar nu poate, se vrea evadat din limitarea timpului propriu biologic şi ideatic, dar ţipătul său este al păsării care îşi cheamă umbra:
„Hai să fugim din veacul acesta barbar, să plecăm într-o altă lume mai bună, mai dreaptă, undeva într-o utopie să cerem azil…”
Poetul se vede o umbră în acest timp, lumina este tot mai palidă în castelul său de cuvinte, caleaşca aşteaptă mirele, câmpia aleargă. Lumea poetului deşi aparent statică, se mişcă între inimi, între idei cu putere, are viaţa secretă a cavalerului îmbrăcat în cămaşa de brume…
Simbolul rezistenţei sale este o sabie de Toledo, mărturia unor bătălii pierdute în urma cărora poetul trăia, îşi trăia tristeţile, vede istoria risipită pe masa din garsoniera sa printre întrebări rămase fără răspuns, o imagine a omului pierdut în propria viaţă, cu atlasul pe genunchi, căutând ieşirea, iar ieşirea era prin poezie …
Poezia era însă lucrul cel mai efemer, precum rarele clipe de dragoste din care facem semne de hotar, poemul este lichid, curge printre degetele poetului, este un animal mineral care nu-şi găseşte locul...
Deşi în căutarea frumosului, cântând frumosul, deşi poet, Ionel Amăriuţei a lucrat în iad, într-o cetate în care se producea cocsul, cu pielea murdară de fumul istoriei şi inima curată a trecut prin poem pe jos, cu simplitate şi bucurie.
Într-un efort liric şi pur, el aduce un elogiu limbii române în care s-a născut şi în care a trăit.
Istoria stă, poemul se mişcă …
„ Doamne, cât de măreţ te arăţi printre mestecenii ninşi … Chipul tău nu-i cel ştiut de învinşi. Eşti unul din fulgii de nea ce pluteşte sfios prin imperiul tău îngheţat învăţându-i pe ceilalţi cum să cadă frumos. „
Poemul acesta defineşte starea poetului, a revelaţiei care curge sfios prin inima sa. Numai cineva care a trăit in iad putea să picteze în cuvinte un tablou alb pe alb: o ninsoare printre mesteceni, în aşteptarea lui Dumnezeu …
Dincolo de cuvinte este o estetică a morţii:
„ trăieşte această dimineaţă cu toată bucuria şi cu toată deznădejdea, ca şi cum ar fi ultima „ …
Am fost trezit de ninsorile veacului şi scriu aceste puţine cuvinte pentru poezie şi pentru cei care o iubesc într-o dimineaţă şi mă întreb dacă este prima sau ultima …
Poezia lui Ionel Amăriuţei este una inundată de o muzică secretă, un sunet discret străbate poemele, este glasul care face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Homer aşteaptă mereu ca Troia să renască din ochii săi albaştri … Este imaginea poetului orb care lasă semne în istorie şi care pune o mască de aur din alt veac pe chipul acestui secol în care cad imperii …
Deşi tonul întregii opere a lui I. AMAR, cum îi place să semneze fiecare poem, cu un fel de sigiliu pe care numai cavalerii îl mai folosesc, este unul melancolic şi retras, poate trist, elementele scrierilor sale sunt foarte optimiste: dragostea, o dimineaţă în care se naşte poemul, o floare, ornicul bătrân, care ţine pasul cu lumea, toamna la Panciu, mesteacănul, ziua obişnuită a omului copleşit de lumină, hărţile unui ţinut care vine prin anotimp, marea în septembrie, istorii secrete pline de romantism … Dincolo de acestea la capătul cuvântului revelaţia supremă: Dumnezeu este chiar în fulgul de nea … Dar, ca un fel de deviere în univers, poetul este atent la fundalul gri al tabloului, poate tot mai închis la culoare, îi scapă tema uneori, pentru că fundalul sunt relaţiile umane, tot mai metalice, mai reci, mai risipite peste umerii oamenilor…

O ultimă poveste de iubire:
„ strigătul meu te caută cu cele o mie de simţuri ale sale, aidoma orbului, scormonind contorsiunile memoriei, ştiind dinainte că nu te va găsi, pentru că nu exişti decât în închipuirea celui ce ştie pe de rost durerile ce vin. „

Constantin Stancu
iarna, 2006.

Vizualizări: 101

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor