„Pentru a fi o persoană bună nu este necesar să crezi în Dumnezeu.

Într-un fel, noțiunea tradițională de Dumnezeu este depășită.
Nu este necesar să mergi la biserică și să dai bani.
Poți fi spiritual, dar nu religios - pentru mulți natura poate fi o biserică.
Unii dintre cei mai buni oameni din istoria nu au crezut în Dumnezeu, în timp ce unele dintre cele mai grave fapte s-au făcut în numele lui”.
(Citat din papa Francisc)

Mă surprind, puțin, ideile „avansate” de papă... Unele mi se par chiar năstrușnice, dar dacă te uiți la chipul și la comportamentul lui, realizezi că, de fapt, ăsta este el! Un tip sincer, modest, cu simțul umorului. Asemenea calități, mie, nu-mi pot genera decât simpatie. Revenind la text, pentru a-l comenta, cred că ar trebui cunoscut și... contextul în care au fost făcute afirmațiile. Sigur că îmi pot da cu părerea dar, nu în ideea de a-l blama pe autor. Catalogări de genul... „antihristul”, pe care le-am întâlnit pe la diverși... cunoscători, mi se par chiar deplasate.

Desigur că noțiunea de Dumnezeu este și va fi într-o continuă schimbare, pentru că puterea de înțelegere a omului va fi mereu alta și asta pentru că el însuși este în continuă schimbare, adică evoluție. Nu se spune oare că Dumnezeu este personal, în sensul că are câte o față pentru fiecare dintre noi? Dar asta nu înseamnă că se uită mai urât la unii și mai tandru la alții pentru că ar avea toane. Diferența este dată de comportamentul fiecăruia. Această față schimbătoare este percepută de fiecare în destin, iar ce este înscris acolo nu reflectă decât ceea ce am fost noi, într-o viață anterioară. Nu spuneam că totul este Dumnezeu? Noi Îl percepem peste tot! El se manifestă în tot ceea ce este, inclusiv în noi înșine. Prin urmare, „interesul” Lui nu poate fi decât acela de a ne ridica, cât mai repede, la valoarea „proiectată” chiar de El. Se mai spune, de asemenea, că omul a fost conceput după chipul și asemănarea Lui. Desigur că există diverse interpretări ale citatului din Biblie, dar, de ce nu am propune și variantă, puțin sucită, în care, El ni s-ar prezenta, de fiecare dată, cu fața corespunzătoare chipului nostru evolutiv, de moment, cum spuneam mai sus.
Dacă nu s-ar manifesta, nu ar exista acest Univers, iar când evoluția este încheiată, totul se regăsește în El. Nu rămâne nimic pe afară. De fapt, acest afară nici nu există. Iudaismul îl regăsește pe Dumnezeu sub mai multe forme. Există un Dumnezeu al iubirii, unul al legii... Dar, fiecare aspect este, de fapt, manifestarea aceluiași principiu care este perceput de om, ca fiind diferit, în funcție chiar de caracterul și comportamentul pe care el le manifestă. Fiecare avem, am avut părinți. La rândul nostru suntem părinți. Oare, noi cum ne purtăm față de copiii noștri? Nu ne schimbăm atitudine funcție de comportamentul lor, al copiilor? Chiar dacă fondul nostru rămâne iubitor, severitatea, pedeapsa... nu sunt decât schimbări de atitudine cu scop educativ. Educăm din dragoste, din iubire! Același lucru îl face și Dumnezeu. Cu cât omul va evolua, cu cât își va adăuga și își va dezvolta componentele lui de bază, el se va deschide spre Dumnezeu cu o nouă și ridicată înțelegere și, în aceeași măsură, El își va revela, spre fiecare dintre noi, manifestările Sale corespunzătoare nivelului nostru evolutiv. Deci, nu Dumnezeu se schimbă, ci noi, oamenii ne schimbăm. La fel se întâmplă și cu religia. Ea capătă forme adecvate stadiului evolutiv în care se află umanitatea. Ea nu este nici măcar veșnică, cum aud pe la unii și alții. Are doar rolul de a îndruma omul spre lumea spirituală. Odată făcută legătura dintre cele două lumi, religia își va pierde sensul. Pentru omul devenit liber, în sens spiritual, nu va mai exista nici lege, nici religie, nici țară, nici neam, nici nimic, din tot ceea ce îi împăunează personalitatea, care să-i determine impulsurile spre acțiune, iar acest lucru se va întâmpla și se întâmplă chiar acuma, în mod individual, cu unii dintre noi care, prin atitudine, devin... „premianții evoluției”, adevăratele elite ale omenirii. Ei sunt cei care au primit deja Duhul Sfânt, cei care au reușit să-și dizolve personalitatea, cei pentru care fondul individualității lor este iubirea spirituală. Pentru Eul lor individual, pentru individualitatea lor spirituală în care s-au dizolvat, șirul încarnărilor este încheiat. Ei vor fi, după moarte, cei albiți din Apocalipsa lui Ioan, care așteaptă cu nerăbdare noua lume în care omul își va ocupa locul său în ierarhia spirituală, ca entitate spirituală. Acolo, omul nu va mai fi nici creștin, nici musulman, nici hindus, nici de religie mozaică pentru că acolo scopul religiei a fost atins. Și cum, maurul și-a făcut datoria, el poate să dispară... și chiar asta face! Ai auzit, pe undeva, că îngerii sau arhanghelii sau oricare altă ierarhie ar fi de o religie sau alta?...
Papa, ăsta, îmi e din ce în ce mai simpatic. Auzi... „spiritual dar nu religios”! Cred că a luat expresia de pe saiturile de socializare. Spun asta pentru că, atunci când ți se cere să-ți realizezi profilul, pe unele din ele, la întrebarea cu apartenența religioasă, una din variante, dată de administratorii saitului, este chiar asta: „spiritual, dar nereligios”. Din curiozitate am întrebat și eu câteva persoane, autodeclarate în felul ăsta, despre ceea ce înțeleg ele prin termenul în cauză. Nu spun ce șuturi am luat! Și, pe bună dreptate, până la urmă, pentru că, dacă citești definiția din DEX o să vezi că spiritual înseamnă și: deștept, inteligent, cu umor și în multe alte feluri. Aici poți vedea influența ahrimanică asupra societății și asupra fiecăruia dintre noi. Adevăratul înțeles al cuvântului a fost deturnat dându-i-se o conotație materialistă, rupându-l de adevăratul său înțeles. A separa cei doi termeni printr-o negație, mi se pare o aberație. Cred că sintagma corectă pentru astfel de indivizi ar fi: materialist și nereligios, doar că... de data asta sună a pleonasm. Mai mult, termenul de materialist vine și el cu conotații care nu dau bine la ureche, căci omul este vanitos... el trebuie să fie neapărat spiritual, cult adică, indiferent că „merge sau nu la biserică”. Vezi, nu mă refer aici la esență, ci la formă, pentru că în esență, chiar și un individ cu concepții profund materialiste, care este foarte deștept, inteligent, cu simțul umorului... cum spuneam mai sus, își va fi cules aceste calități tot din lumea spirituală, doar că el nu mai știe asta. De fapt, ce rost mai are să comentez, când mai toți au impresia că asemenea calități apar datorită unui creier mai bine aranjat cu sinapse, neuroni și mai bine îndesat cu noțiuni. Desigur că și lui i se poate atribui un rol, nu zic nu, dar, doar în postura de organ reflector, adică de oglindă a proceselor sufletești de gândire, de raționare... care se produc în sufletul rațiunii și corpul eteric. E ca și cum te-ai uita în oglindă și ai deveni conștient de forma și aspectul tău fizic, pe care altfel nu prea ai cum să le zărești. Creierul nu face decât să aducă aceste procese în conștiența de veghe, tot așa cum sentimentele și afectivitatea se reflectă, cu același scop, în inimă. Omul este obișnuit să atribuie sufletului doar sentimentele, afectivitatea, plăcerile și neplăcerile... iar ceea ce este legat de gândire, este plasat în creier. Sunt și mulți care spun așa, simbolic... „dar, vai, noi „gândim” cu sufletul!”, în sensul că liberul lor arbitru este ghidat de sentimente și nu de gândirea care ar fi... „secretată” de creier. Creierul nu este, prin urmare, locul unde se formează gândurile noastre, cum nici inima nu este cea care produce sentimente; omul nu gândește nici măcar prin corespondentul eteric al creierului. Când se spune, în sens peiorativ, că cineva gândește cu picioarele, abia în acest caz ne apropiem de adevăr. Desigur, mă refer la dublul eteric, nu la picioarele ca atare. Ciudat, nu? Astfel de oameni spirituali, de care pomeneam mai sus au fost și cei pe care îi denumește papa ca făcând pare din categoria celor care și-au făcut loc în paginile de istorie prin fapte bune, ei nefiind în fapt religioși. Aceiași sunt și cei care în numele unei biserici sau a unei credințe și-au permis, la preoțime mă refer, să facă atâta rău în numele credinței lor. Ei intră în aceeași categorie, cea a ahrimanizaților. Unii fac bine fără să creadă, alții fac rău folosind credința drept paravan. Scopul ahrimanismului este acela de a rupe omenirea de lumea spirituală prin promisiunea raiului terestru. Am mai discutat de aspectele astea și nu o dată. În acest fel omul ar fi deturnat de la evoluția sa normală, intrând sub aripa entităților ahrimanice. Ahrimanismul este, prin definiție, un mod înșelător de a privi realitatea. Ce înseamnă un om bun care nu are credință, care nu vede dincolo de lumea materială, care crede, în mod eronat, că altceva nu mai există? Concepția materialistă despre existență nu exclude bunătatea. Ceea ce pierde aici din vedere un astfel de om, datorită concepției materialiste, adică a vălului ahrimanic, este parcursul pe care ar urma să-l aibă după moarte, drum care este foarte diferit în cazul unui om cu asemenea concepții. Adevărata împlinire a vieții, din punct de vedere spiritual, adică din singurul punct de vedere care contează, se produce abia după trecere pragului, abia după deces. Această împlinire, această coacere a rodului vieții, materialistul o va pierde. Ce înseamnă un om al religiei care face rău? Înseamnă un ahrimanizat, pus acolo, de tagma în cauză, pentru a-i îndepărta pe ceilalți de credința în lumea spirituală prin nelegiuirile pe care el le face în numele religiei. Lucrul ăsta este valabil, desigur, pentru toate religiile. A „scoate” prozeliți cu forcepsul este contrar oricărei religii pentru că omul a fost creat spre a deveni o entitate liberă, iar această libertate trebuie să se manifeste și în cazul înclinațiilor religioase. A obliga pe cineva să adopte o religie sau alta, pentru că așa vrei tu, este o încălcare a voinței personale. Nici măcar să-i impui cuiva credința ca atare nu este ceva normal! Iar lucrurile astea s-au întâmplat și se întâmplă, încă. Din acest motiv în anumite culte botezul se face abia la vârsta de 18 (21) ani, adică atunci când omul este considerat responsabil de sine, deci capabil să aleagă prin propria-i voință.
„Nu este nevoie să mergi la biserică și să dai bani”, mai zice Papa, pentru a fi un om bun și religios... și spiritual în adevăratul sens, aș mai adăuga. Că omul mai dă bani, când trece pe acolo, din proprie inițiativă, pentru una sau pentru alta, nu ar fi o mare chestie. Mai rău este că acolo ți se pretind bani și nu puțin, pentru servicii care ar trebui să fie gratuite... pentru că biserica este subvenționată de stat, după câte știu eu, iar acești bani pe care-i primește, în care intră și salariile lor, sunt tot de la omul de rând care își plătește taxele și impozitele. Care ar fi diferența, atunci, între un medic, care tămăduiește trupul și un preot care se ocupă de suflet? Știu că și în primul caz trebuie să dai dar, acolo gestul este incriminat pentru că el, medicul, este salariat la stat sau la privat, cum spuneam că ar fi și preoții. Omul care intră în biserică oricum dă bani, pe te miri ce, având impresia că, în felul ăsta, își cumpără bunăvoința divină. Un alt fel de... „indulgențe”. Mulți se simt așa de vinovăți încât, din ceea ce au... „agonisit”, mai ctitoresc și câte o biserică. Este treaba lor, pentru că este... voința lor și... „agoniseala” lor.
Chestia cu natura care poate fi la rândul ei un lăcaș de cult...
Cratima, care leagă afirmația de cea anterioară, mă cam pune pe gânduri, pentru că îmi sună a panteism. Mi-ar fi greu să cred că papa ar putea face o asemenea greșeală. Vezi, panteismul era un curent filosofic care spunea că „totul este Dumnezeu”, dar, ei asimilau termenului de „tot”, cumva, doar cu natura înconjurătoare, natură care face parte din Creație. De aici rezultă un fel de păgânism, păgânismul fiind definit ca un cult în care omul se închină Creației și nu Creatorului. Am să omit cratima, deci și am să mă fac că înțeleg, prin ceea ce spunea papa, că și natura poate fi un loc în care omul se poate simți ca în biserică, adică se poate ruga la fel de bine. În sensul ăsta, nu ar fi nimic nou. Musulmanul, când îi vine ora de rugăciune, oriunde s-ar afla, se așează în genunchi, pe covorașul lui și se roagă. Creștinul de ce nu ar putea face același lucru? Sau, poate o face! Nu o dată am văzut, în mijloacele de transport, în parcuri, pe la tribunale... oameni care citeau cărți de rugăciuni. Și câți n-or fi cei care își știu rugăciunile pe dinafară! La modă este acuma, însă, să-ți citești rugăciunile de pe telefonul mobil, cred! Mă rog, sunt rugăciuni și rugăciuni. Uite că îmi vine în minte și rostul bisericilor la tot pasul! De câte ori trece tramvaiul pe lângă o biserică, mai toată lumea își face cruce. Ce înseamnă asta? Înseamnă că fiecare din ele ne face să ne întrerupem alte gânduri și să ne amintim de Dumnezeu. Da, ăsta este un lucru foarte bun! Hm, nu s-ar fi putut ajunge aici, cumva și cu mai puțină cheltuială? Mulți spun că ar fi prea puține spitale; tot un loc în care trebuie să dai bani... Asta e! Service-ul trupului și al sufletul se ține cu cheltuială, se pare.
Dar eu, oare, ceea ce fac eu în acest moment, este bine? Polologhia mea nu este datorată tot unei influențe ahrimanice sau mai degrabă luciferice, de astă dată? Mai mult ca sigur! Nu de idei contradictorii spuse de unul sau de altul are nevoie omul, ci de liniștea în care principiul libertății, sădit în el prin creație, să dea roade. Fiecare trebuie să-și urmeze calea prin proprie hotărâre, prin proprie voință. Dar, pentru asta, fiecare dintre noi are nevoie acum de cunoaștere, de informație cum i s-ar spune în zilele noastre. Doar că, această informație trebuie pusă la dispoziție, nu turnată cu forța pe gât. Până la urmă și acest acces la informație ține tot de propria voință. Ceea ce trebuie înțeles, însă, este că fără Ahriman și Lucifer, în actuala conjunctură, nu se poate. Întreg universul material este plămădit din forțele acestora, inclusiv corpul fizic al omului. Învierea, adică întoarcerea la corpul fizic, pe care omul l-a avut înainte de cădere, ar marca momentul în care el va ieși de sub influența acestor entități. Calea noastră spre Hristos este ca o pârtie de schi jalonată de principiile lor, jaloane pe care omul ar trebuie să le cam ocolească, pentru a nu fi descalificat, desigur. Dar, faptul că ne stau în cale și ne lovim de ele, în permanență, este chiar un lucru bun. Adevărul este, însă, că toate... „calitățile”, de care omenirea este mândră, de la ei ne vin, pentru că nimeni nu se mândrește cu smerenia și umilința. Atunci? Atunci trebuie să înțelegem că omul spiritual, spre care tindem prin evoluție, nu mai are nevoie de aceste calități. Ele sunt valabile doar aici, în această lume și ele și-au avut ca scop procesul de individualizare a fiecăruia. Odată misiunea lor împlinită... vorba cu maurul... La libertatea spirituală nu se poate ajunge dintr-o dată. Până la ea omul trebuie să experimenteze și alte soiuri de... „aparente libertăți” Hm, exista și un ziar cu numele ăsta, nu? Ăsta a fost și scopul căderii, de altfel! Nu la ziar mă refer! Multitudinea calităților care îi împodobesc aici personalitatea, eul sufletesc, dincolo nu există ca atare; ele trebuiesc lăsate în urmă fără niciun pic de regret, ele și-au jucat rolul, ne-au adus până la nivelul din care putem face saltul, dar, mai departe nu de ele vom avea nevoie. Nimeni nu poate transcende lumea materială, împovărat fiind de aceste calități. Doar că, pentru a ajunge la o asemenea înțelegere avem nevoie de timp sau, mai bine spus, de mai multe vieți. Nu ne grăbește nimeni. Nu vom putea ieși cu toții pe primul loc, este adevărat! Dar nu podiumul este aici important. E ca la maraton. Nu contează pe ce loc ieși, contează să închei cursa. Doamne, ajută!

Vizualizări: 19

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor