Dacă ai să deschizi Biblia la capitolul Facerea lumii, ai să vezi că, aparent, se vorbește de două ori despre creație. Creația propriu-zisă este cea care se face în cele șapte zile. Cealaltă, care începe cu „facerea omului” nu mai vorbește de creație ci de manifestarea ei. Prima, creația, nu este legată de timp. Cele șapte zile sunt, dar nu sunt, de fapt... sau mai bine spus sunt simultane. În ceea ce numim manifestarea creației ele apar sub forma șapte perioade de conștiență, adică a celor șapte sisteme evolutive. Abia în manifestare apare timpul și nu chiar de la început, acolo se vorbește despre istoria Cerurilor și a Pământului.
Creația este opera Divinității, pe când manifestarea este opera ierarhiilor. Ierarhiile nu sunt create la fiecare ciclul existențial. Lumea spirituală este emanată în virtutea a ceea ce a existat anterior, în Universul anterior, în baza karmei din care este țesut destinul noului Univers; la fel ca la om. Corporalitate lui este rodul existenței anterioare. Parabola cu sămânța! Creația are loc în ceea ce se numește permanență sau mai bine spus în „mentalul Divinității”. Mă rog, caut un termen care să se potrivească înțelegerii noastre. Ea se produce în condiții de simultaneitate perfectă. Ce înseamnă asta! Acolo nu există spațiu și timp dar există cauzalitate. Doar că... din lipsă de timp, cauzele și efectele lor sunt simultane. Prima zi, și ultima zi din creație sunt simultane. În intervalul ăsta, care de fapt nu există ca interval temporal, lumea creată se naște, evoluează până la un anumit nivel de la care devine ea însăși creatoare, dar nu în stadiu de Divin. Dumnezeu creează într-o simultaneitate perfectă toate potențialitățile capabile de manifestare, adică tot ceea ce ulterior poate fi pus în operă de ierarhii, indicându-le inclusiv gradul până la care se pot manifesta, ținându-se cont și de raporturile, relaționările care apar între ele. Deci, tot ceea ce este ulterior manifestat prin acțiunea ierarhiilor și trăit de noi, se găsește în Creația divină. Noi, cei de atunci, ne-am jucat rolul în condițiile în care, Divinitatea ne-a acordat libertatea în acțiune. Dar, ceea ce s-a manifestat ulterior și ceea ce încă se manifestă nu este decât ceea ce s-a petrecut atunci. Deci, noi suntem liberi acum pentru că atunci am fost liberi. Dar, tot ceea ce facem acum, nu este altceva decât ceea s-a întâmplat atunci. Lumea temporală este o anomalie, nu permanența! Asta nu înțelegem noi! În condițiile de manifestare ale forțelor spirituale în ceea ce vedem acum ca materie, fenomenul cauză-efect nu mai poate avea loc simultan pentru că, dacă Creația divină este... să zic, ideatică, deși termenul este depășit, în care nu există forțe care se opun, cum ar fi forțele de frecare în lumea noastră, manifestarea va avea loc într-un mediu din ce în ce mai dens, în care se nasc aceste forțe de opoziție care nu mai permit manifestarea cauzei simultan cu efectul. Aceste forțe de opoziție stau, cumva, la baza nașterii timpului și al spațiului. Iar când spun că manifestarea creației are loc într-un mediu din ce în ce mai dens, mă refer la faptul real care constă în comprimarea esenței spirituale care stă la baza structurii universurilor văzute și nevăzute sau, mai bine spus, sensibile și suprasensibile sau, și mai bine spus, spirituale și materiale. Ar fi ceva de genul experimentelor pe care le face omul în condiții ideale sau mai bine spus a conceptelor teoretice care nu țin cont, în derularea lor ideatică, de condițiile de mediu. Dacă ar fi să folosesc altă imagine pentru a raporta ceea ce s-a produs în momentul Creației cu ceea ce este reluat aici, acum în existență, aș spune că existența actuală ar fi ca imaginea a ceea ce s-a petrecut atunci, reasamblată, însă, în timp și în spațiu, în condiții reale, adică. Deci, acum, în faza manifestării, „percepția” nu ne poate reda decât ceea ce s-a „gândit” atunci, acolo, nu altceva. De ce crezi că pot exista revelații? Pentru că ceea ce se petrece acum în existența noastră este deja cunoscut. Este deja... „petrecut”. Inclusiv revelațiile. Gândește-te la „Cartea vieții” în care sunt cuprinși toți cei care au izbândi!. Ea există! Dumnezeu ne știe pe fiecare... după nume. Apocalipsa este un alt exemplu.
Raportul dintre creație și manifestarea ei poate fi comparat cu raportul dintre un arhitect și un șef de șantier. Arhitectul este cel care produce și concepe proiectul, în condiții ideale, în cazul nostru Dumnezeu, iar șeful de șantier este cel responsabil de punerea în operă a proiectului. În cazul nostru, șef de șantier este prima ierarhie compusă din Serafimi, Heruvimi și Tronuri. Ei sunt cei care se află în legătură nemijlocită cu Divinitatea, de la care se preia „documentația”. Celelalte ierarhii sunt cele care pun umărul la execuție (ingineri șefi, șefi de lot, maiștrii, muncitori calificați, și necalificați... și băgători de seamă, desigur). Ar mai trebui spus că, deși concepută în condițiile... „ideale”, Creația divină va ține cont și de condițiile în care ea va fi pusă în operă, adică manifestată. Fiecare ciclu existențial lasă în urmă un reziduu. Principiul despre care tot vorbesc. Ceva cade pentru ca ceva să se ridice. Ceva este eliminat din altceva pentru ca acest altceva să fie mai pur. Dar, ceea ce cade intră la rândul lui în procesul de evoluție. Și el va elimina ceva, într-un alt ciclu, pentru a se ridica. Și așa mai departe. Dacă evoluția nu ar lăsa în urmă un reziduu nu ar mai avea loc nicio creație. Creația este practic proiectul de organizare prin care reziduul rămas de la ciclul existențial anterior este reintrodus în circuitul evolutiv pentru a fi prelucrat spre spiritualizare. Este exact ca și la om. Omul este nevoit să reapară în viață, să se reîncarneze, până când nu va mai lăsa nicio urmă în viața lui pe care să trebuiască să o spiritualizeze, să o răscumpere. Legea karmei. Dar această lege nu trebuie înțeleasă ca o simplă relație cauză-efect. Ea se referă doar la efectele care, ulterior, se răsfrâng asupra cauzei care le-a produs. Pentru motivul ăsta se mai numește și legea compensației. Este o mare diferență! Numai o entitate conștientă de sine poate genera karmă, adică o individualitate, și asta pentru că ea, prin conștiența de sine devine responsabilă.
Doamne, ajută!

Vizualizări: 9

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor