Da, știu că am restanțe! Nu mă așteptam să fii așa de perseverentă. Glumesc... sau, ceva de genul ăsta! Problema eului, a treptelor de cunoaștere, călătoria sufletului după...
Astăzi mă voi opri la „eu”. Ai observat, cred, deja, că toate se leagă între ele. Nu poți aborda un subiect fără să nu revii, fără să nu le atingi din nou și pe celelalte. Altfel, nici nu se poate!
Subiectul ăsta mi-a pus mari probleme de înțelegere. Nici acum nu pot spune că mi-e la îndemână. Eul uman! Hm! Tot căutându-l am ajuns să găsesc mai multe. Îi mulțumesc lui Steiner. Ar trebui să pornim de la conștiență. Ai observat că nu folosesc termenul de conștiință, termen pe care mulți îl folosesc în sensul de conștiență. Sper că sesizezi și tu diferența! Conștiența, sub diferitele ei forme, este comună sau mai bine spus este nelipsită oricărei ierarhii și oricărui regn. Ți-am vorbit de cele șapte mari etape de evoluție care sunt, de fapt, trepte de conștiență. Că, este ea de transă, de somn fără vise, de somn cu vise, că este obiectivă... tot conștiență se cheamă. Conștiința este însă altceva. Ea implică un element de moralitate și, pentru că moralitatea implică răul, și binele și pentru că omul este singura ierarhie pusă în situația de a-și căuta calea alegând între... cred că ai înțeles! Conștiința este o caracteristică pur umană și implică, cum am mai spus, o responsabilitate (sau iresponsabilitate) morală. Putem spune că face parte din eul nostru sufletesc, din personalitatea fiecăruia, ea dispărând odată cu transcenderea acestui eu fals. Acum, o să zici: dar entitățile obstacolelor și îngerii căzuți? Păi, entitățile obstacolelor au ajuns să pună piedici evoluției pentru că așa li s-a cerut, de sus. Ei nu au probleme de morală din acest punct de vedere. Deci, nu fac decât să-și îndeplinească sarcinile trasate. Iar îngerii căzuți... hm, hai să-i lăsăm!
Conștiința ar fi cumva modalitatea prin care omul ajunge să simtă că ceva nu ar fi în regulă cu faptele sale, fiind un atribuit care se manifestă în planul coștienței. Este, de fapt, un „barometru” al comportamentului nostru, al felului în care ne utilizăm liberul-arbitru. Ea naște remușcările; de fapt, se manifestă prin trăiri sufletești de această natură. Explicam, pe undeva, modalitatea prin care ea a ajuns să fie manifestată în sufletul omului. Vorbeam despre ernii și eumenide (erniile pe invers) ca fiind... „conștiința” omului senzorial, a omului care încă nu a ajuns la rațiune, la gândire și la o viață sufletească interiorizată, dar care încă mai percepea lumea suprasensibilă care-l învăluia din toate părțile, ca fiind o judecată a faptelor sale venind din exterior, din aceste lumi spirituale, prin atacul acelor ernii, pe care îl percepea la propriu, și cum aceste atacuri, pe măsură ce omul punea stăpânire pe sufletul rațiunii, pe măsură ce contactul lui direct cu lumea spirituală se estompa până la dispariție și pe măsură ce începea a viețui în propriul suflet o lume separată de cea pe care o percepe prin simțuri, aceste judecăți se transformă, încetul cu încetul, în trăirile interioare ale conștiinței. Conștiința fiind, de fapt, tot rodul acestor ernii, doar că efectul acțiunilor lor se transmite, în cazul omului rațional, prin intermediul entităților gând pe care acesta le emană în lumea astrală.
Ziceam că abia pe Pământ omul devine om prin faptul că pe lângă cele trei componente, corp fizic, eteric și astral, obținute în perioade de evoluție anterioare, primește de la ierarhia Exusiailor sau spiritele formei, particula de spiritualitate care va deveni ceea ce se cheamă Eu. Problema poate fi pusă și invers. O particulă de spiritualitate a fost asociată cu ceea ce, în evoluția pământească, a devenit apt de a o primi, în scopul de a se produce individualizarea sa prin experiențele trăirilor pământești pe care le vor parcurge, de acum înainte, împreună. Abia prin aceste trăiri, particula de spiritualitate va deveni o individualitate, iar această individualitate va deveni ceea ce acum suntem noi.
Până la acel moment, ceea ce se dezvoltase aici, jos, în lungi perioade de evoluție, era în stare de animalitate. Să nu înțelegi acuma că era un fel de maimuță care s-a pricopsit cu aceste eu. Nu! Omul nu a evoluat din maimuță. Cum să-ți spun!? Ambii au avut același strămoș din care omul a evoluat iar maimuța a involuat. Între om și maimuță a mai existat o verigă care acum nu mai este.
Deci, ceea ce a existat înaintea omului era o ființă care, datorită faptului că avea corp al senzației, era dotată cu o conștiență de somn cu vise, conștiență superioară, însă, celei pe care o avem noi în somn. Este cam conștiența mamiferelor superioare de astăzi. Am zis, subliniez, conștiența și nu conștiință.
Acest Eu primit de la spiritele formei, a determinat un salt calitativ al componentelor trupești, bașca faptul că, prin repetarea fazelor anterioare, precedate de o perioadă de spiritualizare (ți-am vorbit despre etapele astea), aceste componente au ajuns în stadiul evolutiv în care au fost capabile să primească acest Eu. Spun asta pentru a înțelege că eul nu poate fi primit de orice animal care posedă un corp al senzației. Încercam să explic printr-o altă postare, cum, fiecare element care se adaugă constituției „umane”, supune, prin propriile-i forțe, superioare, forțele existențiale ale elementelor inferioare. Acest lucru se manifestă și mai pregnant în cazul stăpânirii unei asemenea entități de către un Eu spiritual. După cum vezi, tot ce spune pe aici, nu se prea potrivește cu teoriile evoluționiste de tip darwinist.

Dar, această nouă uniune dată de Eu spiritual și corporalitatea pământească, care abia acum poate fi numită entitate umană, nu a funcționat ca la „carte”. Conștiența noii entități nu era dictată de Eu, nu era chiar conștiența Eului superior. Normal ar fi trebuit ca în conștiența animalică a corpului senzației, conștiența Eului să-și arate supremația, în sensul că ea era cea care trebuia să dicteze și, ca urmare, omul trebuia să se înscrie în normalul celorlalte ierarhii superioare lui. Deci, noua lui conștiență trebuia să fie o reflectare a ordinii universale. Altfel spus, omul devenea doar executantul hotărârilor Trinității divine. Dar, tot această Trinitate a hotărât ca omul să aibă altă soartă și anume, să devină o entitate liberă; dar asta nu de dragul omului ci din grijă pentru evoluție. Am vorbit deja de influența luciferică asupra corpului senzației... nu o să mai insist; de cădere este vorba. Această influență a făcut ca activitatea conștientă a Eului superior să fie atrasă în sfera corporalității și, într-un fel, supusă acesteia. Conștiența Eului a fost ascunsă sub manifestările ei și înlocuită cu o aparență dată de conștiența de sine. Astfel, în planul conștienței corpului senzației se naște un fals eu a cărui conștiență de sine are ca origine opoziția dintre noua ființă conștientă și mediul în care își duce existența (cunoașterea). Se produce, de data asta, o individualizare a conștienței corpului senzației prin ceea ce am numit procesul de cunoaștere. Această individualizare nu este decât eul sufletesc sau personalitatea omului încarnat.
Suntem, deci, în fața a două euri, deocamdată! Este vorba de Eul spiritual și eul sufletesc sau personalitatea. Cuvântul personalitate își are originea în mitologia greacă. Tragediile antice erau jucate de actori care purtau pe față măști iar cuvântul „personas” însemna ceva de genul... sunetul din spatele măștii. Termenul dorea să exprime un gen de iluzie. Iluzie este și acest eu sufletesc sau personalitatea. În ce constă iluzia... am vorbit de nenumărate ori până acuma. Toată această sferă a cunoașterii, imprimată în corpul eteric, cu care practic noi ne identificăm, dispare ca un fum imediat după moarte, lăsând în urma ei o individualitate cu o conștiență de sine obscură. Dar, nu pentru mult timp. În decursul existenței din zona purgatoriului vom ajunge la o nouă conștiență de sine, la un nou eu care este acum Eul spiritual (nu sufletesc) pe care noi l-am elaborat în timpul vieții. Acest Eu spiritual al vieții a stat ascuns în spatele eului personal și a fost construit prin intențiile faptelor noastre, prin trăirile noastre sufletești legate de tot ce am înfăptuit și, cel mai important, ceva ce noi poate am neglijat sau poate chiar nu ne-a interesat, modul cum au fost afectați cei din jurul nostru ca urmare a faptelor noastre. Noua conștiență de sine, noul nostru Eu este practic efectul faptelor noastre. Iar acest efect este neînchipuit de vast. El se întinde atât în lumea semenilor, în lumea regnurilor inferioare, cât și în lumea spirituală. Acest lucru este posibil prin faptul că, în purgatoriu, sufletul este întors pe dos. Ceea ce aici, în viața, se constituia în interioritatea lui, acolo devine mediul său ambiant și invers. Această inversare se va repeta în sens invers, înainte de naștere, în sensul că, tot ceea ce se adună ca spiritualitate, ca înțelepciune din lumile spirituale, bagajul pe care îl acumulăm acolo prin contactul cu entitățile spirituale, va deveni, pentru următoarea viață, interioritatea noastră. În continuare, după parcurgerea purgatoriului, am mai vorbit și poate o să mai vorbim de asta, are loc practic nașterea noastră ca om spiritual. Acest Eu, această nouă conștiență de sine este sau mai bine spus, suntem noi, rodul spiritual al vieții pe care am încheiat-o, contraponderea spirituală a faptelor, gândurilor și sentimentelor noastre din viață.
Acest Eu spiritual al vieții, urmează să parcurgă un anumit traseu în lumea spirituală în care se va curăța complet de ceea ce ar însema legături cu lumea fizică (descarnarea), ca apoi să fie cuprins în Eul nostru spiritual care se află tot acolo, dar nu înainte ca el să însoțească noua ființă în drumul spre încarnare și nu numai atât. El va fi practic Eul activ al omului încarnat. Da! Eul nostru activ, dintr-o viață, nu este personalitatea noastră ci Eul vieții anterioare care, acuma, este de natură spirituala. Eul vieții anterioare are un mare rol în stabilirea destinului și în felul în care noi, cei de aici, apoi, îl urmăm. El ne pune în fața evenimentelor pe care trebuie să le traversăm, el se îngrijește de tot acest parcurs; eul sufletesc, personalitatea, adică, va fi responsabilă doar de felul în care traversăm aceste evenimente, de felul cum ne folosim liberul-arbitru, adică de reacția noastră în fața lor, reacție manifestată prin fapte, gânduri, sentimente, adică exacte ceea ce... va construi noul Eu spiritual al vieții în cauză, Eu la care vom ajunge, după cum am spus, abia după moarte, după ce am traversat purgatoriul, Eu care, la rândul lui, se va ocupa de viitoarea încarnare, dar din afara ei. El este cel care, de mulți, este numit... un „îngerul păzitor” mai de mâna a doua. El, împreună cu entitățile, să le zic de resort, ne-a construit destinul, cum spuneam. El este cel care ne dă periodic impulsuri, spre împlinirea acestuia, de acolo de unde este. Eul vieții în curs, deci, este în formare pe tot parcursul acestei vieți, el fiind, să zic, încheiat, abia după ce este complet spiritualizat pe parcursul traseului până la Eul spiritual cu care urmează a se contopi. Aceste Euri urmează a fi judecate la sfârșitul acestei lumi, adică atunci când Pământul își va schimba starea din cea fizică în cea astrală.
Am vorbit deci practic de trei euri. Eul ca personalitate, efemerul cu care ne identificăm pe tot parcursul vieții până la moarte; Eul spiritul al vieții cu care ne identificăm abia după moarte, ca fiind contraponderea spirituală a tuturor faptelor noastre și adevăratul Eu spiritual, cel în care vor fi integrate, ulterior, toate Eurile spirituale ale vieților încarnate pe care omul le-a parcurs.
Dacă ai putea privi omul în constituția lui, ai vedea că este compus dintr-un corp fizic care are natură spațială reprezentând „acumul” ființei noastre, dintr-un corp eteric, numit și corpul vieții care are natură temporală, el întinzându-se din momentul „acum” până undeva înainte de naștere, corpul astral care este aspațial și atemporal și care cuprinde existența dinainte de naștere până în momentul în care a început practic noua încarnare (cam jumătate din existența din lumea spirituală) și Eul spiritual care cuprinde toate existențele noastre ca om, sub forma Eurilor de care am vorbit, și care ar trebui să ne conducă până la momentul individualizării lui din Eul grup provenit din entitățile Exusiai sau Ellohim, adică acele entități ale formei. O să-ți pui întrebarea: „dar unde apare Creatorul Divin?”. Răspunsul ar fi că, ceea ce am discutat și ceea ce discutăm, în general, se referă la manifestarea creației, nu la Creația în sine, manifestarea fiind punerea în operă, adică punerea în practică a Creației Divine care are o cu totul și cu totul altă natură. Am mai discutat despre ea... sau o să mai discutăm. Doamne, ajută!

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor