În dimineaţa zilei de 30 martie găsesc pe pagina unui prieten fb, muzeograf şi critic de artă băcăuan, Iulian Bucur, sub o poză, trei rânduri :

“Între Pâraie, la Dumeşti-Vaslui, arheologii au descoperit, în vasul mai spart, boabe de oxid de fier si mangan, două pensule cu coadă de lut si un lustruitor. Au format trusa unui pictor cucutenian. (azi la Muzeul din Vaslui)

 

Se cheamă <trusa pictorului> şi are în jur de 5000 de ani! “

   Beau cafeaua în grabă și mă pregătesc de plecare. Îmi pun laptop-ul, aparatul foto, telefoanele și încărcătoarele în geantă. Cu tristețe îmi spun: dacă, prin absurd, cineva ar găsi geanta aceasta peste câteva sute de ani cu tot conținutul ei, nu i-ar trece prin cap niciodată să o numească geanta pictorului. Suntem atât de prinși în valul acesta al tehnicizării că peste câțiva ani ne vom întreba la ce folosește o pensulă. Gonim, navigăm, călătorim, citim, adunăm informație și o depozităm în speranța că ne va ajuta să găsim răspunsuri. Până unde putem întinde aceasta coardă care ne leagă picioarele când plonjăm în neantul virtual? Cum ne asigurăm că avem în ce să înfigem cuiul de gheață? Această navigare prin explozia informatică mi se pare un sport virtual care combină alpinismul şi bungee jumping-ul. Procesul ancorării devine în permanență mai dificil. Trecerea de la epoca de fier la cea de plastic a avut o sinusoida prin epoca de aur doar la români.

 

   Sculptorul Cesar a realizat, în semn de protest împotriva artificialului din industria cinematografică a superproducțiilor, trofeul pentru Cannes dintr-o statuetă Oscar strivită cu o presă hidraulică și adusă la forma unui paralelipiped.Orice produs artistic(şi nu numai) rămâne în imaginarul colectiv, cu o pondere mai mică sau mai mare, ființând ireal: o păpușă Barbie și cântecul trupei Aqua despre o lume Barbie sunt relevante (fără a-și propune aceasta creatorii lor) pentru artificialitatea modului de viață consumerist al civi- lizaţiei actuale nu pot fi uitate; un dinozaur cu varianta sa orientală dragonul fac, din păcate, ca înger îngerașul păzitor din rugăciunea cu eu sunt mic tu fa mă mare, eu sunt slab tu fa mă tare, să devine retrograd,vetust, de neînchipuit în educația unei generații de copii; o rețea de socializare care oferă sute de milioane de pereți și fațade unde chipul aproapelui capătă consistența eterului ascuns sub măști virtuale. În acest context socio-cultural sunt convins că lirismul și forma poetică a unui text iau alte chipuri.

 

  Nichita Stănescu spunea în „Poetul ca și soldatul” :

“Să nu-l credeți pe poet cînd plînge

Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui

El a stors lucrurile de lacrimi

El plînge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca și timpul

Mai repede sau mai încet

Mai mincinos sau mai adevărat”

 

  Mai repede sau mai încet şi Emilian Valeriu Pal a stors lucrurile de lacrimi şi plânge cu apa acestora. S-a născut pe 18 noiembrie 1979 la Iași, studiile primare la Roman, Colegiul Național Catolic Bacău, Facultatea de drept din cadrul Universității Al. I. Cuza, Iași, din 2001 jurnalist la Ziarul de Roman. În perioada 2004-2010 este editor pe site-urile de literatura poezie.ro, hermeneia.com și roliteratura.ro. A publicat grupaje de poezie în diverse reviste de profil, printre care Tiuk, Oglinda literara, Tomis, Verso, Liternet, Feedback, Zona literarară. Este prezent în Antologia Gesturi firești 2007 - proză și poeme în Antologia Virtualia - 2007, 2008.

Despre poezia lui se poate spune că are marea calitate care lipsește multor autori din spațiul virtual sau cel tipărit: emoționează și asta reușește să facă prin modul firesc de a descrie trăirile, prin sensibilitatea ochiului rotit în înconjurător , prin stăpânirea fascinantă a ideilor și cuvintelor. Emilian Pal afirma undeva: întotdeauna am apreciat poezia care recita omul și nu invers. Adică sa mi te prezinte în carne și oase sa-mi urle ceva despre tine sa te simt pulsând! Poate părea paradoxal dar afirmația continuă cumva idea transmisă de Nichita.Exemplu bun este un fragment din textul “dezmembrări auto”:

 

"bh-27-emi

între oameni și mașini aleg mașinile
mașinile sunt mai înțelepte ca oamenii

de fiecare dată când mi se aduce o mașină nouă la dezmembrat îmi vine să plâng

ca atunci când tata îmi smulgea câte un fir de păr pentru fiecare greșeală din tema de la mate

șeful de atelier mă ia de umeri îmi spune tata nu e aici
mașina mă ia de umeri îmi spune tata nu e aici
cimitirul mă ia de umeri îmi spune tata nu e aici

când se dezmembrează mașinile seamănă cu oamenii

se începe cu o incizie în formă de y de la claviculă spre stern se scoate inima și se cântărește

ați văzut filme în care condamnaților la moarte li se servește ultima cină

cu o seară înainte mă urc în mașina care trebuie dezmembrată mă joc puțin cu volanul
îmi propun să visez ceva frumos măcar atât pot face pentru ea

de obicei visez că locuiesc undeva la țară dimineața mă spăl pe față cu apă de la fântână apoi mă șterg cu sânii tăi obrajii se înroșesc de parcă m-am șters cu o cergă ardelenească"

 

În ”5 poeme de dragoste”demonstrează o forţă imaginativă şi de sugestie poezia fiind o sofisticată odă adusă lucrurilor simple absente din citadinul înconjurător. Discursul situează evenimentele într- o existenţă de mult pierdută în negura vremurilor, înainte chiar de “trusa pictorului”:

femeile mele au început bine anul
au mîncat bine au trăit bine și-au făcut culcuș în iarba înaltă
să nu le găsească ogarii
vînătorii se vor mulțumi cu puțin
își vor umple tolbele cu mici animale
fazani ori iepuri cu urechi mari

femeile mele își spală blana la rîu
povestesc
dumnezeu mănîncă pepeni
scuipă sîmburii ei cad pe pămînt acolo vor încolți
lanuri ce vor rodi la nesfîrșit

………………………………………………

V

femeile mele au început bine anul
au alăptat s-au făcut frumoase
și-au făcut culcuș în copacii de pîine
acvilele se vor mulțumi cu puțin
își vor umple ciocul cu mici rozătoare

………………………………………..

  Emilian Pal îşi descrie propria drama a lipsei de comunicare sensibilă cu cei din jurul său. Acesta este unul dim cele mai dureroase flageluri ale societății contemporane. În dorința de a fi cât mai conectați unii cu alţii de fapt ne însingurăm. O imagine relevantă pentru mine, care ar putea fi chiar o instalație demnă de expus într o galerie de artă ar fi un autobuz în care călătorii privesc absent pe geam cu căștile de la mp3 în urechi. Emilian scrie:

o adiere

m-am hotărît să nu mai fiu
mare
am să mă fac mic
şi-am s-o iau de la 0
bineînţeles am să încep cu gînguritul...

cînd am să mai cresc
am s-o trag de păr pe tanti educatoarea care
mi-a pus bulină neagră am să-i spun
că o să ardă în focul iadului
dacă nu crede în Isus
apoi am să fur o gentuţă plină cu jucării...

cînd iar am să mai cresc tata
o să vină beat acasă o să mă închidă în beci o noapte
întreagă să mă ia dracii cu furca
poate aşa îmi intră matematica în cap...

cînd iar am să mai cresc puţin
am să iau premiul I şi-am să mă îndrăgostesc de florica
ea nu va şti
eu o să mă mut la oraş...

cînd iar am să mai cresc judecătoarea o
să mă întrebe cu cine vreau să rămîn
cu mama sau cu tata
el o să vină să-şi ia lucrurile din casă
mama o să afle că din banii de pregătire la matematică
mi-am luat toate cărţile lui Karl May...

cînd iar am să mai cresc am să fac prima dragoste în Cluj
dar asta nu interesează pe nimeni...

cînd am să mai cresc puţin am să mă angajez reporter
am să ascult blind guardian şi-am să scriu despre spitale
şi morţi
am să-mi dau seama că viaţa e un cimitir în care n-avem lacrimi destule
să ne jelim unii pe alţii...

cînd am să cresc îndeajuns am s-o iubesc pe emilia
oricum ea nu crede în suflete pereche
eu am s-o iubesc pînă la sfîrşitul poemului...

cînd am să cresc de tot
am să-mi închipui că sînt poet
şi-am să scriu
despre toate acestea
pe întuneric...

cîteva lucruri simple

domnul emilian strălucea de atîta singurătate
dacă l-ai fi văzut ai fi crezut
că a fost alăptat la sînul tăcerii

îşi netezea costumul cu drag
îi spunea într-o zi ai să fii mare
am să te fac pielea mea de bărbat prezentabil
şi-ai să fii mîndru de mine

cînd amiezile erau liniştite
nu-şi dorea altceva decît să treacă viaţa mai repede
ar fi regretat fiorul pielii cînd
o sărută seara
doar atît

visa uneori lucruri simple
că are servici că emilia îl va suna
de sfîntul emilian că dansează
slow wind

singurul prieten era un păianjen
îl botezase nick învăţau amîndoi cum să prindă lumea
în pînza lor de sinceritate

zilele se scurtau ca nişte cerşetori care
primeau milă tot mai puţin lumea
îşi vedea de căderile ei

domnul emilian îşi netezea costumul cu drag
din cînd în cînd mai vorbea cu nick
dacă l-ai fi văzut ai fi crezut că ochii lui
sînt un punct cardinal în care apune lumina

 

 

   În textul acolo unde se duc jobenele fără magie să moară calamitățile natural din zona Romanului( a avut contact direct cu acestea datorită profesiei, anume inundațiile din 2008 din zona Adjudeni-Rotunda)sunt sursa de inspirație, drama în jurul căreia se coagulează poemul:

………………………………………………..
draga mea
încă mai îngrop fluturi în cutii de chibrit
încă mai vorbesc singur pe stradă
altfel ţi-aş spune că aici
se moare ca o ploaie torenţială ce rupe diguri
şi noi refugiaţi ne căţărăm pe acoperişul bisericii
ca nişte păianjeni inofensivi pe care bunică-mea
îi dă jos cu mătura de pe pereţi
şi uite aşa din nimic ne trezim
c-o luăm de la capăt

o vreme m-am făcut frate de cruce cu crişul
acum pe un mal al siretului dumnezeu face antrenamente
a fost selectat în naţionala de atletism
pentru londra 2012 e triplu campion la săritură în înălţime
nu cred ca rugile noastre să fi ajuns vreodată la el
pe celălalt mal
caron sindicalistul înjură noul cod al muncii
care i-a prelungit vîrsta de pensionare

în fiecare dimineaţă un iepure se ridică din mine şi pleacă
sînt un joben rătăcit în raiul jobenelor
fără magie

  

În fiecare zi la trezire spun “bună dimineaţa!”. Până la urmă lipsa aceasta de afectivitate (un hău virtual din care nu putem să ieşim) va ajuta la  dispariţia cărărilor dintre casele fraţilor , aşa cum am citit prin Pateric. În fiecare dimineaţă realizez că suntem singurăţăţi chinuite pe piatra aceasta rotundă şi fierbine, a treia piatră de la soare. Asta  pentru că nu suntem îngădutori cu căderile şi creşterile celor din jur, am uitat să vedem în celălalt chipul nostru şi pe cel al lui Dumnezeu.  Două fire de iarbă seamănă până la confuzie şi totuşi nu sunt la fel. Cum pot fi la fel doi oameni, crescuţi în medii diferite, educaţi diferit, de religii diferite şi cu alte expoerienţe de viaţă? La firul ierbii lucrurile sunt mai simple: păscut sau retezat îşi oferă prinosul de materie vie. Chiar mai mult decât atât firele  regenerează şi  se îndesesc. În popor se spune că înfrăţesc. Oare am putea încerca şi noi taina aceasta?                                                                                 

                                                                                                                  Roman, 26 aprilie 2012

Vizualizări: 221

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de remus-lucian stefan pe Septembrie 19, 2012 la 7:46pm

laurentiu multumesc!

impresionant într-adevar!

Comentariu publicat de LAURENŢIU BUDĂU pe Septembrie 18, 2012 la 7:56pm

Am recitit dupa aproape jumatate de an. M-a impresionat ca si prima oara.

Comentariu publicat de remus-lucian stefan pe Mai 14, 2012 la 7:21am

laurenţiu, mulţumesc. apreciez ca şi tine arta care transmite emoţia autorului.

Comentariu publicat de LAURENŢIU BUDĂU pe Mai 13, 2012 la 6:40am

Frumos prieten mai ai, Remus! Sa-ti traiasca! Sa ne traiasca!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor