Să ştii, să vrei, să îndrăzneşti şi să TACI.


Tăcerea a fost privită întotdeauna o putere. Din cele mai vechi timpuri stăpânirea de sine a fost privită ca o virtute, dar există puţine împrejurări în care această virtute se
manifestă mai bine decât în tăcere. Valoarea tăcerii a fost întotdeauna
preţuită, dar a rămas nepreţuită.
A şti să taci este un dar care a fost considerat întotdeauna a fi una
dintre cele mai mari calităţi ale spiritului uman şi a rămas nepreţuit.


Omul care ştie să tacă este acela care este suficient de stăpân pe sine încât să vorbescă numai atunci când se cuvine. Există o mare diferenţă
între a tăcea şi a şti să taci.


Există diferite cauze ale tăcerii şi fiinţe umane care tac fără nici un motiv. Sau, mai curând, au un motiv pe care nu îndrăznesc să-l mărturisească: n-au ce spune.


Alţii tac din lene. Gândul că ideea lor ar da naştere unor controverse îi împiedică să o enunţe. Le este teamă de ivirea unor dezbateri pe care ar fi necesar să le înfrunte, gândindu-se la efortul intelectual care ar fi necesar să fie făcut
pentru a răspunde unor argumente, să le respingă sau să dezvolte altele noi.
Tăcând, aceste fiinţe se feresc de orice bătaie de cap şi se complac în
indolenţa lor obişnuită. Mulţi leneşi aruncă cu nonşalanţă fraze, iar după
aceea nu mai ştiu cum să se descurce. Dacă din întâmplare acea frază nu este
doar o frază goal
ă, dând naştere ulterior unor comentarii,
unor argumentări contradictorii, leneşul se retrage. În loc să urmărească pe interlocutor pe calea pe care acesta ar
voi să-l atragă, leneşul se retrage. În loc să-l urmeze pe interlocutor pe
calea pe care acesta ar voi să-l atragă, el îl părăseşte la cei dintâi paşi
şi-l lasă să se angajeze singur într-o discuţie care se va preface repede în monolog.
Leneşii tac, de obicei, sunt fiinţe lipsite de voinţă, a căror soartă este
supusă capriciilor întâmplării.


Există fiinţe umane care tac din sfială. În momentul în care se gândesc să-şi formuleze ideile sunt cuprinşi de o mare stinghereală, le este frică să nu se zăpăcească, temându-se de ridicol
se întreabă dacă vorbirea lor va putea să le reproducă gândul până la capăt.
Îngrijorarea le poate creşte doar la simplul gând că ideea lor nu se încadrează
în discuţia colectivă. Sfiosul rămâne sfios şi nu se bagă în discuţia
colectivă, fiind meniţi din această cauză să îndure tiraniile, umilirileşi
dispreţul celor din jurul lor. Se vor tortura pe ei înşişi, deoarece teama,
scrupulele exagerate şi neliniştea nemăsurată îi va stăpâni mai mereu.Tăcerea
la care se condamnă de multe ori este un supliciu mai mare decât vorbirea,
deoarece tăcerea lor este adesea. Maoi mereu, însoţită de gânduri meschine şi
laşe.


Mai există o categorie, cea a îngâmfatului, care îşi închipuie cu bucurie că interlocutorii săi nu sunt demni să-l asculte, închizându-se într-un mutism dispreţuitor, a crui accentuare din
timpul conversaţiei i se pare că stabileşte o linie de demarcaţieîntre el şi
cei care puteau să-i dea o replică. De îndată ce cred că se află în faţa unor
egali ei dau dovadă de o limbuţie nemaipomenită., iar în timpul acestor
discuţii prolixitatea lor bombastică nu cunoaşte margini.


Alte fiinţe umane păstrează tăcerea deoarece temperamentul lor distrat nu le îngăduie să urmărească o convorbire. Aceştia se adâncesc în cugetările lor, uitând de elementarele norme de politeţe
care le cer să fie amabiliţi să pară că se interesează de ceea ce se petrece în
societatea în care se află. Distraţii, din care fac parte şi unele dintre
marile genii ale umanităşii, pot fi
priviţi cu o îngăduinţă mai mare atunci când evaziunea sau distanţarea lor este
datorată unor frumoase şi nobile preocupări, îi putem ierta, fără însă a-i
lăuda sau a susţine că fac parte din categoria celor care ştiu să tacă, să-şi
controleze vorbirea.


Toate aceste personaje tac, dar fără a avea un control asupra acestei tăceri, ele tac dar fără să fie controleze conştient acest proces, tăcerea lor este un fel de
impulsivitate nu un control ferm al vorbirii.


A şti să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus, ci doar faptul că poţi să-ţi controlezi vorbirea şi emoţiile. Nu înseamnă că eşti îngâmfat şi că nu ai ce să
vorbeşti. Înseamnă a vorbi la momentul potrivit şi ceea ce trebuie, astfel
încât conversaţia să fie armonioasă şi să stăvileşti avalanşa nocivă a unor
cuvinte sau cugetări mediocre, a stăpâni emoţiile care pot fi dăunătoare atât
ţie cât şi altora.


Tăcerea este spiritul proştilor şi una din virtuţile celui înţelept.


Se poate spune că tăcerea este mai mult decât o virtute, este o putere. A spune atât cât trebuie şi unde trebuie înseamnă a avea discernământul de a oferi
celuilalt atât cât merită, adică în conformitate cu justa măsură. Tăcerea este
şi o mare dovadă de respect. A şti să taci înseamnă şi a şti să asculţi.Să nu
vorbeşti decât atât cât vrei şi, când consideri că este necesar, să te opreşti,
aceasta este adevărata ştiinţă a tăcerii care trebuie observată şi cultivată.


A întreţine o conversaţie cu minimum de cuvinte, menite numai a face s[ strălucească oratorul căruia dorim să-i
araătăm respect şi simpatie, aceasta este opera unor oameni abili, principiali,
al căror spirit consimte să se instruiască cu plăcere.


Admiraţia adevărată este mută, A şti să admiri este valabil cu a şti să taci. Pentru a nu diminua prin cuvinte intensitatea emoţiei pe care nişte lucruri frumoase ne-au
făcut-o să o simşim, nu e altă modalitate decât să ştii să taci în acel moment.
Trebuie să remarcăm că se poate spune că traducătorii cei mai buni ai emoţiilor
puternice sunt cei care în faţa primelo manifestări au rămas fără glas.
Impresiile păstrate în sine rămân nealterate de orice deformare. Când ştii să
taci ştii să reînvii orice amintire prin plasticitatea unor cuvinte.


În mod obişnuit, înclinarea cuiva spre flecăreală, a vorbi mult şi fără rost se tratează cu un zâmbet. Plictiseala pe care o împrăştie fiinţele care flecăresc
se poate constata uşor, dar deseori aceştia devin deranjanţi. Trebuie să fim
foarte atenţi: flecăreala este molipsitoare. Iar cel ce ascultă din complezenţă
este foarte aproape de situaţia de a deveni flecar la rândul său. Primejdia de
a asculta pe flecari cu îngăduinţă este evidentă dacă se vor divulga simptomele
care nasc această îngăduinţă. Iar dacă ne vom studia cu atenţie, vom putea
observa următoarele aspecte mai întâi că a se interesa de nimicuri dovedeşte o
mediocritate de spirit împotriva căreia este bine să reacţionăm.


Mediocritatea de spirit se îmbină aproape întotdeauna cu o pornire urâtă: cu plăcerea de a asculta critica cuiva sau cu plăcerea de a savura defăimarea pe care orice
palavragiu o strecoară în cuvintele sale fără să vrea.


Urmărind complicatele sinuozităţi ale unei convorbiri difuze şi sterpe, inteligenţa amorţeşte, iar mintea, nefiind atrasă de nimic desluşit, ajunge din ce în ce
mai confuză.


Că timpul petrecut ascultând fleacuri face parte din clipele pe care le regretăm apoi, fiindcă reprezintă ceva pierdut şi pe
care nimic nu-l poate lua înapoi. Ceea ce vom observa ulterior va fi
faptul că flecăreala tinde să să ne molipsească încet şi pe noi. Ne vom
surprinde formulând fraze goale, debitate numai pentru plăcerea de a vorbi. Ne
va veni din ce în ce mai greu să spunem limpede ceea ce gândim. Ne va plăcea să
lungim frazele, încărcându-le cu propoziţii lipsite de sens, ceea ce va face ca
discursurile să semene cu o plasă încâlcită. Ne vom pomeni declamând fraze
solemne în legătură cu nişte aspecte fără importanţă. Iar dacă vom fi suficient
de sinceri şi de bună credinţă nu vom întâryia să constatăm şi la alte persoane
aceleaşi sentimente faţă de palavragiii incorigibili. Atunci va fi momentul să
facem un efort sincer şi să recunoaştem că mare parte din rău provine din
complezenţa cu care i-am ascultat pe palavragii. Chiar şi flecarii cei mai
inofensivi trebuie priviţi ca fiind primejdioşi. Dacă nu ar exista ascultători
nu ar exista nici flecari. Bârfa ca şi flecăreala este un viciu faţă de care
trebuie manifestată severitatea. Bârfa se naşte îbntotdeauna din vorbirea
necugetată. Bârfitorul este cel care este pururi flecar şi care se lasă să
alunece în pe panta plăcerii de a vorbi, de a părea bine informat, de a juca un
rol. Plăcerea de a vorbi tulbură tihna celui ce abuzează de ea.


A şti să taci nu implică muţenia totală, iar fiinţa care a dobândit ştiinţa tăcerii va avea de optat între diferite atitudinicare îi vor îngădui să păstreze
tăcerea în modul cel mai armonios posibil, formulând opinii pline de tact,
răspunzând cu mult umor, deoarece pentru a ajunge la inimile oamenilor marile
adevăruri trebuie să fie prezentate cu mult tact şi înţelepciune. Numai cei
care ştiu să tacă pot face ca să se deplaseze o conversaţie şi de a o
transporta de pe un teren primejdios pe un teren neutru.


A şti să taci înseamnă să nu te grăbeşti niciodată să pronunţi nişte cuvinte care să dea sentinţe şi verdicte definitive.
Cel care ştie cu adevărat să tacă va ieşi victorios din duelul pe care-l
provoacă răutatea, deoarece în sufletul său domneşte acea linişte care face ca
bârfa să nu se poată lega din nou de el. Dar dacă totuşi acest lucru se va
petrece, el va şti cum să-i facă să tacă, iar şarpele bârfeii obosind să-şi
lovească colţii de un lucru din care îi este cu neputinţă să muşte va înceta să
mai sară.


Există mai multe feluri de taine, iar taina pe care o păstrezi este o adevărată comoară. Este un bun pe care nimeni nu ţi-l poate lua. Este o putere care-ţi
îngăduie să aştepţi desfăşurarea evenimentelor fără să laşi să se întrevadă
nimic din intenţiile pe care le ai. Cel care ştie să tacă este menit să
realizeze lucruri mari. A-ţi închide taina în adâncul sufletului înseamnă a
elimina orice şansă de nereuşită.


Taina pe care o păstrezi în tine este o armură solidă, este o platoşă a cărui secret îl cunoşti doar tu. O taină este o adevărată taină doar atunci când rămâne
necunoscută, iar un vechi proverb spune: „Atâta vreme cât îţi păstrezi o taină,
tu eşti stăpânul ei. În ziua în care o vei lăsa să-ţi scape, sclavul ei vei fi
tu.“ ; iar un altul spune:„Taina ce o porţi în tine este ca o pasăre în
colivie. Dacă deschizi porţile coliviei, pasărea va zbura, fără să ştii unde
îşi va găsi unde îşi va găsi adăpost. “ Taina pe care o păstrezi este a ta, iar
cea pe care o împărtăşeşti devine un bun al tuturor.


Există o cugatare care susţine că un secret dintre două persoane este un secret al zeilor. În această accepţie este necesar să observăm o aluzie la acel minunat
aspect care este reprezentat de discreţia unui confident. Uneori dorim să ne
despovărăm de anumite taine, fiind nemărginit de reconfortant să găseşti un
confindent de la care să poţi găsi ajutor şi mângâiere, deoarece sunt momente
în viaţă când fiecare fiinţă simte aceasta. Atunci când găseşti într-un
confident şi un sfetnic, atunci secretul a două persoane este secretul zeilor.
Nevoia de destănuire sau de uşurare a inimii este un imbold la care cea mai
mare parte dintre fiinţele umane nu se poate împotrivi sau se împotriveşte
slab. Asemenea necesitate nu îşi are originea în slăbiciune, ci adesea
izvorăşte din cele mai nobile sentimente ale sufletului uman.


Taina, odată încredinţată unei alte persoane nu mai aparţine celui ce a păstrat-oîn sine până atunci. Cu foarte puţine excepţii, când taina celor două fiinţe
rămâne taina zeilor, ea devine un bun comun, pentru că de fapt rar se va
petrece ca un prieten să cedeze imboldului de a împărtăşi secretul celor 2.


Sunt şi secrete care, cu toate că sunt foarte bine păstrate, pot fi surprinse. Cei care ar putea să surprindă o taină trebuie să ştie să tacă, ca şi când
destăinuirea le-ar fi fost făcută lo. Un secret surprins fără voie este necesar
să fie păstrat la fel ca şi unul propriu. Cel care va şti să tacă într-o
astfel de circumstanţă îşi va atrage
multe simpatii, toată recunoştinţa care-i va fi refuzată unui indiscret.


A şti să taci , în cele mai multe cazuri, nu este un act de voinţă, ci şi o datorie. Pentru cel care surprinde o taină, aceasta trebuie să fie un lucru
sfânt sau o comoară ce i-a fost încredinţată de
prietenie sau de întâmplare, comoară ce nu trebuie dăruită decât celor
în drept. Sunt cazuri în care a şti să taci înseamnă, pur şi simplu, a-ţi face
datoria. Tăcerea cultivă cunoaşterea valorii timpului, circumspecţia, ştiinţa
sintezei.


O fiinţă care a deprins ştiinţa tăcerii este foarte succintă în exprimare. Departe de a se pierde în digresiuni, o fiinţă care a înţeles valoare tăcerii
va spune doar ceea ce este esenţial de spus, iar dacă este necesar el va atrage
atenţia interlocutorului să rămână în subiectul discuţiei, dacă celălalt are
tendinţa de a se îndepărta. Fiinţele care au înţeles valoarea tăcerii au o
ţintă spre care îşi îndreaptă toată voinţa, fără a se lăsa atras de o frazeologie
goală de sens, nelăsând ca timpul să fie un factor decisiv în rezolvarea
problemelor. Fiecare frază inutilă reprezintă minute, minute pe care le putem
economisi ţi din care putem obţine ore la dispoziţia noastră, astfel putem
deveni stăpânii timpului nostru.


În viaţa cotidiană se poate ca tăcerea să provoace tăcere. Dar în dezbaterile în care ambele părţi doresc să convingă, nu se petrece astfel. Dacă unul dintre
interlocutori nu face parte din categoria celor tăcuţi, muţenia celuilalt îi va
înteţi dorinţa de a convinge. Se va simţi atins de atitudinea celui tăcut, pe
care o va privi ca pe o indiferenţăşi va face multe eforturi pentru a căpăta o
confirmare în această direcţie.Va înmulţi argumentele pe care le va considera
hotărâtoare şi va da explicaţii din ce în ce mai abundente şi mai prelungi., în
timp ce acela care stăpâneşte arta tăcerii va continua să adâncească din ce în
ce mai mult misterul asupra fiinţei sale.


O altă calitate pe care o are tăcerea este certitudinea că nu există posibilitatea de a repeta nişte cuvinte nesocotite. Tăcerea conferă un control
asupra vorbirii, iar cel ce deţine acet control va vorbi cu mult discernământ
asupra unor aspecte la care a meditat îndelung. Din această cauză toate
cuvintele sale îşi ating ţinta, intenţiile sale, urmărite cu voinţă şi ştiinţă
se realizează.


Ar fi o greşeală să-l privim pe cel tăcut ca pe un individ searbăd şi fără valoare, rezerva sa voluntară arată o mare putere şi mare energie care este
stăpânită. Cuvintele unei astfel de fiinţe sunt primite ca un lucru minunat,
deoarece sunt lipsite de noroiul verbal al flecărelii.


O astfel de fiinţă deţine şi darul sintezei, fiindu-i foarte uşor să exprime în termeni concreţi complicatele raporturi de interdependenţă care există între
diferite lucruri. Darurile celor care-ţi controlează vorbirea sunt sunt
multiple, dar unul dintre cele mai importante constă în faptul că sunt mai
capabili să mediteze cu succes şi să-şi traducă reflecţiile în puţine cuvinte
şi cu simplitate, acesta fiind un dar care a fost cultivat.


De obicei fiinţele care au reuşit să atingă o anumită stare de control al vorbirii au atins un anumit nivel de înţelepciune, deoarece au înţeles daunele pe care
le pot provoca cuvintele care sunt rostite fără discernământ.


Nici o stare de conştiinţă nu este scutită de emoţii. Emoţiile pot fi uneori plăcute, dar adesea sunt şi dureroase.


Fiinţele slabe au tendinţa de a-şi exagera emoţiile, trăirile, care în ochii lor capătă nişte proporţii disproporţionate faţă de realitate. Celor slabi li se pare că
greutatea li se diminuează dacă o împărtăşesc şi altora care vor trebui, în mod
involuntar să preia o anumită parte din ea.


Când taci, te gândeşti, meditezi. Gândind îşi grupează observaţiile. Cel care ştie să tacă cunoaşte bine inima omenească fără a face efortul de a nu se lăsa pradă
acelei înflăcărări de moment care conduce mai departe decât ai intenţionat să
mergi. Pe lângă reţinere, el dovedeşte şi o altă calitate încât cel care ştie
să tacă nu-şi face duşmani. Este vorba de binecunoscuta lui discreţie care îl
face depozitarul multor taine. Discreţia acestei fiinţe va fi binecunoscută şi
va face din el un om de merit şi de valoare. El este ca un loc de destăinuiri
în ceasurile de descurajare, de nenorocire, un suflet mare şi puternic care
poate să susţină multe alte suflete.


Cel care ştie să tacă nu are acel spirit viclean care îi însufleţeşte pe flecari. Adesea el este un diplomat desăvârşit. Deprinderea de a-şi păstra cugetările
pentru sine îi conferă o superioritate de netăgăduit asupra celorlalţi care,
vorbind, se dezvăluie pe ei înşişi. Ştiinţa tăcerii îl învaţă pe cel care o
practică să aleagă momentul în care să vorbească. Iar momentul acesta este
aproape întotdeauna plin de importanţă şi-i aduce izbânda, deoarece cel care
ştie să tacă ia în consideraţie totul, nelăsând nimic la voia întâmplării.


Cel care ştie să tacă deţine o putere cu atât mai copleşitoare, cu cât, de acela mai multe ori, ea rămâne necunoscută celor pe care îi serveşte. Aceasta este
dominaţiei acestei puteri: împotriva unei puteri de care te temi că va pune
stăpânire pe tine lupţi, dar cea pe care nici măcar nu o bănuieşti, o suporţi
fără măcar să ştii cum să i te împotriveşti.


Tăcerea este una dintre acele binefăcătoare emanaţii, ale cărei nevăzute, dar suverane efecte înviorează slăbiciunile, reface vigoarea sufletească şi ne copleşeşete
cu bucuriile seninătăţii, împăcării cu sine şi calmul interior.


Cel care ştie să tacă ne aduce aminte că interiorul lucrurilor este la fel cu exteriorul; cel mic este la fel cu cel mare; nu există decât o singură lege,
iar cel care acţionează în toate este Unicul, deoarece nimic nu este mic sau
mare în economia divină. Oamenii sunt zei muritori iar zeii sunt oameni
nemuritori. Ferice de cel care înţelege aceasta, deoarece are cheia tuturor
lucrurilor. Legea misterului ascunde un mare Adevăr. Adevărul este necesar să
fie cumpănit după gradul de înţelegere, să-l ascundem celor răi, care nu pot
înţelege decât fragmente, din care pot face arme de distrugere. Adevărul
trebuie să fie închis în inimă şi făcut să vorbească prin fapte. Cunoaşterea
este puterea, credinţa este sabia, iar tăcerea o armură invincibilă.




Vizualizări: 91

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Inflorirea vietii Flowering pe Iulie 22, 2010 la 1:21am
exista o relatie secreta intre tacere si trezire;
nu putem fi asezati in constienta daca nu facem mintea sa taca(tacerea inseamna golire de minte..
Vedeti opinia lui Lao Tzu si a lui Konstantin Stanislavsky in comentariul cap 56 dedicat transei mistice
Capitolul 56 Inflorirea Vietii The Flowering of life
http://www.scribd.com/doc/21576071/Capitolul-56-Inflorirea-Vietii-T...
Comentariu publicat de Unlearning our limitations pe Iulie 22, 2010 la 1:07am
Oamenii sunt zei muritori iar zeii sunt oameni
nemuritori.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor