uneori

mă întreb cum mor oamenii aceștia dezlipindu-se

de scrisoare

fiecare primește în plic câte o câmpie

sau o mare

cei mai norocoși primesc câte un copac

ori o iubire sau două

bat un cui în ochi și le agață acolo ca un tablou de familie

cu spinarea

cât o bătaie de aripă

le pipăie

când le șterg de păianjeni

până le țin de sete

apoi oamenii văd cu vârful de cui până când marea

se dezlipește din cauza câmpiei  de  valuri

câmpia

se dezlipește  din cauza copacului de iarbă

copacul

se dezlipește  din  cauza iubirii de frunze

iubirea

nu se mai vede dansând goală din cauza ochiului

iar ochiul

de sete se dezlipește de scrisoare

și sapă

cu mâinile pe piept

 

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Popescu Carmen Georgeta pe Februarie 28, 2014 la 12:17pm

Domnule Vasile, citind acest poem am senzaţia că până acum eu nu am citit poezie adevărată sau întreagă, mereu era vorba de nişte fragmente dintr-o poveste şi tocmai de aceea nu puteam înţelege cum s-a ajuns la acele trăiri şi pană unde vor merge ele.  Nu mă pot dezlipi de versurile dvs., dintr-o dată pot să vad şi marea şi câmpia şi copacul şi iubirea din mine , iar moartea nu mi se mai pare atât de violentă . Nu am mai citit o descriere atât de curgătoare, de realistă şi de conştientizată a morţii , această dezlipire treptată de noi înşine. Sincere felicitări şi urări de bine !

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor