Dialog poetic - Manuela Cerasela Jerlăianu & Ion Vanghele

 

 

 

 

 

A dat de dimineaţă...


A dat de dimineaţ-un ochi de soare,
Lumina lui se joacă în perdea,
Iar ziua se urneşte călătoare,
Când a băut din ceaşca de cafea.

Iubita mea a nopţilor amantă,
În jarul zilei astăzi te-am pierdut,
Rămâne dimineaţa-n noi vacantă
Şi urma rujului de la sărut.

Când tu mă uiţi de tine-mi amintesc,
De-mbraţişările curgând de-a valma,
Iar visele departe priponesc,
Strigându-te fără să îmi dau seama.

Când vii abia atunci mă liniştesc,
Acuma însă tu te-ai dus departe
Şi din cuvintele ce le-ncropesc,
De amândoi în vers am scris o carte.

Fugim pe pagini albe necurmat,
Lăsând doar urmele de la patine,
Ce dulce-ai fost când eu te-am sărutat
Şi doar ecoul a ţipat la mine.

Mi-e dor mereu o veche disperare,
Ce o trăiesc adânc în crudul vers,
Când pasărea cuvântului se pare,
E un parfum curgând prin univers.


O nouă seară pregăteşte freza
Şi vrea ca să ne tragă un perdaf,
Când luna îşi repetă iar geneza,
Cu norii albi împotmoliţi în praf.

Ne vom iubi - un joc fără scăpare,
Cu sălcii unduindu-se pe mal,
Când tu dansezi pe lungile culoare,
Învăluită doar de-a lunii voal.

 

Ce frumos mi-ai scris


O! Ce frumos mi-ai scris de astă dată !
Iar mi se sufocă, umilu-mi vers,
Însă eu băiete, nu-s decât o fată, 
Care prinde vorba scrisului din mers. 

Potecile îmi saltă simţirea,
Când luna e albă şi zace
Şi nu-nţeleg de-unde înteţirea,
Acelor întonări dibace!

Să ne iubim la fel ca până azi, 
E visul crestat pentru altoi,
Tu de iubirea mea să arzi,
Iar eu să ard mereu de amândoi.

Nebun frumos ce azi îmi baţi în piept,
De tine nu mai am nicicum scăpare,
Eu număr clipele când te aştept,
Sub flacăra ce arde-n lumânare.

 

 

Tu Veronica mea

Tu Veronica mea, de ce zâmbeşti,
De ce curg lacrimile în amiezi
Şi uneori în dorul meu te pierzi,
Într-o singurătate care eşti?

 


Aceste umbre care sunt cuvinte,
Mereu în tragedii ne însoţesc,
Doar inima mai stăruie fierbinte
Şi unele speranţe încolţesc.

În rest chiar dacă nu ne prăpădim cu firea
Şi lunecăm tomnatice poteci,
Eu te admir cu toată-nfofolirea,
Când luneci într-un vis în care eşti.

Te-aştept într-un amurg ca solitară,
La casa mea să urci precum un fum,
De sunete ce curg din călimară,
Lăsându-ne să rătăcim pe drum.

În noaptea asta ne-om iubi discret
Şi vom închide către zori fereastra,
Că s-a-ntâlnit poeta cu-n poet
Şi se iubesc în versurile astea.

Această lume cătinel se duce,
Grăbindu-se mereu spre undeva,
Numai luceafărul prinde să urce,
Ţinând în mâna lui încă o stea...

 

Eminul meu


Văd lumea noastră cum s-a dus,
Noi am plecat puţin câte puţin,
Pe drum cuvântul mi-a apus,
Al tău e repetatul din destin.

Din nopţile când ne-am iubit,
Până ce zorii băteau în fereastră
Şi dorul şi iubirea au pierit,
Dar a rămas etern o floare-albastră.

Prin marea de singurătate,
Mă înecam de-atâta plâns,
Că aşteptam şi zi şi noapte,
Eminul meu să fi ajuns.

Am asternut al meu prezent,
Pe coala albă de hârtie.
Numele meu este absent,
Al tău va fi rămas pe veşnicie.

 

Mângâietoare nopţi...


Mângâietoare nopţi se duc încet...străine,
Cu crengile de stele arzând atât de pline,
Cărarea e brodată parcă în borangic,
Pe care se strecoară o umbră din nimic.

În ceţurile lumii tăcerea ei  se mişcă,
Prin cerul plin de floare, de stele albă frişcă
Şi sângeră iubirea în vorbele rostite,
Când căile în viaţă se urcă infinite.

Pe drumul asta poate ne-om întâlni cândva,
Când toamna zvârle frunza în viaţa mea şi-a ta
Şi ceru-ntreg se umple cu flori de liliac,
Timidele amurguri în noi când se desfac...

 

 

Să ne întâlnim...


Să ne întâlnim diseară, la salcia din drum,
Să lasăm astă-noapte, din foc să iasă fum,
Să ridicăm dorinţe, din ceaţă, vânt şi ploi,
Căci sângeră iubirea în parte de amândoi.

Amurgul să ne cadă în toamna-nfuriată,
Ca de iubirea noastră să afle lumea toată,
Nu mai lăsa străine, mângâietoare nopţi,
Să le petrecem iar, sub salcii pe la porti. 

 

Parfumul tău...


Parfumul tău eu îl respir sălbatic,
Cu nuanţele ce tremură-ntre noi,
Culorile se scutură vii ploi,
Păstrând în dorul meu ceva tomnatic.

Te-mbrăţişez în clipele ce vin,
Într-un imaginar fără fiinţă,
Te-aduce-alături doar a mea credinţă
Şi nopţile cu sângeratul vin.

Ne vom iubi târziu purtaţi de lună,
Într-un astral scăldat de albul pur,
Când buzele cu dragoste îţi fur
Şi sufletul ce-mi şade la-ndemană.

 
Am rămas pereche


În toamna asta ţi-am lăsat speranţa,
Iubirea mea e miez nedefinit,
În nopţile cu stele am alungat distanţa
Şi te-am îmbrăţişat de bun venit.

Eu clipe fără număr am cochetat cu tine
Şi-am adormit cu şoapte la ureche,
Tu dezlegai cuvinte, încătuşate bine,
Dar m-am trezit la timp şi am rămas pereche.

Grădina ta...


Grădina ta Ioana, icoană îndrăgită,
Care cobori pe-o rază de lună în târziu,
Cât aş dori o clipă ca tânăr să mai fiu,
În viaţa care curge în lacrimi ipocrită.

Oglinda te revarsă din taină ei cea sumbră,
O lacrimă de fată, un chip acum cioplit,
Timpul mătănii bate, genunchiul e grăbit
Şi peste toate trece zâmbetul ca o umbră.

Eu te iubesc, iluzii de taină se desfac,
Din rugile pe care le-nalţ înlăcrimate
Şi vara mea miroase din dorul ce-o străbate,
A flori mărunte toate, ciorchini de liliac.

Ne-mpovărează viaţa cu crudele ei taine,
Te pierd încet iubito, în foşnet de păduri,
Aud sunând suspinul şi câte tu înduri,
În carnea înflorită, plângând tăcut sub haine.
 


Suntem muritori 


Băiete, sunt aici, am revenit o clipă,
Eram prin amintiri, pe adieri de vânt, 
Iubirea nu o dau pe lacrima risipă,
Eu nu dezleg de tine întâiul legământ.

 

Prin toanele durerii am rătăcit suspine,
Azi crângul să miroasă, a flori de liliac,
Într-un tablou deschis am risipit destine, 
Când clipa mea căzuse înfrigurată-n veac.

Întoarce iar privirea, spectacolul începe,
Cu noi, protagonişiti, iar dânşii, spectatori,
Va regreta finalul, acel ce nu pricepe,
Că fata s-a întors dar suntem muritori. 

 

 

Îţi dărui...


Îţi dărui nişte versuri, sigur că au să vină,
Prin clipele acestea, trecând ca un suspin,
Vărsând în perna mică, parfumul de verbină,
În care joacă umbre...centaurii ce vin.

Alegerile noastre prind să se risipească,
Suntem doar două umbre de patimi osândiţi,
Din întuneric ziua începe ca să crească,
Ne-ndurătoare gânduri de arbori ofiliţi.

Corabia aceasta e rugul de cenuşă,
O speriată umbră către singurătăţi,
Soseşte negustorul, aud foşnind la uşă,
Registrul lui cu pagini inscripţionat cu plăti.

Afară turma încă aşteaptă-n apatie,
Prezenţa mea ezită cărarea-ntunecoasă,
Dar luna îşi desface din umbra ei fâşie,
Şi tu apari lumină, un înger de frumoasă.

Iubire-ncântătoare, promisiuni, făptură,
Te-aş strânge lângă mine, în cioburi de-armonie,
Pornind de la sărutul făgăduit pe gură
Şi farmecele nopţii ce-ar trebui să fie.
 

Eu te alint...


Eu te alint pe tine, s-audă şi-alte fete,
De azi îţi zic, iubit, iubite, nu băiete. 
Şi retrimit spre tine, sincere mulţumiri,
Prin versul ce exprimă, dorinţa din priviri.

Iubite, în versurile mele sunt cuminte,
Aduc în ele mii şi mii de simţăminte,
Cuprinzător în toate, ca pe un drum deschis,
Din clipa mea aici, o noapte ţi-am promis.

Tu strânge-mă în braţe, sărută-mi ochişorii
Şi ţine-mă de mână, când îmi stârneşti fiorii,
Că luna-i hotărâtă, ne bate noaptea toată,
În gerul din destin şi-n lutul ce ne poartă.

Umbra singurătăţii, trimite-o în pustiu,
Ori las-o-n bezna nopţii, într-un apus târziu,
Azi m-am convins iubite, spre nemurire pleci,
Durerile sunt mari, cu viaţa când te-ntreci.

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 61

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor