Din delta întuneric spre răsărit. De la bâlci spre splendoare și absolut

 Doar prin cifre, doar așezându-le în diferite relații una cu alta poți ajunge la zero, îl poți demonstra pe zero. Așa că ateul nu trebuie să-și facă griji, e pe calea cea bună, să stăruie, să demonstreze existența lui Nimic pentru că pe parcursul acestui demers este cu Dumnezeu în minte, în inimă, în suflet, în putere și în cuget. Ori, exact asta vrea Dumnezeu: să-l purtăm cu noi și în noi în permanență. Pe urmă, ateul ajuns la marele zero va spune: cum am reușit eu oare să demonstrez transcendența dacă nu cu elementele transcendenței?! Deci, sunt enorme, foarte multe..., cum am reușit să le accesez?! Oare nu prin ceea ce credinciosul numește Har?! Poi..., eu tocmai am demonstrat imposibilitatea demonstrației că Dumnezeu nu există! Am demontat ateismul! Vai! Ce am făcut?! Oare mă iartă Dumnezeu că mi-am părăsit semenii? Dar.., stai un pic, cine m-a învățat să nu-mi părăsesc și dezamăgesc semenii?! Vai de mine! În fața cui mă simt vinovat? Cine am zis să mă ierte? Pfuaii... Dumnezeu.

Negarea de Dumnezeu implică conștiința de Dumnezeu. 

Îmi pare foarte bine că a mai fost cel puțin un om care a lansat o idee extrem de asemănătoare, este vorba de Pascal. Se spune că ar fi zis "în locul lui Hristos" următoarele: nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit!

Marcu 9:24 este edificator în acest sens. Adevărata libertate este atunci când ni se permit îndoielile. Îndoiala înseamnă să fi pus în situația de a merge pe un drum sau pe altul. Când ai la dispoziție doar o cale nu poți spune că ești liber; ești obligat să urmezi acel traseu, altul nu este. Libertatea stă la baza creștinismului, libertatea este efectul iubirii dumnezeiești. Cred Doamne! Ajută necredinței mele! este afirmația omului într-adevăr, a omului adevărat, real, autentic, al omului rămas în creația lui Dumnezeu, omul cu adevărat liber.

Materializarea religiei creștine - Biblia - este o adunare de principii transcendentale; ateii ar trebui să fie atenți când afirmă știința ca fiind un fel de sola scriptura; știința îi trădează pe atei, de fapt nu le susține cauza; știința se apleacă strict asupra realității imediate, nu a afirmat niciodată fără echivoc vreo teorie legată de transcendență. Și-a pus problema, sigur că da, dar nu are și nu a avut instrumentele necesare pentru un studiu elocvent. 

Creștinul baletează bucuros printre principii metafizice pe când știința încă se smintește la văzul acestui dans precum Micol, soția lui David. Ottaviani spunea că ateul nu este chiar necredincios, ci doar nenorocit. Nu mă raliez părerii. Nu e nenorocit, e un supraviețuitor, are un instinct de conservare exacerbat, aproape suprafiresc pentru că aici și acum e tot ce are. E singura lui avere și moștenire. Creștinul are siguranța că murind acestei vieți va trăi în Hristos cel înviat. Creștinul în raport de omul vechi a înviat din viață, nu din moarte. Este transfigurat. Metanoia este într-adevăr marea realizare hristică, nu neapărat minunile. Minunile sunt efecte ale dumnezeirii pretabile omului vechi sau necredinciosului. Iubirea adevărată nu are nevoie de minuni știindu-se minune în sine. Creștinul după putere e iubire; creștinul după cuvânt e ură și iubire, adică paradoxal, adică o rezoluție internă bună, dar voință exteriorizată labilă. Un fel de: 

Cred Doamne, dar mai pune-te încă odată pe cruce pentru necredința mea! Mai am de văzut încă, să mai zgândăr rana cu bețigașul tomic. Am nevoie încă de reflexii pe lobul occipital până să înțeleagă sufletul. Doamne.., știi vorba aia: tre' să bat șeaua ca să înțeleagă iapa! Ochii nu vor ondula suprafața sufletului în modul în care ochii inundați de suflet vor vedea Cerul deschis. Ochiul vede pâlcuri de stele pe când sufletul vede pâlcuri de făpturi de Lumină. Ochiul caută centrul universului pe când sufletul îl caută pe Dumnezeu. 

Nu neg vestigiile științei și capacitatea acesteia să ne scape de ororile temniței intitulate trup. Dacă, pe undeva, îmi vine să reafirm secundum fidem și secundum rationem probabil că mă înșel, dar deocamdată pare că atât pot. 

Secundum rationem este discernământul din temniță la clipă de tortură. Secundum fidem este necazul și văicăreala conștiinței de a fi fost slabă. 

Avem un fir de iarbă și avem un copac. Ne sprijinim de ce palpăm mai tare. La orizont însă, ne apare copacul ca fiind un fir de iarbă doar cu ceva mai înalt și cu ceva mai rigid, dar atât. Cu ceva mai înalt pentru că suntem mai aproape și cu ceva mai rigid pentru că suntem noi slabi. Este Dumnezeu doar un fir de iarbă? De pe pământ și prin pământ privind și simțind, da. Este doar un fir de iarbă plăpând , fragil pe care nu te poți baza din simplul fapt că Dumnezeu nu este un intervenționist instantaneu. 

La Dumnezeu timpul scurs între cererea omului și intervenție se măsoară în clipe de răbdare, înțelegere duhovnicească și nădejde. La om se măsoară în clipe de timp convențional, timp atomic, material. În aceeași armonie zis, depinde cu ce creion scriem: cu cel haric sau cu cel de cărbune. În izul împuțit de incertitudine și necredință care se fofilează prin celulele temniței este mai bună apologia credinței din necredință decât ateismul din necredință. Ciudat.., hmmm, asta va considera oricine, dar în definitiv credința este mister și paradox, nu? E surprinzătoare, deci las-o să te surprindă!

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor