din jurnal - copilul din mine - sunt puternic

Știți că de ceva vreme apar tot felul de poze cu mesaje pe Facebook. Sunt mesaje pozitive, ceea ce mi se pare un lucru foarte în regulă. Cred că aceasta este una din părțile pozitive ale internetului. De obicei sunt texte budhiste sau proverbe sau citări ale unor personaje cu un impact mare asupra culturii da-a lungul anilor. Ieri am citi o frază care spunea: “Ce ar spune copilul care ai fost despre omul care ești acum?” Deși nu îmi era necunoscută întrebarea, de data aceasta parcă a mișcat ceva în mine. De data aceasta chiar am încercat să mă gândesc la acest lucru. Ca să îmi dau seama ce ar spune acel copil, a trebuit să îmi aduc aminte cum era copilul acela. A fost foarte trist când am realizat cât de greu îmi aduc aminte de acel copil. Nu reușeam parcă să îl definesc. Nu mai știam ce-i plăcea, ce își dorea, ce visa. Pentru că m-am întristat foarte tare am hotărât să nu mă mai gândesc. Un sistem de autoapărare simplu: ignori problema. Au trecut câteva zile și am aflat că trebuie să cumpăr un cadou pentru un copil în vârsta de un anișor. Am început să caut pe internet tot felul de jucării să văd ce s-ar potrivi pentru această vârstă. Invonluntar m-am întrebat: eu cu ce mă jucam la acea vârstă? Bineînțeles că nu mi-am adus aminte..dar la doi ani? La trei? La patru, cinci, șase? Cât de greu îmi pica să îmi aduc aminte fiecare pas al vieții mele. Așa funcționăm..uităm pentru a avea loc de alte amintiri..sau cel puțin așa spun unii și alții. Acum însă când mă gândesc îmi dau seama că am suficientă memorie pentru a reține fiecare lucru important din viața mea, asta cel puțin, aș putea liniștită să îmi amintesc și detaliile, acele mici lucruri care până la urmă îmi compun viața. De ce nu mi le amintesc? Poate pentru că nu le dau suficientă importanță? Dar ce putea fi mai important la acea vârstă decât jucăriile mele? Acea lume pe care mi-o cream și în care puteam fi orice în lume aceasta. Nimic nu îmi stătea în cale, nimeni nu îmi spunea că trebuie să fiu mai bună sau mai puternică. Atunci știam sigur că sunt toate acestea fără măcar a îmi pune problema că ar trebui să fac mai mult, să depășim momente de eșec. Atunci nu le aveam. Indiferent ce greșeli făceam, în sufletul meu de atunci știam că nimic nu este cu adevărat greșit și că sunt doar lucruri care vin și trec. Cât de frumos trăiam, cât de bine mă simțeam și cât de puțin aveam nevoie de confirmări..în lumile pe care mi le cream când mă jucam nimic din toate acestea nu erau necesare. Acolo eu cream eu distrugeam și nimeni și nimic nu avea dreptul de a-mi spune că e bine sau rău. Eu hotăram ce e bine și ce e rău pentru mine și pentru cei din jurul meu – adică jucăriile mele dragi. Îmi amintesc cum le pupam pe fiecare de noapte bună pentru că nu vroiam ca una dintre ele să se simtă neglijată. Trebuiau să fie tratate egal.

Nu m-a învățat nimeni acest lucru, egalitatea era ceva de la sine înțeles. În aceste condiții, de ce ar fi fost necesar ca cineva să îmi spună ce e bine și ce e rău? Automat m-am întrebat ce ar spune acel copil despre mine acum. Acum îmi aminteam cum era acel copil. Oare ce ar zice? Știu sigur că nu m-ar critica, știu sigur că m-ar iubi necondiționat și ar avea încredere în mine, deoarece acel copil considera că orice decizie luată este bună, nu știa să îi fie frică de consecințe ci le îmbrățișa. Mai țin minte că acel copil nu se lăsa speriat de pedepse, de amenințări, țin minte cum copilul acela îi spunea mamei: poți să mă bați că durerea trece! Acum când îmi amintesc acele imagini văd pe fața mamei un zâmbet scăpat în privire și cum se întorcea fără a mai spune nimic. Acel copil mi-ar spune acuma: du-te! Fă! Nu-ți fie frică, durerea trece. Și da, acel copil ar avea dreptate. Durerea trece. Orice fel de durere trece. Indiferent cât durează, important este că trece și că după aceea lucrurile devin așa cum ni le-am dorit și asta pentru că am avut puterea de-a ne pune în fața durerii și a-i spune: nu-mi pasă, durerea trece.. Pe vremea respectivă spuneam aceste cuvinte fără licărire de frică, fără să cântăresc de o sută de mii de ori dacă e bine sau nu.       

Simțeam că e bine și eram în stare să merg până în pânzele albe pentru ceea ce simțeam fără să permit cuiva să mă intimideze. Acum parcă lucrurile se dilată și totul este în ceață atunci când trebuie să iau o decizie importantă, nu contenesc cu dubiile. Nu mai am acea inocență care îmi permitea să mă bazez pe ceea ce simt. Dar cel puțin acum mi-am amintit cum era acel copil și îmi pot imagina ce mi-ar spune dacă m-ar vedea și sper că acel copil mai zace undeva în mine și-mi va da acea neînfricare, acel curaj atât de inocent și de puternic.

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor