Din lacrima trădării... / autor Aurora Luchian

Au trecut anii în goană,
Mi-au furat din tinerețe!
Când mai bine, când prigoană…
Arătam ca o mândrețe!

Iar în verva tinereții,
Tare mult am fost curtată
De un tânăr ce beției
Spunea că ”e sens, e soartă…”

Proaspăt divorțat și foarte
Prins în dezorientare,
Luneca spre ”strâmbe pante”,
Însă i-am fost vindecare.

Mi-amintesc de nopți pierdute…
L-am vegheat înfrigurată,
Când după beții acute,
Avea mintea tulburată.

I-am fost înger, i-am fost mamă,
Soră, frate și amică,
Amintiri de scris o dramă…
Dar l-am ridicat! Să zică!

Multe nopți, îngrijorată,
Așteptam să se întoarcă,
Uneori și disperată;
Când venea pe ploaie, leoarcă…

Patru zile încheiate,
Zăcea-n friguri și deliruri
Și-l tot înveleam la spate,
Și n-aș fi plecat în pururi!

Îl hrăneam cu lingurița,
O martiră, credincioasă,
Și-mi pupa ochii, fruntița,
Și-mi spunea că-s prețioasă.

L-am iubit ca pe un frate,
Dîndu-i sfaturi sănătoase,
Bune și echilibrate,
Și ușor se transformase.

Dintr-un om iresponsabil,
Care-și alina durerea
În alcoolul perisabil,
Eu i-am devenit ”puterea”,

Agățându-se de mine,
Să îl scot din hăul sorții,
Din mizerie, rușine,
Chiar și din ghearele morții.

A fost luptă, încercare,
Strigăt mut, durere, urlet,
Examen spre vindecare…
Până mi-a intrat în suflet.

Dintr-o iubire frățească,
Inima-i a hotărât
Ca treptat să mă iubească,
Uitând ce a fost urât.

I-am dăruit fericire,
Dragoste și alinare,
Timp și împuternicire,
Pe material și stare.

Viața a trecut în grabă,
Mi-a furat și tinerețea!
Mi-a dat ani mai mulți, nu-s snoabă;
Mi-a pălit și frumusețea.

Of, din tot ce mă apasă,
Nu-i junimea, sau splendoarea,
Ci că lui, nu îi mai pasă,
Și interveni trădarea.

Cunoscu o amatoare
De plăceri, plimbări prin lume,
Distracții… Impunătoare,
Îl strunește, fără glume!

A uitat de copilașul
Care-l strigă cu suspine,
”Unde-i tata?” (Îngerașul!)
”Mami, de ce nu mai vine?...”

Cum de sufletul nu-l doare?
De ce a uitat de casă?
De puiuțul său, un soare,
De ce Doamne, nu-i mai pasă?

Plâng căci lacrima tristeții
Mă abundă, mă topește,
(Sunt metehne ale sorții)
Și în suflet locuiește…

Mă întreb în suferință,
Dacă într-o zi, cândva,
Se va cufunda-n căință,
Și de voi putea ierta…

Cum să muști o mână care
Te-a hrănit și ridicat
Din mocirlă, hău… Cât doare!
E nedrept și e păcat!

Știu că viața e rotundă,
Se va răsuci, firește,
Bunătatea mă abundă…
Însă Dumnezeu plătește!

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Gordan Mircea pe Septembrie 18, 2016 la 11:47pm
Turcul plateste!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor