Dincolo de totalitarism. Comunismul în câteva „istorii secundare” (I)

Încă din 1998, Daniel Barbu prefigura importanţa pe care avea s-o dobândească suma istoriilor personale, cotidiene, biografiile având ca fundal comunismul, cu alte cuvinte istoria „secundară” a lui, amploare care avea într-adevăr să pună pe un plan secund în decada următoare tocmai istoria oficială a regimului, plenarele, congresele, deciziile politice, planificarea economiei, ingineria socială (Daniel Barbu în Miturile comunismului românesc, 1998).

Procesul asimilării comunismului de conştiinţa identitară a românilor parcurge faze similare cu ale oricărui episod traumatic, survenit într-un moment istoric al unei naţiuni. Se pot degaja numeroase analogii între traseul parcurs de societatea românească după 1989 şi fazele care survin îndeobşte după marile catastrofe/mutaţii sociale, stadii ce apar cu multă claritate nu doar în discursul civic, ci mai ales în discursul beletristicii: momentului imediat următor evenimentului (prăbuşirea unui sistem opresiv, sfârşitul unui război) îi urmează un impas al discursului, cauzat de o ruptură identitară a societăţii, iar eforturile de a depăşi şocul schimbării de paradigmă se translează într-o amplă literatură a confesiunii, o literatură a martorilor şi a mărturiei, aşa cum s-a întâmplat în prima decadă după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, unde evenimentul traumatic era revelarea publică a ororilor Holocaustului, mai apoi şi a Gulagului-iar în cazul nostru, comunismul şi mutaţia socială produsă de sfârşitul său; o a doua fază, care presupune un plus de distanţare faţă de evenimentul traumatic, este cea în care acesta devine un subiect interesant şi aparent inepuizabil pentru reprezentarea artistică, de la roman, film sau teatru; un al treilea şi ultim stadiu este subminat de aparenta epuizare a subiectului şi de saturaţie din partea publicului, de aici şi masiva intervenţie a componentei ironic-parodice, iar Evenimentul-matrice devine doar un decor pe fundalul căruia se scriu naraţiuni tot mai îndepărtate de specificul epocii. Proza despre comunism ce se scrie azi traversează un punct de inflexiune, aflat între interesul maxim al etapei a doua şi suflul crepuscular, marcat de conştiinţa epuizării literare a subiectului din ultima etapă a reprezentării, când intervin masiv strategiile distanţării de istorie, ecranată de capriciile ficţiunii.
Prin urmare, se pot distinge trei tipuri de reprezentări despre comunism, şi, implicit, trei categorii de romane: o reprezentare de gradul întâi a comunismului-romanul paradigmei etice; reprezentarea de gradul doi-dislocarea istoriei de către literatură, romanul istoriei alternative; reprezentarea de gradul trei-triumful secundarului şi sfârşitul paradigmei etice. Caracterul diacronic al schemei nu exclude posibilitatea de a mai găsi scrieri care prelungesc paradigma etică şi marea tradiţie a ficţiunii antitotalitare (distopice), marcată de viziunea sumbră, uneori apocaliptică, a comunismului ca sistem opresiv, care sfârşeşte prin a desfiinţa identitatea, şi, într-o ultimă fază, chiar natura umană.
Reprezentarea de gradul întâi a comunismului, implicând un minimum de distanţare, un coeficient etic de maximă amploare, este dominantă atâta vreme cât sistemul comunist supravieţuieşte în spaţiul est-european şi se stinge la scurtă vreme după dispariţia regimurilor totalitare. Acest corpus de texte a trecut deja spre faza clasicizării, fiind o specie pe cale de dispariţie în anii 2000, după o considerabilă longevitate, de la Noi al lui Zamiatin până la opera lui Soljeniţîn, de la 1984 a lui Orwell până la Al doilea mesager de Bujor Nedelcovici sau Mica apocalipsă de Tadeusz Konwicki. Acest tip de reprezentare oscilează mereu între necesitatea mărturiei directe şi tentaţia formei distopice, adecvată caracterului coşmaresc al lumii descrise. O constantă a tuturor reprezentărilor despre comunism rămâne discursul confesiv, cu toate derivatele sale. Cu toate acestea, ultimele două tipuri de reprezentări se disting radical de prima, schimbând funcţia mărturiei/confesiunii, scopul nemaifiind captarea adevărului istoric despre o perioadă, reprezentarea ei cât mai directă, ci redarea coloraturii ei inedite, bizare, reînvierea unor tipologii sociale dispărute, privirea care se străduie să distingă aspectele cotidiene, dincolo de coşmarul totalitar, cu un „minimalism” al perspectivei. În peisajul prozastic autohton, cele doută tipuri de reprezentări se concurează intens, fiind dificil de diferenţiat la o privire rapidă.

Este uşor de observat că se confruntă de fapt două generaţii de scriiitori în sensul larg: cei pe care sfârşitul comunismului i-a surprins la mijlocul vieţii, cu sentimentul irosirii-optzeciştii în special; ultimii care au mai cunoscut epoca, la o vârstă fragedă-douămiiştii. Primii avansează o critică profundă la adresa epocii care i-a menţinut într-o marginalitate traumatizantă, ceilalţi se refugiază din prezentul cenuşiu într-o ficţiune compensatorie despre comunism, din care n-a mai rămas decât un decor fascinant al unei vârste fericite. În ambele reprezentări, strategiile secundarului (aşa cum a fost definit de Virgil Nemoianu) se regăsesc masiv, doar că în primul caz ele duc tot spre o perspectivă etică, mult filtrată de plăcerea de a face literatură, iar în al doilea caz acestea converg spre registrul comic, din care a dispărut orice intenţie programatică de a condamna epoca, în schimb a apărut un alt fel de tezism, al insistenţei pe componenta exotică a lumii descrise.

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Decembrie 16, 2009 la 11:24am
De acord cu astfel de scrieri [de parca m-ar intreba cineva]. Dar mi-ar placea [de parca are cineva treaba cu ce imi place mie] sa vad si niste scrieri cu poze [o imagine face cat o mie de cuvinte, nu ?] in care sa fie descrise si aratate satele si orasele tarii la anii 40-60 a sec XX, atat pe dinafara cat si pe dinauntrul lor, ca doar nu distrusese razboiul tot, tot. Si asta sa se faca nu pentru nostalgia nimanui ci pentru echilibru. Cei care sunt nostalgici dupa casuta din Bucuresti, facuta din paianta si chirpici si cu pamant pardosita si cu panza gudronata acoperita, dar, [culmea civilizatiei, nu ?] cu cismea in curte, nu locuiau nici unii in asa ceva ca sa vada ce caldura se facea cu paiele de la porumb si cu lemne cumparate la kg. Nostalgia aceasta o consider cat se poate de ipocrita ca aceea a celor ce descriau viata de la tara ca pe o lume a idilicului si a puritatiilor de tot felul, dar care, de fapt, nici ei nu stiau ce inseamna, aproape sa nu fie casa fara un bolnav de plamani, [ofticos] nici o ulicioara fara un handicapat, cu cate o vaca in batatura, costeliva si cu care se si tragea la car si era si mulsa. In timp ce Europa stia ca Romania e granarul sau, romanii isi urau unii altora sa nu aiba nevoie de paine, folosind expresia "nu trebuiasca"deoarece in saracia in care traiau, malaiul [o paine facuta din faina de porumb] si mamaliga erau suverane, iar painea se folosea doar la inmormantari de coliva sau colaci. Asa ca dupa o vara petrecuta la Karlo Vivary sau la Monaco era kinki [cum se spune azi] sa stai, [spre diversitate] la conacul de la tara [si nu in casuta acoperita cu paie in care dormeau intr-o singura camera toti membrii familiei] unde slujnicele si satenii nu pridideau sa le satisfaca toate poftele. Astfel ca situatia e si intr-un fel si in altul [altele]. Complicat, nu ? Era mult mai simplu sa fie doar intr-un fel, adica cel din lucrarea pe care cica o comentam noi aicea. Care descrie o realitate indubitabila, dar nu completa, [ca si multe altele, dealtfel] dupa parerea mea.
IUGA NICOLAE, BRAD.
Comentariu publicat de Maria Balasa pe Decembrie 16, 2009 la 11:07am
Un subiect care ma intereseaza ( sau ma doare?) realmente. Recenzia se refera asadar la un manuscris ori cartea exista in librarii? Mi- as dori s- o am in mana. @ Ion Mateescu: sigur ca exista totdeauna putere si opozitie, dar acestea pot exista in mod civilizat. Dupa cate cunosc, nu exista o reteta a societatii fericite, din experienta umnaitatii de pana acum, dar sunt tari in care oamenii se respecta, in care libertatea mintii, neingradita de mizeria materiala cotidiana, exista realmente. Cred ca la a gasi calea spre asa ceva si la noi pe o scara mai mare, servesc aceste carti.
Comentariu publicat de Liliana Ardelean pe Decembrie 16, 2009 la 10:37am
Mesajul anterior a fost adresat autoarei Doina Rusti, pentru vol. Fantoma din moara. Pagina de critica literara a lui Andrei Simut este unul realizat in termeni pertinenti.
Comentariu publicat de Liliana Ardelean pe Decembrie 16, 2009 la 10:31am
Daca apreciez in functie de acest comentariu, ceea ce ati scris pare a fi interesant. Aprecierea mea se manifesta prin propunerea de a-mi trimite textul cartii, daca doriti, pentru a-l publica la editura on line Globusz, in cadrul Departamentului de Publicatii in Limba Romana, al carui director sunt. Adresa editurii este www.globusz.com. asta in ipoteza ca va intereseaza si doriti sa vedeti despre ce este vorba. Adresa mea de e-mail este: liliardelean25@yahoo.com
Comentariu publicat de Mateescu Ion pe Decembrie 16, 2009 la 9:42am
In istorie ,fiecare regim greseste undeva...Nu stiu daca in viitor va exista un regim pentru oamenii onesti ,curati....Intotdeauna vor fi doua tabere : PUTEREA si OPOZITIA!
Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Decembrie 16, 2009 la 8:31am
Vinovaţi cei ce ştiu şi nu protestează!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor