Avea ochii cei mai verzi pe care îi văzusem vreodată, vreodată până atunci cel puțin. Privirea aceea, zburdalnică și serioasă în același timp, îmi va rămâne cu siguranță în memorie mereu ca aparținând celei mai dragi ființe întâlnite în cele câteva școli prin care am trecut.

Eram în clasa douăsprezecea, la profilul uman al lui liceu decent din București când, la începerea ultimului an școlar, am cunoscut-o pe Cristina, pe noua "dirigă", "profa" de română. 
De câte ori mi-o amintesc, deslușesc cu ușurință și cu tot miezul minții mele o femeie frumoasă și deșteaptă cum nu prea am mai avut șansa să întâlnesc ulterior.
Orele cu ea erau o adevărată încântare, atât a ochiului, cât și a spiritului. Ne jucam pe atunci cu toții, elevi și profesor deopotrivă, cu versurile atât de ofertante ale Luceafărului. Jocul asta nu prea avea reguli, și poate tocmai de aceea ne plăcea atât de mult. Aproape ca uitam că prin lumea asta mare poate exista pe undeva vreo urmă de plictis sau de nerăbdare. Citeam câte o strofă pe care apoi o comentam minute în șir, în fel și chip, întrebându-ne în si ea noastră sau chiar și cu voce tare dacă Eminescu se gândise și el "la toate astea". Concluziile erau diferite, și uneori credeam că ne aflăm pe aceeași undă cu "poetul nepereche", în timp ce alte dăți nu mai eram așa de siguri...
În general, Diriga făcea în așa fel încât orele de română să nu fie de fapt ore obișnuite de liceu, goale de conținut, ci adevărate minute în care fiecare dintre noi putea să spună fără teamă ce gândește, fără să își bată prea mult capul dacă spune sau nu o prostie. O "prostie“, așa cum înțelegeam noi pe atunci, era doar un prilej bun de glume și chicoteli savuroase pentru toți. Râdea și diriga aproape de fiecare dată când vreun "luceafăr" din clasă scotea câte o "perlă" din prea adâncul "puț al gândirii". 
Diriga avea un râs puternic și plin, un râs zgomotos și acaparator care umplea pe dată sala de clasă. Aproape că ne acoperea tuturor râsetele când ea găsea ceva suficient de amuzant în discuțiile cu noi.
Râdea cu gura-i frumoasă și senzuală larg deschisă, iar buzele-i împlinite tremurau ca și cum s-ar fi prins ad-hoc într-un dans nebunesc dar firesc. Râdea și se bucura cu totul corpul deopotrivă. Pieptul susținut de sânii voluptuoși îi ținea isonul, iar întregul corp vibra sub acordurile unei bune dispoziții ce nu o părăsea nicicând.
În timpul orelor, diriga nu stătea mai niciodată la catedră. Se așeza mereu în mijlocul nostru, prin vreo o bancă rămasă liberă de pe urma vreunui coleg chiulangiu sau scuzat de la ore pe caz de boală.
Purta cele mai lungi fuste din lume, care însă erau și cele mai crapăte din aceeși lume. Stătea, senzuală, picior peste picior, alternându-le poziția cu grație când și când. Ști cu siguranță că atât nouă, cât și lui Eminescu probabil, ne plăceau picioarele lungi și frumoase, etalate în mijlocul nostru, în timpul orelor de română, la școală.
Mai avea si o atracție pentru pantofii cu vârf ascuțit și cu unghiile tăiate în aceeași formă, și uneori te ducea cu gândul la o vrăjitoare apărută ca din senin, fugită din vreo poveste - mai ales când ieșea la tablă și gesticula din plin ca să fie perfect sigură că am înțeles subiectul lecției -, deși noi știam bine că nu era deloc așa, doar o dovedise de atâtea ori.
Se machia destul de strident, dar nu vulgar. Indiferent ce culori alegea in vestimentație, își machia mereu ploapele până sus, sub sprâncene, cu un maron cărămiziu și mat. Pomeții erau și ei intens puși în valoare cam de aceleași nuanțe ca și ochii. Buzele și le ruja însă cu un ciclamen minunat, care pur și simplu te făcea să nu te mai poți opri din a o privi. Era o femeie de o senzualitate și de o frumusețe rară, o șatenă cu ochii verzi suplă și sexi pe de o parte, carismatică, inteligentă și cultă pe de altă parte. Datorită ei mi-a plăcut atât de mult limba română, și probabil tot datorită ei am absolvit și Literele. Astăzi îmi place și să scriu, cu siguranță tot datorită ei. Îi datorez enorm Cristinei, aproape tot ce sunt azi ca formație și pasiuni.
...Și pe lângă toate astea, îi voi rămâne veșnic recunoscătoare dirigintei mele și pentru că, la teza cu subiect pe numere (cei din banca din stânga primeau un subiect, cei din dreapta un altul) a spus:
- Numarul unu primește Camil Petrescu, numarul doi Liviu Rebreanu!
Cât am iubit-o și pentru alegerea asta, deși eram aproape sigură că mi-ar fi picat Rebreanu cu siguranță, dacă nu o rugam atunci din priviri să dea Camil la numărul meu...

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor