de Yigru Zeltil & Adrian Grauenfels

1. Ploaia de lăcuste

Fizica cuantică a demonstrat cum, în pofida a ceea ce dovedise materialismul, există “partea cealaltă”, dar câţi au sesizat faptul? Implicaţiile sunt evidente. Până şi poezia, cu accentul mutat de pe fond pe formă în ultimii 150 şi ceva de ani, va trebui să-şi găsească altă paradigmă. Ca nişte lăcuste, poeţii au epuizat resursele formei, ale limbajului – resurse de care doar manieriştii s-au mai folosit cât de cât în urmă cu mai multe secole -, dar acestea şi-au dovedit, totuşi, limitele. De vină e credinţa că tot materia determină spiritul (vai!…), ceea ce explică de ce un Paul Valéry nota că forma poeziei determină conţinutul. Dar “fiecare pasăre pre limba ei piere”, iar materia sfârşeşte în descompunere. Poezia învie atunci când – culmea! – nu mai este scop, ci mijloc, ca înainte. Blestemul unei “tinereţi secunde” ar fi însă nevoia de a face altceva decât o posomorâtă întoarcere la mimesis. Adevărul este că modernismul n-a avut doar părţi rele. De fapt, puţini (cred) s-au gândit la rarii  (e drept) modernişti cu faţă surâzătoare (precum, în pictură, soţii Delaunay sau – uneori – Miró şi Kandinsky), fiindcă modernismul a fost înţeles aproape exclusiv în dimensiunea sa tragistă. Avangardele fie şi-au ascuns emoţiile în spatele unor figuri geometrice (evident, nu tot ce a făcut Mondrian, de pildă, exclude expresivitatea – vezi Broadway Boogie Woogie, o pictură care mă face să mă gândesc în acelaşi timp la jocurile foarte vechi pe computer şi la motivele de pe costumele populare româneşti, de asemenea “pixelate”), fie şi-au exprimat (aproape exclusiv) disperarea cu furie sau fronda la adresa canoanelor, standardelor. Tristan Tzara avea pretenţia să demoleze ideea de frumuseţe –  a contribuit şi el la frumuseţe, doar că la o altfel de concepţie a acesteia.


[Paul klee]

Oricum, “modernismul” e asociat cel mai adesea cu “urâtul” sau măcar “dizarmonicul”. Dar să trecem mai departe, fiindcă n-are niciun rost să-mi exprim aici invectivele la adresa picturii “vechi”… Revenind la “nos oiseaux”(*), putem spune că, de fapt, nu ne mai putem – fără o doză mare de naivitate, cel puţin – permite să ne reîntoarcem pur şi simplu la poezia aşa cum era scrisă şi înţeleasă în epoca lui Eminescu. Răspunsul ar fi tot un echilibru între formă şi fond – ceva ce, de fapt, a fost oricum apanajul “capodoperelor” dintotdeauna. Echilibrul între tradiţie şi modernitate – iată încă o coordonată demnă de reţinut. La acest pariu au răspuns deja unii dintre gândirişti, suprarealişti bucovineni, (neo)modernişti basarabeni precum Grigore Vieru, George Meniuc sau Anatol Codru – un teritoriu marginalizat sau negat de puriştii care înţelegeau ca modernimul şi tradiţionalismul să fie total separate. În fond, vorbim tot de o eliberare de elite şi de încercarea de a găsi un punct unde să nu mai fie respinşi, ci atraşi cititorii dintr-o paletă cât de variată posibilă. O încercare însă nu în sensul poeziei douămiiste, care a vrut să atragă înspre poezie “tineretul neliniştit” prin tactica “şoc şi groază”, eficientă însă doar pentru puţini oameni, în plus sunt mulţi dintre tineri care sunt încă îndatoraţi vechilor orizonturi de aşteptare şi refuză poezia douămiistă şi invocând un Eminescu (şi când nu este invocat Eminescu, sunt invocaţi Nichita sau Arghezi sau Blaga, în orice caz toţi modernişti într-un fel sau altul!) fără a nutri reală pasiune nici pentru “poezia clasică” (ce-i drept, replicile sunt învăţate mai ales de la “cei în vârstă”). În orice caz, douămiismul încă nu şi-a găsit poetul/poeţii care să umple stadioane – “greşeala cea mare”, dacă este greşeală, este poate pretenţia douămiiştilor de a stârni din nou interesul tuturor pentru poezie – de fapt, cicatricea acelei perioade în care partidul avea grijă ca Păunescu sau un altul să fie publicaţi în mai mult de 100.000 de exemplare, generându-se astfel un paradis artificial al gloriei literare care a dat naştere la multe nostalgii, prea puţini dându-şi seama că poeţilor li s-a dat atenţia numai în măsura în care erau propagandişti.
În fond, totul e o chestiune de temperatură a sângelui. Odată ce poeţii îşi vor îndeplini nevoia de frondă, dacă îşi urmăresc vocaţia până la capăt, alte lucruri vor trece în prim plan…

(*) Aluzie la cartea “De nos oiseaux” a sus-menţionatului Tristan Tzara.

 

2. Arta de suprafaţă, echilibristica post-avangardei

Mai ştii brăţara ţipătului
În pasăre de cerneluri verzi?
Pleoapa în compoziţie velină
Inima în fular de mătase
Ultimul proiector sfârşit..
[Relief - Stephan Roll –fragment
- Revista Punct 1924]

Epuizarea artei poetice,  contorsionarea vizualului, pixelizarea mentalului de către arte chiar de la începutul secolului XXI par stări mai ameninţătoare decât negăsirea pietrei filosofale. Au fost şi se fac încercări de întoarcere în timp, la prolifica avangardă, la profeţiile  industriale aplicate  in arta steampunk,  la miriade de variaţii post moderniste după cum  dictează anturajul  socio tropic al artistului.

Aşa au apărut pictori şi scriitori (într-o desfiinţată axa a timpului): minimalişti ca Arikha sau Rothko, noi dadaişti ca Nicolae Tzone ( “am uitat că sunt mort şi am început să râd“),  pictori ai mirajului suprarealist  ca Brauner, Ilya Zomb sau Klee sau Calder cu al său  “Obiect cinetic” ,  artişti ce ne prezintă un nou parnas, în care muzele  se agită în culisele digitalului cotidian. Arta este omniprezentă in XXI, metamorfozată în reclame, în faţade urbane, în statui de piaţă giratorie , în galeriile de pe marile artere ale capitalelor. O putem consuma, detesta  sau iubi , dar nu ignora.


Ilya Zomb

Poetul circulă derutat între noile norme existenţialiste:  arta este şi ea o afacere, reclama este mama tuturor formelor de cultură consumeristă, ( ” nu vor mai fi cărţi  ci totul va sfârşi  într-o reclamă frumoasă” – Breton către Aragon -1919),  relaţiile îţi fac bine sau rău profesional după apartenenţa la grupurile care te includ. O proeminentă artistă israeliană Miriam Gamburd este citită cu extaz la Sankt Petersburg dar nu şi în Israel unde cultura nu este un bun de larg consum  ci suma unor  polemici penibile ca de pildă dacă podul proiectat de arhitecul Calatrava e necesar Ierusalimului aşa cum zace, trântit iresponsabil de urbanişti la intrarea în oraş. Generaţia nouă se simte frustrată de risipirea valorilor. Dacă aş fi un tânăr poet aşa refuza vehement încercarea de politizare, sau folosirea cinică a mediului literar în scopuri ne-armonice. Armonia este acea îndemânare hedonistă de a expune un credo estetic în acordanţă cu starea lucrurilor, fără a leza consumatorul care întâmplător sau nu  se nimereşte  în  forum. Deruta cititorului modern este cu atât mai mare cu cât în supă agorei sunt aruncate “noile forme de expresie” cuprinzând totul de la manele şi până la ofurile viscerale, agramatele căderi ale unor insomniaci  poeţi de ocazie.

Trăim o artă de suprafaţă, care produce alergie la geniu şi lipsă de discernământ. Vizualul a devenit un mediu maleabil, retuşabil, este manipulat cu softuri la care şi un fabricant de vise imposibile ca  Dali ar fi râvnit. Cultura tribală de după anul 2000 a ridicat netul la rang de mentor cultural, este indicatorul nostru de modă, de gusturi, de direcţii.. de la ce să citim  şi  până la obsesia culinarului şi a reclamelor sordide care  licăresc pe ecrane.

Nostalgia avangardei rămâne un promotoriu deschis şi îmbietor. Ne arata YZ în mostre recursive, acest farmec al scrisului dezlănţuit , neacademic, experimental.

”sonet” de Louise Labé   de Yigru Zeltil de fapt

ce-ți caută capul în pătrate străine
prăjit în ne-înăl
țimea ta
să zbori prin 
șifonierele astrelor
ai tot vrea ai tot vrea

și îți imaginezi îți imaginezi
până când astrele î
ți văd imaginația
în vis elefantul te pedepse
ște cu trompa
și a doua zi te trezești cu urme pe limbă

asta până în acea amiază
când erai la terasă 
și sorbeai din cer
e
ști subit teleportat în pielea elefantului

ochii de pește ai astrelor observă
că elefantul lor de pază le soarbe 
șifonierele
astrele n-au nici măcar o reac
ție

De multe ori aplicarea neconvenţionalului, ne  face să zâmbim prin naivitate şi prospeţimea  metodei propuse. Aici nu găsim reclame, nici flori de plastic sau carton reciclat.

Numai noroiul când îi intră în gură
Făcea oac, oac şi devenea broască.
Atunci etajele de la blocuri
Săreau în lac  disperate de insomnie
Şi căutau nuferi să-şi calmeze balcoanele..
(Nora Iuga – Portret)

Artistul care a trecut Hiroşima şi Holocaustul, a asistat la prăbuşirea zidului Berlinului, care a citit Kafka şi Proust est înhămat la un ireversibil proces cognitiv. Nu se mai poate scrie azi dadaism. Nici picto-poezie. Absurdul pare inutil, realul întrece orice imaginaţie sau fantezie. “Tot ce este descriptibil prin cuvinte există!” scrie undeva  Wittgenstein. Dar bâlbâiala voită sau zgomotul de fond aplicat poeziei ( ca de ex. la Gherasim Luca ) nu mai au efect. Ne-am obişnuit cu zgomotul de fond cu bioritmul funcţiilor cerebrale,  cu disperarea în faţa timpului care ne lipseşte cronic.

Poate că răscolirea trecutului este benefică. Nu ca să demonstreze cineva că tot ce era de spus s-a spus, ci din contră, acolo descoperim direcţii nefinisate, abureala în mesaj, îndrăzneală, maliţie, invenţie şi mirare. Surprinzător , la fel ca şi Yigru în blamarea modernismului, deplângea Scarlat Callimachi starea lucrurilor acum  86 de ani :

” Am rupt orice legătură cu arta trecutului, căci secolul nostru de emoţii puternice şi fulgerătoare are nevoie de forme noi de manifestare… Pentru a distruge această plagă a diferitelor arte trecute nu putem decât uza de mijloacele cele mai violente pentru a săpa o prăpastie între constructivişti şi operele degenerate ale artiştilor sterpi…”

Dar cădem noi, cei care am păşit în secolul XXI, în păcatul criticii şi al nemulţumirii?

Scrie un anonim pe net: “Sunt eu mai nobil decât Tolstoi pentru că el scrie Război şi Pace iar eu cititorul mă aflu în situaţia nudă de a accepta necondiţionat acest consum?

Ne atrage atenţia tot poetul YZ cu un citat al Iuliei Pană:

” ..atâţia ani de comentarii nu au făcut decât să ne rătăcească “simţul” poeziei. ”

Rămâne să ne expunem experienţelor, candoarei comunicaţionale, să turnăm cafea în căni şi să lăsăm o lacrimă să curgă în memoria celor care au bătut piloni de oţel în cultura noastră colectivă fie ei Giotto, sau pictori anonimi de icoane, Modigliani şi Brâncuşi, Stănescu sau Rilke, Tzara, Breton şi Janis Joplin, fiecare aduce cărămida sa,  bucăţica sa de adevăr şi patos,  ca un punct de decolare în mare aventură ideatică pe care arta propune să o trăim cu demnitate de umani, nu de  insecte.

 MG : Obiect gasit  

Vizualizări: 172

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Februarie 2, 2014 la 3:47pm

Domna Vizireanu regret ca trebuie sa va contrazic. Renasterea,  barocul, clasicismul , timp de 500 de ani arta s-a inspirat din povestile Biblice si marturie stau capodoperele spirituale produse de umanitate. Dar artele au datoria de a evolua si reflecta realitatea, ele sunt alimentate de starea epocii in care artistul le produce.

Suprimarea artelor de care vorbiti este de fapt tranzitia de la o filosofie la alta , artistii nu pot ramane blocati in paradigma unui anume stil sau scoli. Omul cercetaza, incearca , descopera. Ceva care ne pare azi odos sau fara valoare  va fi evaluat dupa 50-100 de ani ca o mare realizare. Pt ca si noi ne schimbam  si noi evoluam conectati la mediu, ecologie si mai ales morala. Priviti cum au evoluat costumele de baie ale femeilor  in Europa intr-o suta de ani  , De la haine grele care acopereau tot trupul la un aproape practic zero.

Dar ne-am obisnuit si acceptam schimbarile fie  bune sau rele , ele fac viata dinamica si interesanta

Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Februarie 1, 2014 la 4:02pm
Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Februarie 1, 2014 la 1:14pm

Voi turna cafea aburindă în ceşti şi  voi lăsa lacrima să-mi cadă peste toţi acei ce au adus mai multe cărămizi sau chiar  o singură cărămidă la superba construcţie a castelului palatului culturii noastre colective: orfevrierii care au migălit Cloşca cu puii de aur, Praxiteles, Fra Angelico, Leonardo, Michelangelo, El Greco, Goya, Dali, Brâncuşi, Eminescu, Iorga, Mihail Sebastian, Sorescu, Jo Dassin şi alţii care m-au făcut să cred că sunt o parte din sublimul pe care arta, neobosita artă, îl poartă cu demnitate şi candoare, de-a lungul secolelor. 

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor