Privesc fără de ţintă-n sus.
E ceva mioritic în acest cer de munte, niciodată aşa de albastru în noiembrie la Bucureşti, făcând să pară de gust fascist băşcălia privind preţul unui sicriu supradimensionat sau obezitatea care l-ar fi doborât pe poet. Discreţie.
Demnitate consternantă în moarte. Sau inconştienţă: „Eu vă salut de-a dreptul
cordial, de-a dreptul cardiac." Da, impresionantă plecarea, parcă fără
nici un regret, a lui Adrian Păunescu, desigur într-o Românie mai bună.
Pare că din peisaj a dispărut un munte întreg.
E ca şi cum ar fi preferat cu voioşie dizlocarea de aici, un fel de voluntar
exil, un refuz al inactivităţii la care-l condamnau nu numai uzura în ură după
o viaţă mistuitoare, ci şi apropiaţii politici şi puternicii zilei, din lipsă
de programe necesitând intelectuali, cu atât mai puţin artişti.
Şi-a anunţat din timp, ţărăneşte, gravitatea finalului bolii (puţini l-au ştiut
suferind, puţini i-au descifrat zâmbetul) şi rareori am asistat la o asemenea
desfacere în părţile alcătuitoare a unui biet trup uman, parcă explozivă.
Iar bizareria că Adrian Păunescu piere la Floreasca, în populara Urgenţă, deloc
protejat de emisfera aurie azvârlită copilăreşte peste cartier în Orbitor 3 de
Mircea Cărtărescu, este o surpriză, o lovitură de imagine, pentru că alţi
cărturari e de presupus că îşi vor aranja pe la Viena sau încă şi mai spre Vest
vreun sfârşit de fiţe.

Un gest superb al poetului este şi, pe vecie, neîmpovărarea anemiatului stat
român de azi cu o pensie, ciuntită sau nu, iar o larg difuzată satiră
anti-portocalie îţi vine să crezi că a fost dinadins devreme gândită pentru a
fi sigură acoperirea de către televiziunile antibăsesciene a celor două-trei
zile şi nopţi dintre deces şi înhumare, cât Adrian Păunescu va fi omagiat numai
de ai săi: pesedişti, cenaclişti, gazetari, consăteni, fotbalişti, câţiva
literaţi sau actori şi, ceea ce puţini intelectuali de azi pot spera la moartea
lor de mâine, o mulţime de cetăţeni simpli!
Mă uimeşte disciplina breslei scriitoriceşti, naivitatea ei. Prin boicotarea
colaboraţionistului fericit, e lăsat să ocupe întreg culoarul C. V. Tudor, a
cărui deosebire faţă de defunct e colosală. Adrian Păunescu are totuşi operă
lirică şi operă didactică, i-a învăţat pe nişte copii şi chiar pe adulţi să
respecte Poezia şi valorile naţionale. Iar ca politician, a susţinut principiul
toleranţei: e loc în Literatura Română pentru toţi! N-a desfiinţat prin pamflet
securistic pe nimeni. Poate şi de aceea, a rămas în sondaje cel mai apreciat
scriitor român.

Mda, se vede limpede că televiziunile nu pot invita alţi scriitori decât
clienţii obişnuiţi, să-şi amintească întâmplări cu Adrian Păunescu. Iar în
presă şi pe bloguri nu găseşti mai multe reacţii, de unde oftatul că ce greu
este, în RO, să-ţi plăteşti viu fiind pe cineva să scrie despre tine (orice,
numai să scrie), darmite mort!
Altminteri am în faţă şi îi privesc chiorâş sumarul, "Poezia unei
generaţii" a profesorului Ion Pop, primul meu lepturariu, de prin 1973,
asupra resurecţiei lirismului după asasinarea lui Nicolae Labiş. Plecarea lui
Adrian Păunescu o percep ca o tragere a cortinei. E un sfârşit de epocă, chiar
dacă poetele longevive rămân pe scenă cu Ion Gheorghe şi, sub titlul
"Octombrie, noiembrie, decembrie", Ana Blandiana a adunat cel mai
dens volum de poezii de dragoste din lirica feminină universală.

Cum tot văd la televiziuni documentarul "Te salut generaţie în blugi",
semnat şi de Sorin Ilieşiu, parcă-s transportat în timp, am ciudatul impuls de
a căuta pe Google Europa liberă, să urmăresc negreşit Masa Rotundă de la
„Realitatea Românească”, prilejuită doamnei Monica Lovinescu şi invitaţilor săi
(Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Gelu Ionescu) de moartea bardului ceauşist
Adrian Păunescu. Să mă dumiresc dacă a apărut o pauză în lupta ideologică,
perfect fezabilă după ce anul revoluţionar 1989 a permis intelectualilor
deconstrucţia tuturor valorilor naţionale, ceea ce norodul percepe ca fiind un
mod demolator tot atât de abject precât pupincurismul ceauşist.

Aceasta este, în fond, marea contribuţie păunesciană la cultura română, rodul
cel mai preţios al dansului său de pachiderm pe sârmă sub totalitarism, a dovedit
experimental, pavlovian sau didactic, că Luminarea Poporului e un proiect
fezabil, a confirmat fără putinţă de tăgadă că gloata, mai ales cea tânără,
poate recepta din plin Poezia, dacă îi este oferită în modalităţi fericite:
muzică, eveniment, aglomeraţie, sentimentalism, ultrasentimente şi
ultrasentimentul ultrasentimentelor – Simţământul Naţional!

Eu, mai degrabă atras de, să zicem, Radu Lupu, Iosif Sava şi George Bălan
(Muzica şi marile întrebări ale omului) n-am participat la nici unul din cele
1615 spectacole de-ale Cenaclului Flacăra (17 septembrie 1973 – 15 iunie 1985),
dispreţuind pe atunci o muzică atât de simplă ca folkul, iar partea de
manipulare totalitară bolşevică socotind-o pe vecie impardonabilă. Am urmărit
câte ceva la televizor, la radio.
Am frecventat însă Cenaclul Revistei Luceafărul, condus de poetul Adrian
Păunescu, prin 1970-1971, cu un profesionalism impecabil, ucenicit probabil la
Cenaclul Labiş, ţinut tot în Sala Oglinzilor încă de prin 1963 de Eugen Barbu,
altă personalitate controversată. Secvenţa debutanţilor era dedicată unor nume
care rareori n-au confirmat, iar secvenţa consacraţilor cuprindea momente de
istorie majoră, nu doar literară: Marin Preda citind din "Marele
Singuratic", Ioan Alexandru din "Imnele Bucuriei"....
De aceea, primul meu gând e a sublinia contribuţia lui Adrian Păunescu la
promovarea poeziei generaţiei sale, a Poeziei în general.
Să ne amintim de sărbătorirea la Polivalentă a lui Nichita Stănescu la 50 de
ani, Cenaclul Flacăra nefiind ore întregi numai cântec, ci şi recitare.
Cine n-a vibrat ascultând "Mistreţul cu colţi de argint" şi,
dimpotrivă, cât tineret manelist de azi a auzit de balada lui Ştefan Augustin
Doinaş?
Risc ipoteza că, fără Cenaclul Flacăra, decesul instituţiei Poeziei
contemporane, concret refuzul editorilor serioşi de a o mai tipări şi al
Cititorului de a o mai consuma, s-ar fi produs imediat după 1989, iară nu abia
în trena numărului antieminescian 265 al Dilemei dlui Pleşu.

De fapt, s-a derulat, în favoarea disculpării colaboraţionistului Păunescu, de
la 1989 încoace, o întreagă istorie intelectuală abjectă, anostă pentru
străini, de interes vital pentru români, va veni dinspre Atlantic vreun
profesionist ca Zigu Ornea să ne-o scrie, anexându-i ca Virgil Ierunca şi vreo
nouă Antologie a Ruşinii, una a postromânismului, a considerării Neamului
Românesc deja o făptură a neantului.
Astăzi, presa internaţională, etalând iarăşi nuanţe de vesel antiromânism,
ignoră că după împuşcarea Ceauşeştilor, într-o eroică Revoluţie, şi scuiparea
poetului Curţii lângă un grilaj de ambasadă, s-au petrecut în literatura şi
cultura română, sub soarele libertăţii, bizarerii d’ ale postromânismului
percepute de norod ca imprescriptibil mai murdare decât pupincurismul,
îndeosebi între 5 martie 1998, când a apărut numărul antieminescian al Dilemei
dlui Pleşu şi 8 ianuarie 2003 când a publicat dl Nicolae Manolescu în România
literară manifestul capitulard Imposibila Lustraţie.
Ceea ce legitimează, relativizează colaboraţionismul!
Iar întoarcerea din senin a maselor largi populare, sub pretextul crizei
bugetare despre care nu ştim dacă nu e doar un mecanism de pompaj, la tehnicile
de supravieţuire în mizerie probate sub ceauşism, blochează orice finalizare a
procesului comunismului şi fac absolut indiferentă judecata asupra a ce-a făcut
sau n-a făcut intelectualul nostru român înainte de 1989!

De luminosul 15 ianuarie 2008, după un 100%, celebra emisiune cu bile, atunci
la Realitatea TV acum la B1 TV, mi-am notat sub puternica impresie a
încleştării antieminesciene, urmărite cu sufletul la gură, fiindcă se împlineau
în martie 10 ani de la imprescriptibilul nr 265 Dilema din 1998 şi mă aşteptam
la demolarea de-a binelea a statuiei de la Ateneu, următoarele impresii:
– Va fi rău pentru vânzările către români ale domnului Mircea Cărtărescu
dacă va prinde la manipulatori strategia, practic de denigrare a Poetului Naţional,
propusă la Sută la sută de domnii Robert Turcescu şi Costi Rogozanu, bazată pe
pamfletul-colaj postmodernist din Dilema 265, intitulat FAPTE, titlul unui
nevinovat poem în care postmodernul Gary Snyder plânge de mila SUA.
Deocamdată, tocmai hulitul Adrian Păunescu a reuşit să ne readucă aminte Doina,
de 15 ianuarie, recitând-o integral în toată frumuseţea ei răzeşească,
interlocutorilor parcă pietrificaţi, spre marele necaz al prigonitorilor limbii
române de peste Prut.

Da, în acea noapte, am uitat de pupincurismul ceauşist, de PSM-ul lui Verdeţ,
de proiectatul partid radical iliescian şi mai ales de infamia tipic
bolşevic-dejistă pre-ceauşistă de a-l demasca pe Seniorul Corneliu Coposu că ar
fi fost turnător, luându-se ca argument declaraţiile stoarse de Securitatea
noastră, cea mai bună din lume, compusă numai din şefi de promoţie!
I-am îngăduit atunci lui Adrian Păunescu, în sufletul meu, iluzia unei insule,
de îndată ce a terminat recitarea din lirica eminesciană.
Obsedantul, isteric, goebbelsiano-maiakovskian urlet, repetat întocmai de
copiii folkişti, trăiască-n sănătate cârmaciul ţării noastre, memoria l-a
înlocuit creştineşte cu scena fabuloasă a unui stadion fermecat de poet să
asculte Sonata Lunii în plin răsărit de lună!

O noapte de insomnie totuşi rău prevestitoare. Unde am ajuns!
Într-adevăr, la următorul 15 ianuarie, în 2009, noi românii l-am pierdut pe
Grigore Vieru, iar în 24 iunie 2010, alertat asupra dispariţiei iminente a
muntelui din peisaj, a trebuit să protestez:
– Nu Adrian Păunescu e bolnavul! Este înduioşător şi ţine de buna cunoaştere Negruzzi a fiziologiei
provinţialului curajul dovedit de, cum l-a catalogat un megaintelectual la o
aniversare, "abominabilul sicofant ceauşist Adrian Păunescu", de a-şi
turna publicului propria maladie gravă, avertizându-l că se apropie finalul
unei vieţi spectacol, adică nişte amănunte scutind pe necititori de osteneala
de a le mai afla.
Boala poetului Adrian Păunescu, purificat de toate păcatele ceauşiste cand i-a
recitat Doina eminesciană lui Costi Rogozanu pe un prea mic ecran, constă în
insuficienţa patriotismului clasei noastre politice şi intelectuale. Ăla da
cancer!
România recentă n-a avut nevoie de poeţi ca Adrian Păunescu şi Grigore Vieru.


Şi totuşi, bate un vânt de libertate dinspre Răsărit!
De la 7 aprilie 2009 încoace (de fapt de la cutremurul de conştiinţă care a
fost înălţarea lui Grigore Vieru la Eminescu), viaţa spirituală românească
pulseaza mai degrabă la Chişinău decât la Bucureşti.
Să nu ne mirăm că după ce şi-a avertizat la 21 iunie contemporanii, că se duce
de la noi într-o Românie mai bună, pe când bucureştenii, fie ei şi de-ai dlui
Ponta, au cam dat din umeri, poetul Adrian Păunescu a primit în 30 august
Ordinul Republicii – distincţia supremă a Republicii Moldova, „în semn de
profundă recunoştinţă pentru contribuţia remarcabilă adusă la dezvoltarea
literaturii române, la promovarea valorilor naţionale şi a adevărului istoric şi
la consolidarea conştiinţei şi solidarităţii naţionale”. Totodată, poetul
Adrian Păunescu a devenit membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Moldova
(„prim-ministrul poeziei române!” l-a prezentat academicianul Mihai Cimpoi),
da, aceeaşi Academie care a cutezat să-l omagieze la 4 octombrie, în sala cea
azurie, e drept în lipsă, şi pe disidentul Paul Goma la împlinirea a 75 de ani,
pe când scriitorimea din dreapta Prutului a tăcut mâlc, pentru a mia oară, spre
marea satisfacţie a ucenicilor regretatului general Pleşiţă.



Atari evoluţii îndreptăţesc aprecierea că Cenaclul Flacăra ar fi putut fascina
şi aduce pe stadion zeci de mii de tineri chiar după 1989, lămurindu-ne că
substratul aderenţei de masă nu era utecist sau ceauşist, ci patriotic. Cu o
singură condiţie: clasa politică şi intelectuală să fi valorificat printr-o
politică de recuperare paşnică a Basarabiei EXCELENTA educaţie patriotică
primită parcă anticipând destrămarea URSS, de la o profesorime încă
nebatjocorită, de acel irepetabil tineret care au făcut şi Revoluţia, şi
Manifestaţia din Piaţa Universităţii.
Misterele Revoluţiei Române sunt nimic faţă de enigma refuzului elitelor
româneşti financiare, politice şi intelectuale, de a urma exemplul aliatului
german în reunificarea patriei, refuz care poate fi uşor interpretat de
europeni ca dezinteres şi pentru Transilvania!
Dispariţia în plină putere creatoare a poeţilor Grigore Vieru şi Adrian
Păunescu, fără a apuca vremuri unioniste, în care şi-ar fi putut etala
adevărata măsură a talentului de a însufleţi masele, pare a ţine de însuşi
Nenorocul românesc.

Dacă România nu a declarat doliu naţional pentru Grigore Vieru, la 20 ianuarie
2009, iar televiziunile au preferat a transmite instalarea preşedintelui Obama
la Casa Albă, nu funeraliile de la Chişinău, nu văd de ce s-ar face gestul
suprem pentru Adrian Păunescu, într-o ţară tot mai mică, a cărei limbă vorbită
în anul 2222 pesemne nu va mai fi cea română şi în care clasa financiară,
politică şi intelectuală n-are nicidecum intenţia fermă de a visa la vreo
oricât de îndepărtată Reîntregire a Neamului.
Dimpotrivă, viitorul e deja prezent şi se cheamă postromânism, tot ce mai avem
de făcut pe această galeră ecologică, RO, înainte de a o părăsi, fiind a
reevalua cu greaţă trecutul, cam cum îi evaluează deşertificarea acest postac
cult la ştirea din Adevărul, "Păunescu, lipit de marii clasici":
George 06.Nov.10-22:38hs
"trebuie sa recunosc ca nu mi-au placut niciodata poeziile d-lui Paunescu,
individul mi-a creat mult prea multa greata ca sa ma prefac a fi un
"arbiter elegantiarum". Se pare ca de fapt a fost un geniu literar
care apare meteoric o data la "n" sute de ani. Despre morti, numai de
bine, cum se zice. Care bine ? "Cintarea Romaniei"? Sau poate marile
capodopere literare de care eu inca nu am habar?? Ce ma infioara cel mai mult
este gindul ca poate si Eminescu a fost tot un fel de Paunescu. Orice este
posibil in aceasta gura de rai de pe malul Dimbovitei!"



Vizualizări: 52

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Marilena A. pe Noiembrie 8, 2010 la 7:10pm
Excelent scris, cu talent si, evident, multa documentare. Remarc obiectivismul spuselor dumneavostra, analiza pertinenta si, nu in ultimul rand, inspirata propozitie de la inceput.
Toata stima mea, domnule Propinatiu!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor