Domnul Gore...

                  De trei săptămâni de zile, domnul Gore se duce zilnic la Biserică. La Biserica din Centru, la Catedrală. Intră puţin sfios, poate chiar un pic speriat, cu şapca în dreapta. Îşi dă seama că nu este bine, mută şapca în stânga şi cu dreapta îşi face imediat o cruce mică, mică de tot, acolo, undeva pe frunte. O face aşa de mică încât i se pare că nici n-o face... Intră în Pronaos şi priveşte, la fel de fiecare dată, cu gura larg deschisă sfinţii zigrăviţi pe lateralele Catedralei. Citeşte încet, silabiseşte numele fiecărui sfânt şi după ce se asigură că nu-l vede nimeni, intră în Naos. Sigur, alături de domnul Gore mai este lume, dar lume străină pe care n-o cunoaşte şi de care este convins că nici nu-l cunoaşte... Aici, în Naos, domnul Gore îşi face  cruce cu adevărat. Cruce mare, cruce aşa cum l-a învăţat doamna Gore, mama domniei sale moartă de mult, fără lumină şi fără speranţă, cum ziceau oamenii la vremea aceea... Aici în Naos, domnul Gore îşi simte inima bătând altfel. Şi privirile i se lipesc de chipul luminos al preafericitului  Antonie cel Mare şi buzele i se deschid spre a spune singura rugăciune pe care o ştie, „Înger, Îngeraşul Meu”...

            Acuma îi pare rău că n-a învăţat mai multe rugăciuni. Îi este şi un pic de ruşine că alături de el, oameni tineri, copiii chiar, ştiu şi spun tot felul de rugăciuni. La el, la domnul Gore, rugăciunile nu se admiteau. Cine intra pe vremea copilăriei lui în Biserică  i se scădea nota la purtare plus că era obligat să vină cu părinţii la şcoală. Doamna Gore a vrut să-l înveţe acasă câte ceva despre lucrurile sfinte, dar Gore nu ştia să mintă şi a preferat să facă aşa cum i s-a spus la şcoală, adică „fără Biserici, fără popi, fără Dumnezeu”, aşa cum grăia directorul Tebeleică pe la orele de dirigenţie.

            Fără Dumnezeu a trăit domnul Gore până la pensionare. Aşa a crezut el că-şi face datoria faţă de Ţară, faţă de popor şi faţă de Secretarul general al Partidului. Abia după ce l-a văzut pe Odios mort prin împuşcare s-a închinat prima dată, cu destulă stângăcie şi cu imensă teamă... Acuma îşi simte sfârşitul aproape şi nu mai este sigur de nimic. Nu mai este sigur dacă Dumnezeu există ori nu şi pentru că teama îl copleşeşte vine, aşa cum v-am spus, zilnic la Biserică. Din Naos nu merge spre Altar. I se pare că este totuşi prea mult. Observă cum oamenii şi femeile şi copiii se duc aproape de Icoane, cum le sărută ca pe proprii lor părinţi şi nu înţelege nimic. Este adevărat că ar vrea şi el să se apropie odată de Altar, să pună mâna pe chipul lui Iisus, dar dacă-l vede cineva? Atâţia amari de ani a înjurat de toţi Dumnezeii, de toţi Cristoşii... a înjurat şi a râs de preoţii întâlniţi în drum, a ignorat orice apropiere de Biserică, nici pe iubita lui mamă nu s-a dus s-o introducă în Biserică, la moarte...

           Pentru domnul Gore, drumul acesta spre Biserică este un fel de drum al Golgotei.

           Ieri, aşa din întâmplare, s-a întâlnit cu domnul Armăşel, fostul lui şef de la propagandă. L-a întâlnit exact la intrarea în Biserică. A vrut să-l ocolească dar n-a reuşit. Domnul Armăşel l-a oprit şi i-a strâns mâna ca unui complice. Nu i-a vorbit, nu l-a privit, nu a stat o secundă locului. I-a strâns mâna şi atât.  Discret, domnul Gore a văzut totuşi o undă de regret în ochii domnului Armăşel şi nu ştie cum s-o definească. O fi de bine? O fi de rău? Ce mai contează?

             Cu gândurile duse undeva la începutul carierei sale de comunist adevărat, domnul Gore rămâne cu privirile agăţate de chipul blând şi în suferinţă al Mântuitorului şi nu ştie ce să mai creadă. Îi face bine venitul la Biserică şi îi face bine statul în Biserică. Parcă intră în altă lume. Nimeni nu-i cere nimic, nimeni nu-l întreabă de nimic... O linişte desăvârşită îl pironeşte locului şi numai glasul preotului îl aude cum îi cântă ceva plăcut. Mirosul de lumânări, mirosul de tămâie, îi umplu sufletul de ceva ce n-a mai cunoscut până acuma...  Mâine , aşa zice de fiecare dată, mâine o să facă pasul cel mare, pasul spre Altar! Trebuie să aibă curajul şi să ajungă până la Altar, altfel nu se simte la fel ca ceilalţi oameni care trec pe lângă el şi se duc lângă Iisus...

           Cu gândul la ziua de mâine, domnul Gore iese din Biserică aşa cum a intrat, adică încet, sfios, umilit de ceva ce încă nu înţelege. Îşi face semnul crucii la fel de mic pe frunte şi se îndreaptă spre casă, cu gândul la ziua de mâine. „Mâine, mâine Doamne,  indiferent  ce-o fi, vin la Altar, vin în faţa Ta, Iisuse, şi indiferent cine o mai fi prin Biserică, indiferent cine... am să îngenunchez în faţa Ta, aşa, ca   orice muritor de rând, şi am să te rog, cu lacrimi am să te rog, să ai grijă şi de mine”!   

13 iunie,2011.

Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor