DOMNUL MERIȘORDomnul Merișor este văduv.Păstrează însă vie memoria soției și o face într-un mod particular, specific modului său de a fi:credul și veșnic îndrăgostit.Credulitatea i se manifestă și ea într-o formă specială.nu crede în ceea ce i se spune  ci, în ceea ce spune el însuși.Rezultă că are anumite credințe cărora le arată supușenie deplină.Nu și-a exprimat credulitatea -credință verbal sau în scris dar ea a fost descoperită întâmplător  de o persoană al cărei interes se orientase către cu totul altceva atunci când i-a fost dat să afle că domnul Merișor se dedică unor lungi conversații cu soția sa decedată.Ba uneori se pare că se și ceartă.Nu de dragul unei înclinații spre contrazicere sau din motive de dușmănie între ei.Nu.Din pricină că de câte ori se certau înainte , ajungeau amândoi la concluzia că celălalt avusese dreptate. Și atunci să-i fi văzut, Doamne!O luau de la capăt, combătându-și ideile ce le promovaseră inițial.Și tot așa...Până la urmă se culcau sau se apucau de vreo treabă și problema pentru care se chinuiseră să se pună de acord se rezolv a de la sine sau  o ignorau pentru a nu fi o piedică în buna lor înțelegere ce le guverna viața de cuplu.Trăiseră împreună șaizeci de ani după care mai trecuseră doi, de singurătate.Dacă soția îi murise, adică teoretic o pierduse, domnul Merișor nu putuse să renunțe la conversațiile dintre ei , la spiritul ei viu care-l surprindea mereu,și la sprinteneala căruia anii,bătrânețea și șubrezenia ce începuseră să-și arate semnele nu contribuiseră, nu știrbiseră cu nimic din ceea ce el luase la început drept șăgălnicia tinereții.Doamna Merișor a murit la vârsta de 78 de ani, lăsând în urmă, ca semn de adio, cuvinte pentru care soțul ei a râs cu lacrimi în timp ce ea și dădea ultima suflare.

-De-acum Ghiță, de câte ori o să-mi urezi de ziua mea LA MULȚI ANI, să știi că așa o să și fie.!

Plecările de acasă, de cele mai multe ori prin Cișmigiu, îl fac să simtă mai puțin lipsa ei fizică.Pleacă singur pentru că ea nu l-a putut însoți.Este la coafor.

-Știi prea bine că un coafat mă pocește!Să mai dau și bani pentru asta?Nici pomeneală!

El o vede cum se apleacă de mijloc,răsucește capul energic de câteva ori,apoi își trece degetele pe la rădăcina părului dinspre ceafă și le scutură la fel de energic.

-Poftim coafat.Gratis!

-Atunci ești la biserică.Te rogi și aprinzi o o lumânare.

-Nu sunt nici la biserică.Eu mă rog oriunde altundeva, nu la biserică.Lumânări aprind doar când se ia curentul.

Și mai e ceva...Nu-mi place cum ard feștilele alea. Cum se fâțâie flacăra din vârf.E ceva deșănțat în arderea ca un dans de bacantă.Acum nu te mai lasă să le aprinzi înăuntru, că afumi icoanele, și te trimit în curte la niște cutii de tablă foarte inestetice prin c are bate vântul...

-Bine...bine...Poate ești la Poștă să pui o scrisoare.

-Scrisoare?Crezi că merită să mă obosesc să scriu scrisori , când pot comunica atât de bine și prin viu grai?

-Atunci nu ești nici la Poștă...- cedează domnul Merișor gata să renunțe la orice supoziție.

--Ba da, ba da...Sunt la Poștă, dragule...Crezi că toate discuțiile cu tine nu se plătesc?Te las acum, mi-a venit rândul...Cât?Nu e prea mult, domnișoară?Astea nu sunt apelurile mele.

-Ce spui?

-Mai ești pe fir?Închide te rog și...scuză-mă...nu cu tine vorbeam!

O nimerise cu poșta.Mamă, ce o nimerise!Își frecă mâinile de bucurie și chiar prinse a râde ca un  spiriduș care face pozne și poznele îi sunt luate drept minuni.Hi-hi-hi...Nici biserica nu era o ipoteză de lepădat.Chiva lui ținea cu smerenie sărbătoarea  sfintei ce-i era patroană.În loc să se sărbătorească și să petreacă onomastica fastuos și cu pretenții de cadouri, ținea post și se arăta sfioasă toată ziua, până la miezul nopții.

-Nu se cade s-o supăr, a pătimit destule în viață...- șoptea plină de evlavie.

Deși calendaristic treceau în ziua următoare, mergea la frigider, scotea sticla de șampanie și îi cerea lui s-o deschidă.Petrecerea ce urma prelungea supliciul postului negru cu desfătare și ore de nesomn și semăna foarte bine cu ceea ce făceau nemții cu prizonierii ruși.Îi înfometau o perioadă îndelungată și apoi le dădeau să mănânce până le crăpau mațele.Domnul Merișor a pomenit odată despre aceată metodă insolitp de a face rău cu binele și doamna Merișor i-a tăiat-o scurt:

-Nu nemții au făcut așa cu rușii, ci rușii au făcut-o cu nemții.

Cum-n3cum ,asta făcea doamna Merișor cu soțul său și cu ea însuși , cu consecințe mai puțin grave pentru că nu duceau nici postul nici desfătarea la extreme.Între timp, sfânta care postise toată viața se îndestula cu raiul,locul unde nici colesterolul nici hipertensiunea arterială nu răzbesc.

 

-Trebuie că aveți o sculă foarte mică  de vă folosiți de ea  fără să  ai aveți nevoie de mâini!

Bărbatul care se oprise în dreptul băncii unde domnul Merișor conversa de la mare distanță cu nevasta avea o voce agreabilă și nimic nu dădea de bănuit că ar avea  ceva de spus în sens ofensator.Așa cum stătea în picioare dinaintea celui mai vârstnic, nu-l privea drept în față și în plus, ținea mâinile la spate.O atitudine ușor jenată se ghicea din evitarea contactului vizual direct și din bălăceala ce-o făcea bombeului unuia dintre pantofi într-o bălticică de apa ce se afla la egală distanță între ei.Plouase în noapte dinainte , dar fusese cald în timpul zilei și apa se evaporase în cea mai mare măsură.Cum asfaltul suferise repetate acțiuni de modelare funcție de temperaturile ce-i puseseră la încercare rezistența, în anumite locuri apa mai băltea.Mici ochi lucioși în orbite  de forma tălpilor, tocurilor de pantofi sau amprentelor de baston...Mici dar cuprinzători ca ochii unui copil, adunând ca o oglindă ,copacii, cerul, trecătorii, chipul maicii Smara...Trecând pe lângă ei tresăreai gândindu-te că sunt vii, privesc și au legătură cu un organ superior care le procesează toate informațiile culese în timpul zilei.

Cel mai inteligent mod de a răspunde când subiectul nu îți este pe plac e să răspunzi tot cu o întrebare.

-Ce vreți să spuneți?

-Telefonul dumneavoastră mobil...casca miniaturală cu autonomie...A costat o grămadă de bani, probabil...Vă invidiam pentru că eu nu dispun încă de suma necesară și mi-ar fi foarte util în meseria pe care o practic.Lucrez la un ziar.Muncă de corectură...Dar sunt bombardat din toate părțile de rugăminți, amenințări, convocări la redactori care nu sunt puțini...Am mereu mâinile ocupate ...Cu una țin telefonul, cu cealaltă astup urechea liberă...Opresc lucrul și asta cam de 150 de ori pe tură.Nu că pierd timp, dar acest du-te-vino al mâinilor a devenit pentru mine o obsesie. Priviți-le cum tremură!Azi mai puțin, la birou tremură precum frunzele copacilor.Tremură și trebuie să le ascund mereu când nu apucă ceva să țină.

Intrusul dezlipi privirea de pe vârful pantofului care, eliberat, se retrase și el din balta unde își verificase impermeabilitatea. Jena ce răzbătea din comportamentul său încă de la debutul intrării în contact cu ipoteticul posesor al telefonului simplificat la o cască invizibilă se datora desigur acestei mărturisiri , ce urma să fie făcută,în sensul desfășurării logice a expunerii, către sfârșit.Eliberat de povară,momentul critic fiind depășit,intrusul prinse un contur mai clar.Era ubn ins în jur de cincizeci de ani, domnul sau doamna Merișor ar fi spus că e încă tânăr dar părul pierdut pe parcursul anilor, necesitând cam un sfert de tub de colorant vizibil prezent în tenta de blond rozaliu încă neexperimentată de natura-mamă , i-ar fi contrazis fără să-i convingă, ei având ca reper propria lor vârstă.Domnul Merișor avea 82 de ani,mergea pe 83, doamna Merișor se oprise în urmă cu doi ani  la 78, ceea ce avea să le urmeze îi contabiliza fără să-i mai adune, ca atunci când calculezi venitul național știind că nimic nu se va adăuga contului tău din bancă. Și las să fie! ,,Mai au și alții nevoie!,,- ar fi zis ea veselă, sau chiar zice acum, în momentul de faț

-N-am nici un telefon, dragă...-se destinde domnul de pe bancă, vizibil deconcertat cu un minut în urmă.Vorbeam cu soția doar...

-Cu soția?Dacă pe soția dumneavoastră nu o văd, înseamnă că este și dânsa miniaturală , așa cum bănuiam că vă este  telefonul mobil?

-Păi să știi că este micuță...Comparativ cu uriașul de mine...

-Și vă aude de la distanță?Nu v-am remarcat strigând. Și nici n-am auzit-o pe dânsa răspunzându-vă...

-Nici n-o s-o auzi, tinere...E moartă și îngropată.Numai eu o recepționez.

-Înțeleg...

-Nu cred că înțelegi.EU o aud.Și ea mă aude.Acu...întrebarea e...al cui e meritul pentru posibilitatea asta de comunicare între cele două lumi?Al meu?Al ei?Eu nu prea am...aptitudini.Așa se zice, dumneata ești corector, nu?Așa ai spus.Corectează-mă dacă greșesc!Sau acum, că nu mai am scula aia care te avantaja, nu mai prezint interes?

-Nu...Nu am de gând să te corectez...

-Înseamnă că nu mergem mai departe cu vorba...O să-ți spui că sunt doar un bătrân nebun căruia i se pare că vorbește cu soția decedată.Să știi că nu sunt ramolit...sau sunt și nu-mi dau seama.În orice caz, n u mă piș pe mine așa cum  m-ai lăsat să cred adineaori.

-Mă refeream la altceva, doar v-am explicat!

-Adică n-ai nimerit-o nici cu una, nici cu alta, recunoaște!
   În sinea lui se consola că înainte de a fi deranjat de necunoscutul curios avusese satisfacția de a ghici unde-și pierdea timpul consoarta.Ăstuia nu-i plângea de milă dar lăsându-i impresia unui om aflat mereu în afara problemei și mai și riscă s-o arate, îl compătimea într-un registru minor, ușor de ignorat.Telepatie sau nu, corectorul îi confirmă bănuielile.

-De-aia nu am plecat niciodată de la masa de corectură.Pe teren sunt zero.Nu prind o știre bună nici dacă are coadă și mi se fâțâie printre picioare.

-Ei, dacă ai fi avut o nevastă ca a mea, precis ajungeai mai sus!

--Adică...Așa s-a întâmplat cu dumneata?Îi datorezi studiile, ascensiunea profesională sau politică?

-Da de unde?!\din cauza ei am rămas tot cu patru clase.I-am spus:,,Chivo, hai să ac și eu facultate că toți proștii au făcut una!,,

-Și ea, ce a zis?

-A zis că tocmai asta e...Toți proștii au facultate, e vremea lor, așa că să stau liniștit și să-mi văd de meserie.Aveam mult de recuperat.Sărisem prea multe clase.Am trecut însă de la 753604 la 753 605.Datorită ei...Și datorită ei am avut o viață lipsită de lux, lipsită de griji...ba chiar am trăit în preaplin.

-Codurile alea au legătură cu spionajul?Spion cu patru clase!Interesant...Ar fi bun subiectul ăsta...

-Spion?Iar ești paralel!Și pe urmă...mda...de ce nu te așezi mătăluță alături de mine să te odihnești și să trecem mai departe?Vrei subiecte?

-Dacă nu ești spion...Fost spion...Bine, hai!Să foe de la mine...Azi sunt liber.Liber?Deja au angajat un puști să-mi facă munca.Cică stă pe lângă mine să-l învăț.ce să-l învăț?Ar trebui să-l iau de la clasa  întâi, nerodul!

Setează la distanță unul de altul.Fiecare deține câte o extremitate a băncii.Locul din mijloc, aurita cale, are lacul strălucitor, netocit.Nu este un refugiu pentru îndrăgostiți, este o bancă pentru pensionari, pusă pe o aleea pricipală, loc de odihnă și observație.Bătrânilor pe place în primele rânduri, majoritatea tinerilor agreează fundul clasei.La școală, ocupanții primelor bănci au suflet de bătrâni iar curiozitatea arătată lecțiilor  nu e un semn de învățătură ci de încetare a ei.Cei din spate desenează măscări, scriu bilețele cuiva sau nimănui,suflă prin țeavă de pix boabe de orez, au atâtea și atâtea de făcut având cefele celorlalți sub atentăm supraveghere. Cei din prima bancă văd doar tabla neagră pe care de la oră la oră scrie mereu altceva.

-Ți-e dor de soție...Nu e nici o rușine că vorbești singur dar să inventezi chestia cu comunicarea cu lulumea morților...

-Nu inventez nimic! Dacă ar fi așa, de ce ne certăm?Doar nu mă cert eu cu mine însumi?!Chiar că aș fi nebun!

Se mișcă puțin spre centrul băncii ca semn de apropiere, dar nu fizică pentru că fizic reveni pe locul ce și-l încălzise sub el de ceva vreme.Corectorul alunecă și el spre celălalt pe firul suspendat al soției vorbărețe postum.

-Și chiar ai doar patru clase?Sigur te-ai descurca mai bine decât proaspătul meu ucenic1

-Ucenic...Ce cuvânt frumos!Eu am fost ucenic patru ani la un curelar.Făceam de la curele până la harnașamente și hamuri mergătoare pentru copii mici.Soția m-a îndemnat să trec la marochinărie după ce i-am făcu ei o poșetă.Toate prietenele ei înnebuniseră.Dar eu nu am făcut poșete pentru ele.Am făcut poșere pentru cucoane și așa soția mea a trecut în rândul cucoanelor.Prin poșete și cu poșete.

-Nu ești spion...Ești poșetar!

Unul din ei știa mai multe despre celălalt decât celălalt despre el și acela era domnul merișor ajutat din culise de doamna Merișor.Dar corectorul paria pe el însuși.

-Te vânează.E un șmecher care vrea să afle de la tine lucruri interesante,Omul e de o viață în căutarea unui subiect tare și până acum n-a dat peste nimic valabil.Fii atent.uită-te mai bine ka el și spune-mi ce crezi!

-Aveam un prieten acu vreo douăzeci de ani...Și prietenul ăsta avea și el ca și mine, ca și alții...o nevastă.Cade aia la pat, zace ce zace...Strânge omul bani, mai împrumută, duce femeia la spital și-o fac  ăia bine.Mergem la ei acasă peste vreo trei luni, după ce am considerat că femeia s-a refăcut.Soției mele îi era în grijă de ea, cum o fi, cum s-o simți după o operație grea și un diagnostic destul de complicat.Îi găsim pe amândoi în curte schimbând roțile mașinii.El dădea la cric, ea ținea ditamai cauciucurile.Muncea femeia ca la balamuc.\Îl iau pe individ deoparte.,,ce faci, mă?De-aia ai dat atâția bani, ca s-o pui acum să tragă la haltere?Nu puteai să faci treaba la un service?;,Ce zici că-mi răspunde?,,Ce sî fac Ghiță, trebuie să-mi scot și eu cheltuiala!,,

-Interesant, dar de ce-mi spui mie povestea asta?

-E un schepsis.Când trăia, poate soția nu și-a dat seama ce hram poartă bărbată-su...după, s-a prins și ea.

-A dat ortul popii?

-Da.Exact atunci s-a îmbolnăvit și el.Ce-a mai plâns-o...Îi lipsea sau nu, nu avea cine să-l îngrijească și pe el. Ce lua pe mere dădea pe pere, l-a costat o avere să se pună pe picioare și nici acum nu s-a restabilit.

-Tot nu pricep de ce-o lungești.Are vreun tâlc?

-Are,sigur că are.De câte ori n-a încercat săracul să ia legătura cu e să-l ajute de acolo de unde e  și...nimic.

-Adică...pe dumneata te ajută!

-Sigur că mă ajută.

-Se legă frumos aiurelile astea pe care mi le spui.Ai putea să le pui pe hârtie și pariez că ar avea succes la o anumită categorie de cititori.Ba sărate și piperate cu întâmplări și din tinerețe, sex și alte indiscreții...ar căpăta un public chiar mai larg.

-Dacă aștepți porcării...Știu cum sunteți voi.Stoarceți miere din venin...

-Ei! Porcării...Am zis sare și piper.

-Păi uite...eram tineri li cum .i-am spus,Eu eram lunganul, ea, o mogâldeață de femeie.Aveam prieteni și  prieteni.Unii se țineau aproape de noi găsindu-ne un subiect bun de amuzament.Pat și Patachon, Frumoasa și Bestia și câte și mai câte nu ne erau poreclele.Una dintre amicele ei, mai isteață ca ca altele, o întreabă de față cu multă lume.,,Chiva, ție nu ți-e greu cu așa un bărbat mare?,,Și ea răspunde repede:,,Ni-e greu cum să nu.Nu așa cum gândești tu, că pe tine cât te duce curul te duce și mintea.La treaba aia eu mă lungesc cât pot, eș se pliază.Dar când îi cal pantalonii trebuie să alerg prin toată casa.,,Acum șaizeci de ani femeile călcau pe jos , pe o pătură...

-Te-aș putea ajuta să publici un caiet de amintiri...Câteva amintiri ca astea dacă mai poți scoate, dacă nu...le invemtăm.

-Poate apelăm și la Chiva.

-Poate...dar mai important e să ne aprobe șeful meu fonduri.Fără fonduri, nu iese nimic!

 

...sfârșitul primei părți...

Vizualizări: 245

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Iunie 5, 2013 la 1:15pm

tuturor celor ce mi-au făcut cinstea a de a-mi ,,răsfoi,, paginile un Mulțumesc Frumos din toată inima. eu îmi public cărțile fără să stau pe gânduri, plătesc și scot vreo trei sute de exemplare. acum știu că am cui le oferi pentru că eu le dăruiesc, nu le vând.

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Iunie 5, 2013 la 7:17am

domnule Moldovan, nu trebuie să faceți decât un mic efort să căutați pe pagina mea la TEXTE TIPĂRITE partea a doua care firește, se înscrie imediat după partea întâi așa cum îi stă bine unei proze pe care am scris-o, nimeni nu a observat în cinstea unui membru activ al rețelei noastre. e ficțiune dar...cu punct de plecare real. i-am oferit omului un loc în literatură pentru că el nu a apucat să scrie deși are multe amintiri interesante.  având o vârstă înaintată nu se simte capabil să înceapă un proiect de durată. nu spun cine e destinatarul iar dacă din întâmplare descoperiți păstrați discreția ca să nu facem din ceva frumos o zarvă inutilă.

mulțumiri pentru apreciere și toată considerația. 

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Iunie 4, 2013 la 8:22pm

Va citesc cu placere. Sunteti deosebita.

Imi place.

Asteptam partea a-2-a.

Felicitari.

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Iunie 4, 2013 la 4:51pm

mulțumesc Mara Paraschiv, partea doua e la mine. te așteaptă.

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Iunie 4, 2013 la 5:41am

scuzați îndrăzneala...există și partea a doua,,,

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Iunie 3, 2013 la 11:32pm

umor, inedit, subtilitate.... „condei subțire”...Felicitări!

Comentariu publicat de Marian Bunescu pe Noiembrie 19, 2012 la 7:14pm

Caterina cu nume de eroina nemuritoare, zburatoare pe aripi de vant, iertare pentru com. de la partea I-a, este atata dinamism in povestea ta, am citit-o dintr-o suflare, mi-a placut. Caut mereu proza pe retea, am gasit, acum, una frumoasa:) Ganduri bune! Ne mai intalnim.

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Octombrie 24, 2012 la 11:35am

a se ignora sau ierta micile greșeli care s-au strecurat în text la redactarea destul de obositoare întrucât am rescris textul cuvânt cu cuvânt dintr-un material aflat pe suport de hârtie. 

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor