Dragoste la mâna a doua ( roman – foileton, mai 2019, Piatra Neamț)

Cap.14

.

Rezumat cap.13

În zorii unei zilei, George Apostol asistă la un fenomen paranormal, bizar, în timp ce Agnes Mărgărit, care nu are nicio explicație plauzibilă, nu pare surprinsă deloc, ba chiar îi vorbește despre o evoluție ciclică a acestui fenomen, survenită cu vreo două zeci de ani în urmă. Fără să dea prea multă importanță evenimentului, George Apostol își continuă proiectul început, trecând la faza cea mai importantă a lucrării.

 

Necesitatea unui scripete îl obligase să răscolească minute în șir prin mormanul de obiecte din magazie până găsise unul potrivit nevoilor sale. Frânghia o depistase repede, atârnată într-un cui. Confecționase apoi o capră dintr-o grindă de lemn, fixându-i bine picioarele în scândura de pe acoperiș. Pentru că folosirea scripetelui în scopul de a ridica materiale grele presupunea aportul a cel puțin doi oameni, unul care să încarce și să ridice, altul care să primească și să elibereze cârligul de sarcină, se văzuse obligat să meșterească o scară. Ridicarea obiectelor și materialelor urma să se desfășoare în trei timpi: ridicarea propriu-zisă până la înălțimea de lucru și fixarea capătului frânghiei de tracțiune, prevăzută cu cârlig, într-o scoabă, la sol, urcarea pe scară pentru translatarea sarcinii spre interior cu fixarea ei pe poziția de lucru printr-o altă altă frânghie, apoi coborârea și desprinderea cârligului din scoabă. Începuse cu malaxorul manual, o piesă extrem de grea, urmaseră sacii de ciment, fără număr, butoaiele cu apă, uneltele, dar și o cantitate imensă de pietre, adunată din interiorul hexagonului. Înaintea de fixarea cofrajului, care se petrecuse cu o zi înainte, săpase între tulpinile brazilor până la stâncă, astfel că zidul pornea direct din buza culmii, înconjurând un trunchi de con înalt de vreo cinci zeci de centimetri, temelia construcției, cu același suport natural indestructibil. Rămânea doar s-o niveleze cu pietre și ciment. Tot atunci înserase în cofraj singura ușa de intrare, plasată spre vest, o fereastră în prima secțiune a hexagonului și alte două, în cealaltă secțiune, plus un capăt de țeavă cu diametru de 1oo mm pentru alimentarea construcției cu apă, în partea de sud, iar altul, de 200 mm, pentru evacuare, în partea de est, urmărind, desigur, prinderea acestora direct în zid. Deși își planificase să pregătească și să toarne ciment până seara târziu, fără să ia în calcul dificultățile inerente, se văzuse nevoit să amâne totul pentru a doua zi la lăsarea intempestivă a întunericului.

 

Agnisia îl aștepta cu o cană fierbinte de ceai. Părea dornică să-l întrebe ceva. Tocmai primise un mesaj de la Centru pentru schimbarea instrumentarului depășit moral, în cadrul unei acțiuni de înzestrare la nivel național și i se cerea părerea în legătură cu noile dotări.

- Eu m-am obișnuit cu „antichitățile” astea? îi spune cu un fel de nesiguranță în glas. Tu ce zici?

- În niciun caz. Comandați aparatură de ultimă generație, digitală, mai precisă și mai ușor de exploatat.

- Nu știu dacă voi fi în stare să mă adaptez!

- Cu telefonul mobil v-ați familiarizat, după câte observ!

- Telefonul e cu totul altceva.

- E același lucru sau chiar mai simplu. Imaginați-vă cum ar fi să primiți, indiferent de vreme, toți parametrii aceștia direct pe ecran, transmiși de senzori prin fibră optică.

-   Da!!!

- Există senzori specializați în identificarea precipitațiilor, de măsurare a distribuției picăturilor, vizibilității sau a plafonului de nori, a indicelui de ultraviolete, radiație solară, umiditate și temperatură în sol sau aer, de măsurare a vitezei și direcției vântului, tot ce vreți!

- Ar trebui și un ecran pe măsură, cred!

- Da, un ecran LED, de mari dimensiuni, cu conexiuni separate la senzori.

- Cred că am să merg pe mâna ta! cedează Agnisia căscând. Mă duc să mă culc. Noape bună!

 

Același lucru făcuse și George Apostol, care abia își mai ținea ochii deschiși. Munca din timpul zilei îl epuizase. După plecarea Agnisiei se întinse în pat și adormise subit. Nu-și mai amintea când începuse visul. Se făcea că era undeva pe munte, într-un loc împădurit, împreună cu Agnisia, care-l ținea de mână. La un moment dat se opriseră într-o poeniță și se așezaseră în iarbă. Agnisia  purta o rochie scurtă de mătase, de culoare roșie, iar el observase că avea picioarele foarte frumoase. Nu se putuse abține să-i sărute genunchii, deși văzuse o urmă de spaimă în ochii săi. Femeia îl împinse domol, spunându-i că nu se cade să facă așa ceva, ea fiind mai în vârstă decât dânsul. El însă nici nu voise să audă și continuase să-i mângâie picioarele, sânii, încercase chiar s-o sărute, dar ea se ferise cu sfială. Gestul ei, aproape juvenil, se repetase ca într-o secvență de film, reluată de zeci de ori cu încetinitorul, deși distanța dintre ei creștea invers proporționa cu pătratul dorințelor sale. Începuse să fugă, cu toate că ea își luase zborul, ca o pasăre fabuloasă, bătând aerul cu mâinile și picioarele ei frumoase. Se trezise în mijlocul unui întuneric deplin, bâjbâind după  paharul cu apă de pe noptieră.

” Ce vis tâmpit! se gândi el. Sigur că femeia aceasta îmi rătăcește prin inconștient și încearcă să-mi atragă atenția. Poate că și eu, la rându-mi, îi  tulbur tihna nopților, fără să-mi dau seama, și-mi disimulez pasiunile nestăpânite în muncă!”

Vizualizări: 8

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor