„DUBITO ERGO COGITO, COGITO ERGO SUM. SUM ERGO DEUS EST”

Pentru că tot suntem la Sfântul Augustin, aș vrea să aduc în discuție o expresie foarte la modă, astăzi, atribuită lui Descartes. „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”. O să te întrebi care este legătura! Legătura este chiar mare. De ce? Păi... cum să spun... Sau, mai bine, spune tu! Cum îți sună expresia: „Eu știu că cuget, eu știu că exist? Pare o traducere, puțin mai... mă rog, în mai multe cuvinte dar, ideea este aceeași. Această... a doua formă a celebrei expresii descartiene este, de fapt, dacă o luăm cronologic prima și, îi aparține cui crezi? Ai ghicit! Lui Augustin! Între zicerea lui Augustin și cea a lui Descartes este o diferență de circa 1250 de ani, în favoarea lui Augustin, firește! Ce a fost în capul de filosof al lui Descartes, nu știu și nu asta mă preocupă. Ținând cont de... universalitatea cunoașterii, chiar că nu ar fi nimic de insinuat. Mai ales că, maestrul, a și dezvoltat-o, dându-i un aer de... „mai lungă durată”... Aș dori să fac un comentariu legat, însă, de... corectitudinea ideii în sine.
„Dubito ergo cogito”; mă îndoiesc, deci gândesc. Apropo de îndoială, Kant spunea că omul nu poate ajunge la cunoașterea lucrului în sine. Ceea ce el consideră că este realitate nu ar fi decât o reprezentare subiectivă care se naște în mintea lui în urma procesului de cunoaștere. Și asta din cauza modului prin care omul ajunge în posesia percepției. Este vorba de... drumul parcurs de stimulul exterior care acționează asupra organelor de simț, ca să urmeze apoi calea „necontrolabilă” a nervilor, ca în final să dea naștere unei impresii, undeva prin creier. Poți pune mâna în foc că stimulul care impresionează ochiul este redat, ca atare, după drumul pomenit mai sus? Mulți, spun că nu! Printre care și Kant. Ei susțin că, de fapt, lumea nu este decât o reprezentare pe care ne-o facem noi despre ea, adică, ea nici nu ar exista sub forma în care ne apare nouă în urma percepției. Ceea ce apare aici a fi inconsecvență, este că, organul percepției nu este tratat cu aceeași unitate de măsură. Pentru că și el își face cunoscută prezența, nu numai prin treaba pe care o face, ci și prin autopercepție, nu ar trebui să intre și el în categoria lucrului în sine care nu poate fi cunoscut? Vreau să spun că, cele două, obiectul perceput, și organul de percepție, în toată această filosofie, sunt tratate discriminatoriu. Dacă și el ar fi o iluzie, atunci, prin extensie și noi am fi tot iluzii, nu? Mă refer la corporalitate. Se mai uită aici faptul că, la cunoaștere se ajunge nu prin percepție sau mai bine spus nu numai prin percepție. Dacă percepției nu i s-ar atașa o noțiune, prin gândire, ea ar dispărea fără să lase vreo urmă în conștiența noastră, în memoria adică. Dacă nu ne-am concentra atenția asupra ei bombardând-o cu noțiuni, prin gândire, memoria noastră nu ar fixa-o. Aș accepta spusele lui Kant numai în ideea că ele s-ar referi la entitatea care transcende existența, la acel Absolut care, într-adevăr, nu poate fi cunoscut în Sine. Doar că la mine, acest Sine, este scris cu majusculă, după cum se vede.
Îndoiala lui Descartes, cred că vrea să evidențieze însă altceva. Cred că ea ne vorbește despre abilitatea omului de a raționa. Cum, rațiune fără gândire nu este... Hm! Dar totuși... Cred că ceva nu este la locul lui. Spun asta pentru că... într-adevăr, percepția apare înaintea gândirii dar, la înțelegere noi nu putem ajunge decât prin gândire. Vreau să afirm că, nu îndoiala îmi evidențiază mie faptul că aș gândi, ci gândirea îmi poate evidenția faptul că aș avea, eventual, dubii. Lucrurile ar sta, deci, taman invers. A trage concluzia cum că, gândirea omului ar putea fi evidențiată de altceva în afară de ea însăși este o mare eroare! O să spui că despic firul în prea multe... Se poate... dar este vorba, totuși, despre un mare filosof!
Hai să vedem și partea care urmează: „cogito ergo sum”. Gândesc deci sunt. Asta ar fi partea comună celor doi. Ea mi se pare corectă! Da, nu te mira! Chiar este corectă! La conștiența de sine nu poți ajunge decât prin gândire. Omul este conștient de sine datorită faptului că poate gândi și nu viceversa. Adică, nu gândești pentru că ești conștient de sine, ci ești conștient de sine pentru că... gândești. Conștiența de sine nu este decât cunoaștere de sine.
Dar, partea a doua a sintagmei este cea care, pentru prima oară, a fost exprimată de Augustin, cu circa 1250 de ani înainte, ziceam! Cel puțin, așa mi se pare mie!!
Concluzia mea ar fi că, varianta „dilatată” pe care a oferit-o Descartes, în prima ei parte, adică tocmai în partea care îi aparține, este lovită de eroare. Atâta am de spus!... Dar, uite că ar mai fi, totuși, ceva! Se pare că zicerea descartiană mai conținea ceva. Acum, chiar nu știu dacă suplimentul nu cumva i-a fost adăugat ulterior. Un fel de, colaj făcut din spusele sau înscrisurile filosofului. Spun asta pentru că ea apare de cele mai multe ori în varianta... fără. Această ultimă parte ar fi: „Sum ergo Deus est”. Adică... „sunt deci Dumnezeu este”.
De multă vreme mă încearcă gândul că cea mai mare dovadă a existenței Lui este faptul că eu „exist” (omul, în general). De fapt, este spus puțin invers. De existența Lui sunt sigur... de a mea nu sunt, deloc, sigur. Cu această ultimă parte, filosoful și-a recâștigat stima mea. Doamne, ajută!

Și, pentru că tot vorbeam de îndoială și de lucrul în sine...

Vizualizări: 690

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor