POEME DE ŞAPTE ZILE

 

 

 

„… Dar a venit ziua de sâmbătă / Şi coala de hârtie / Scânteia pe un vas de argint / Duminică / Poemul împlinea vârsta de şapte zile . „

Aceste versuri dau energie volumului „ POEME DE ŞAPTE ZILE „ semnat de scriitorul Miron Ţic, volum apărut la Editura „ Călăuza v.b „ – Deva, 2008.

Această carte adaugă mister la misterul poeziei acestui visător care locuieşte o linişte spirituală când îşi scrie poemele, e o reîntoarcere la puritatea fundamentală a lumii. Sensibilitatea sa se deschide spre cele sfinte: natura, femeia, anotimpul, un drum de ţară, dragostea nespusă, arzând după jumătatea care dă sens lumii.

Cartea are mai multe secvenţe: „ Povestea focului, Fulguiri de metafore, Acvariul iubirii noastre „ – toate întregesc imaginea foamei după frumos a poetului, freamătul discret al suferinţei prin vers, delicateţea de a rezista vremii prin metaforă, prin iubire, prin amintire, prin mişcarea lentă a lumii în retina poemului.

Istoria zilei devine motiv de refugiu în vers, amintirea dă direcţia trăirilor, frumosul aduce echilibru acolo unde lumea roade la temelia casei.

Efortul de a ieşi din normal şi a evada în infinit este făcut de poet cu răbdare, pare că distanţa dintre sine şi poezia sa se scurtează, la un moment dat fiinţa poetului se suprapune peste miracolul poeziei sale scrise, cele două părţi aduc întregul în lumina nepieritoare a frumosului. Discursul poetic este unul respectuos, aproape rugăciune, loc de purificare şi regăsire, toate capătă sens lângă un castan în floare, lângă un fruct sau lângă cumpăna fântânii, repere care fixează cumva prezentul în trecut şi viitor, totodată.

Viaţa celor apropiaţi se desfăşoară ca o istorie personală ce tinde să devină universală, persoane apropiate care ar putea relua miracolul vieţii: tata, mama, fratele şi iubita ca o legătură tandră şi tainică, mai presus de zicere.

O plimbare prin sat ne redă geografia specifică unui sat de lângă Mureş, un sat străbătut de un fluviu mult mai intens, venind cumva din cer.

Fiecare poem caută bucuria dintâi, trăirea care deschide lumi şi împrospătează viaţa bărbatului ajuns la maturitate, ce face din poem o secundă intimă, fulgerătoare prin cuvinte calme, de rostire clasică, aproape romantică şi liberatorie.

Peste volum pluteşte un răspuns discret la marile întrebări ale omului, acele întrebări fundamentale pe care ţi le pui mergând îngândurat pe jos prin satul în care    s-a născut veşnicia şi unde biserica leagă lumea de cele eterne.

Citind aceste poeme descoperi că somnul vindecă totul, că putem experimenta metafore nepereche, că adevărul poate apărea acolo unde ispita este biruită, că ne este teamă de un cocor pe norul iubirii,  trăiesc astfel bărbat şi femeie, că există o ţară invadată de păpădii, ne este dor să vedem cum adorm copiii, undeva frigul strânge în braţe stelele, că ne putem pune întrebări despre faptele trecute, nelămurite, dar revelate în poemul de şapte zile, o masă simplă pentru îndrăgostiţi: pâine şi vin, umbrite de speranţă şi aripi.

Prezenţa divină este copleşitoare pentru poet: „ Dumnezeu ne priveşte / O fi dragoste pură ? „ sau versuri care au o adâncime curată: „ De iarba verde / Are nevoie / Şi privirea profetului …” , ori „ Toată vremea am privit cerul … „ .

Iubirea este pusă pe acelaşi plan aproape cu evlavia:  „ Alegăm unul în întâmpinarea /  Celuilalt / Rupţi din Eden / „ sau poate sfinţirea locului de aura unui pom: „ Loc unde înfloresc prunii / Şi lemnul Domnului „ , amintind de sfatul bătrânilor, de credinţa lor statornică, de îngenunchierea bărbatului în faţa modelelor spirituale necesare.

La vârsta maturităţii Miron Ţic inventează un nou joc al iubirii: „ Acum / Ce mai putem afla / Unul de la altul ? / Tu să-mi ascunzi nopţile / După perdele / Eu să-ţi rescriu visele / Cu arome de stele . „

Dar e ceva care scapă bărbatului, ceva esenţial: „ peştişorii de aur / Mi s-au furişat printre degete / Devenind / În sfârşit liberi. / „ Puterea de a privi capătă tăria rugăciunii: „ Privesc gutuia aşezată pe dulapul / În care ţi-ai păstrat / Rochia de mireasă „

Singurătatea poetului în singurătatea poeziei sale dă forţa de a pune în mişcare arhetipul versului care se strădui să trăiască asemenea unei fiinţe născute din simpla meditaţie a celui care poate vedea frumosul: „ N-am împrumutat de la nimeni cuvinte, /  Doar am oferit nopţi lungi de metafore. „

Căutarea tainelor vieţii sfârşeşte într-un gest simplu şi profund, ca răspuns fundamental la toate întrebările omului puse de-a lungul vieţii: „ Şi totuşi / Ne este dor să mai vedem / Cum adorm copii, / Seara, / În poala bunicilor. /

Volumul defineşte poezia pe care o scrie Miron Ţic, una a trăirilor personale, discrete şi parfumate de frunzele pomului iubirii, ceva aproape intim, ceva ca o rugăciune spusă cu poeme visate, nimic spectaculos cum se întâmplă în poezia experimentală a ultimelor generaţii de poeţi, dar lin ca apa Mureşului.

Scriitorul Gligor Haşa,  în prefaţa volumului, consideră în Miron Ţic este egal cu sinele poeziei  sale şi că este un temperament introvertit, timid până la atitudinea de spovedanie, de mărturisire şi eliberare de candoarea adolescenţei.

Am putea ajunge la o concluzie când poetul scrie: Iar iarba fragedă din faţa casei / A fost călcată de paşii noştri / Desculţi. / „  pentru că ea, femeia iubită, era tânără şi frumoasă în faţa altarului, imaginea dorului după desăvârşire prin dragoste …

 

 

Constantin Stancu

 

    

Vizualizări: 7

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor