ECOU LA O ANIVERSARE - AUGUSTIN BUZURA ŞI CERCURILE EXPERIENŢEI AUCTORIALE

 

 

         Când un scriitor împlineşte 75 de ani, în mentalitatea comună se spune că e vorba de senectute, nu însă şi în cazul lui Augustin Buzura, căci parafrazând latinescul “Non omnis moriar”, el se aplică şi vârstei – nu toţi îmbătrânesc. Când l-am ascultat la o conferinţă la Iaşi pe academicianul G. Bulgăr afirmând că pentru un intelectual abia după 60 de ani vine creaţia matură şi profundă, am rămas destul de contrariată. Aveam pe atunci 24 de ani şi tot ce depăşea 35-40 mi se părea senectute. Mai târziu am înţeles că intelectualitatea este o formă de vitalitate care rodeşte uimitor la cifre mari. 

          A fost ziua romancierului şi academicianului născut la Berinţa, în Maramureş în anul premergător izbucnirii Celui de-al doilea Război Mondial – într-o generaţie cu copilăria marcată de evenimentele dramatice de la mijloc de secol XX care s-au abătut brutal peste Europa şi România. Războiul, plecarea nemţilor, venirea ruşilor, instalarea comunismului, colectivizarea, destrămarea proprietăţii şi a clasei ţărăneşti tradiţionale, închisorile comuniste, rezistenţa din pădurile şi munţii Maramureşului, apoi bulversarea satelor şi mutarea masivă în oraşe a populaţiei ca să îngroaşe rândurile clasei muncitoare în fabrici, uzine, pe şantiere ş.a. nu au fost evenimente line şi nici fericite. Elogiate în literatura vremii – nu şi în cea scrisă de Augustin Buzura – ori falsificate, camuflate, uitate şi minimalizată suferinţa pe care au generat-o, aceste experienţe au convulsionat societatea românească în mijlocul secolului trecut, au frânt generaţii şi au pecetluit, adesea dureros, destine. Cu tot cu tentativele felurite de-a le minimaliza dimensiunea tragică, astfel de frământări fac substanţa epicului în romanele lui Augustin Buzura. Şi ce altă probă de fidelitate şi de valoare a scrisului este mai plenară la un scriitor decât a depune mărturie despre lumea şi evenimente pe care le-a traversat ca martor ori actor pe scena lumii  ce i-a fost date.

            La această probă de fidelitate şi de valoare etică şi civică, academicianul, romancierul şi omul de cultură Augustin Buzura se situează azi la o altitudine pe care destui scriitori au ratat-o. De ziua sa aniversară cel mai autentic, sincer şi neformalizat omagiu i l-au adus reputatului scriitor consătenii săi din Berinţa Maramureşului. Unde? Cum? În sala căminului cultural recent renovat, în prezenţa preşedintelui CJ Maramureş, Zamfir Ciceu, s-au adunat duminică, 22 septembrie colegi de generaţie cu ilustrul lor concitadin,  generaţii de consăteni, câţiva intelectuali din comună, rudenii ale sărbătoritului umplând până la refuz sala laolaltă cu oficialităţi locale şi judeţene, jurnalişti, scriitori, oameni de cultură de prin judeţ. Lucru rar azi la manifestări de carte şi cultură, căci nu vezi săli pline, nu-i timp de cultură, cărţi şi idei în lumea noastră de “oameni practici”, mult prea grăbită –  spre ce, încotro? – nu ştim.

            Prozatorul a fost evocat sincer dar în cuvinte oricum formale în raport cu personalitatea de-acum magistrală ce a urcat încet dar sigur – şi singur! – culmea pe care o contemplăm azi cu deferenţa cuvenită. Absenţa fizică a sărbătoritului justificată de solicitarea Domniei sale la înalte niveluri academice, în cetatea care l-a abstras din mediul său originar, aproape nu s-a resimţit. Buzura era oarecum prezent prin efectul de câmp pe care-l iscă personalitatea.  La un moment dat pierdem prezenţa fizică a celor iubiţi, valoroşi şi geniali pe care, chiar dacă i-am vrea în preajma noastră, nu-i mai putem avea aproape şi nici beneficia de prezenţa lor fizică, de cuvintele şi de privirea lor. Căci personalitatea e un fenomen de câmp ce operează cu distanţa. Când celebritatea devansează limitele persoanei fizice, le amplifică pe cele spirituale, absorbind persoana într-o fenomenalitate vie de tip cultural şi spiritual care activează şi radiază pe distanţe mari. 

          Personalitatea e în fond un câmp magnetic şi energetic generat de fiinţa creatoare ce se disipează într-un areal ce se măsoară de la dimensiuni imediate, regionale, până la cele continentale şi globale. Nu vorbim cu autorul ci cu ori despre cărţile şi ideile lui, despre opiniile transmise prin scris ori prin imaginea lui publică, în declaraţii de presă, în profesiuni de credinţă, în reportaje şi emisiuni tv etc. Ne delectăm la distanţă de sute de km, cu bunul cultural ce a devenit personalitatea scriitorului, intrăm în lumea cărţilor lui, degustăm literatura sa, răsfoind cărţile, bucurându-ne ca de o prezentă pregnantă şi vie, deşi scriitorul e departe. Creaţia oferă prilejul de-a ne emoţiona real în câmpul de idei generat de autor. Aşa s-a întâmplat la Berinţa în 22 septembrie. S-a vorbit despre Augustin Buzura copil, imagine rezidentă în amintirea celor care, cred ei că, l-au cunoscut şi înţeles. Sătenii săi s-au bucurat de-a fi fost odinioară congeneri cu personalitatea acum celebră, vorbind cu căldură şi emoţie despre familie şi evenimentele vremii, despre copilul studios şi atent, cu un mod de-a fi aparte, care se juca şi muncea precum toţi copiii satelor din acea vreme, dar mai ales citea, se refugia în cărţile şi în caietele sale.

            Sensibil, interiorizat, profund şi de-o excepţională acuitate intelectuală – copilul ai cărui ochi filmau atent tot ce vedea, depozita în sine ce-l tulbura şi-l înfricoşa, a devenit cel mai mare romancier român contemporan, membru al Academiei Române şi un intelectual-reper care nu şi-a negociat opiniile, nici adevărurile pe care i le-a livrat realitatea, ci a înfruntat în felul său, un real nu tocmai familiar şi ocrotitor. Scene, chipuri, evenimente memorabile, înmagazinate în sufletul de copil au fost restituite apoi în cărţi. Cele mai multe întâmplări trăite la mijloc de secol XX fac parte, din registrul psihologic al fricii, fie că e vorba de război şi de venirea ruşilor, fie de colectivizare şi de vizitele nocturne ale activiştilor şi securiştilor ce ridicau în miez de noapte chiaburi, intelectuali sau ţărani consideraţi rebeli, care se opuneau des-proprietăririi şi spiritului colectivist. Feţele tăcerii e primul roman care focalizează atenţia pe aceste adevăruri incomode şi dureroase ce se voiau truncate. Cărţile sale sunt diagnoze ale obsedantelor decenii, scrise pe când oficialităţile se alertau la orice nouă carte a lui Buzura iar criticii scriau cu rezervă recenzii favorabile despre o asemenea proză, atipică, dificilă, ermetizată.

          Augustin Buzura a fost un dizident şi un rezistent – un prozator care frapa şi plăcea disconfortând prin curajul său aparte de-a înfrunta regimul. Ataca epic realităţi pe care alţi prozatori le ocoleau cu abilitate sau le adecvau ideologiei vremii. Eram incitaţi de proza sa, de modul în care îşi construia simbolurile, parabolele, de îndrăzneala de-a spune adevărul derutând cenzura şi punând în dificultate pe responsabilii de puritatea ideologică a literaturii. Încifrate până la a face dificile, cărţile sale erau incomod de interpretat fără a recunoaşte adevărul ce le alimenta. Pe când citeam Orgolii, un activist ce se dădea intelectual spunea “…am citit vreo treizeci de pagini şi m-a plictisit…” Dincolo de valoarea indubitabilă a prozei, meritul lui Augustin Buzura e curajul de-a spune adevărul în miezul regimului totalitar despre chiar esenţa regimului. Rezistenţa din pădurile României, ceapizarea cu bătăi şi schingiuiri, cotele enorme ale ţăranilor către stat, în ideea că proprietatea este dificilă şi inutilă, sărăcia, abuzurile, cenzurarea libertăţii ce se abătuseră peste societatea românească erau realităţi tabuizate ce făceau cu atât mai incitante romanele. Formalismul activistic, birocratismul, mediocritatea, delaţiunea, intruziunea mecanismelor diabolice în destinul şi gândurile indivizilor cu scopul de-a le deturna sau diminua personalitatea, de-a le cenzura libertatea, le regăsim în Orgolii, Vocile nopţii, Refugii, Drumul cenuşii. Prozatorul oferă proba unei conştiinţe scriitoriceşti care nu se dezminte, nu dă îndărăt nici după ’89, căci în post-comunism, oportunismul, parvenitismul şi lichelismul sunt acute şi înfiorătoare, ca nişte roade otrăvite a ceea ce s-a sădit anterior pe neadevăr.   

          Viziunea sa epică, neomodernă, operează cu simboluri şi parabole ce, în imaginarul cărţilor, conjugă psihanalitic dramele umane, istoria, mentalitatea, socialul, puterea, politicul. Simbolistica epică vădeşte o lume deraiată de pe orbita normalităţii. Drumul – unul al cenuşii şi al risipirii fiinţei, noaptea – un întuneric al conştiinţei şi al unei lumi  degringolate, rătăcite de la valorile-reper, tăcerea, ca un sicriu sau un lacăt ce pecetluieşte adevărul, orgoliul  – un zid de netrecut, al fiinţei, al conştiinţei asediate dar şi al celei care asediază sunt în cărţile lui Augustin Buzura paradigme existenţiale. Solitudinea, refugiul  în sine ori într-o lume marginală, uitată, noaptea, tăcerea, suferinţa, introspecţia, rătăcirea în întuneric transcriu avataruri individuale pe fundalul unui social tulburat dramatic.   

           Protagoniştii – figuri atipice, se sustrag masificării, banalizării, ordinii impuse artificial, prostiei şi anihilării, minciunii şi ipocriziei, absurdului. Cărţile lui Augustin Buzura au meritul de-a fi spart tăcerea rostind adevăruri dureroase despre individ, libertate, condiţia umană într-un mediu fundamentat pe minciună. Niciun prozator român, înainte de Feţele tăcerii, nu vorbise despre dizidenţa faţă de regim, suferinţa din închisori, rezistenţii din pădurile şi munţii României lichidaţi ori închişi, despre teroarea dezlănţuită asupra satelor pentru a le colectiviza şi a le sechestra ţăranilor atelajele, pământurile animalele, libertatea, independenţa materială. Niciun scriitor nu aşezase faţă-n faţă pe reprezentanţii abuzivi ai noii orânduiri impuse brutal cu cei ai fostului regim sechestraţi, arestaţi sau transfugi, atât de batjocoriţi şi umiliţi, încât contrastul dintre cele două categorii depăşea tragicul, aducând în pagini un umor negru ce friza absurdul. În ţesătura lumii ce se voia triumfătoare, prosperă, exemplară, prozatorul citea cu ochi de expert al psihologiilor, formele degradării, inadecvările, trucurile. Lumea muncitorilor de pe şantierele socialismului era o masă de manevră  în care activa degradarea valorilor, a tipologiilor, a mentalităţii, formată din ţărani deghizaţi în muncitori, ba chiar din intelectuali, filosofi ori profesori şi avocaţi ce, după ani de puşcărie, se reeducau în munca de jos. Minerii, ţărani travestiţi aduşi cu dubele de la schimb la ore fixe, la coborîrea din maşini, dădeau iama la bufetul satului, asupra sticlelor de votcă şi bere, în timp ce ogoarele ceapizate rămâneau neprăşite, nesecerate sau chiar necultivate. În descrierea cu umor şi ironie amară a acestor realităţi simptomatice, Buzura deţine o întâietate indiscutabilă.

            Îmi amintesc uimirea, surpriza şi bucuria cu care am citit Absenţii într-un autobus ce mă ducea de la Cluj la Târgu Lăpuş în vara lui 1970, venind de la examenul de admitere la Facultatea de Filologie din Cluj. Citeam şi izbucneam din când în când în râs iar vecinii de călătorie se întrebau ce carte distractivă voi fi citind, de mă captivează întratât. Mă uimea textul dezinvolt, inteligent, plin de un umor degajat, problematica şi stilul cărţii. Râdeam de umorul tăios şi mă surprindeau adevărurile spuse cu o îndrăzneală ce nu o mai întâlnisem în scrisul românesc contemporan şi pe care le auzisem doar în discuţiile discrete dintre tatăl meu şi unii din prietenii lui cu ani de închisoare la activ. La apariţia următoarelor sale cărţi eram mereu în alarmă, să le prindem, să le avem, să le citim, să ştim cum mai priveşte Buzura realităţile pe care le traversam. Era subiect de discuţie şi de interes în cercurile noastre.

            Augustin Buzura e pilda unui scriitor care, în stil proustian, ori dostoievskian ce şi-a nutrit opera din propriul destin, din copilăria într-un sat supus intemperiilor istorice din mijloc de secol XX, din istoria vie traversată, experimentată, cunoscută. Realul halucinant al copilăriei timpurii şi al maturităţii l-a transferat romane: finalul războiului, aşteptarea românilor în Ardealul de Nord dar, spre surpriza şi nedumerirea populaţiei, sosoirea ruşilor iar mai târziu: colectivizarea, arestările, clandestinitatea, ascunderea în păduri, activiştii etc. Comportamentul ostaşilor sovietici i-a bulversat pe ţăranii din satele Maramureşului care au auzit apoi ani în şir despre grija părintească a tătucului Stalin. Ajunşi în sat, ei au tras mai întâi cu automatele în icoanele de pe pereţii casei ţărăneşti, (în casa bunicilor mei - într-un ceas mecanic, nemţesc, ce ticăia provocator pe peretele unei odăi). Ca şi Proust, Buzura şi-a nutrit romanele cu imaginile şi emoţiile culese în aceste cercuri ale lumii şi ale experienţei auctoriale în care s-au plămădit tipologiile protagoniştilor săi, dramele lor, destine în contrast cu ţesătura socialului ce le conţinea şi tenta să le niveleze sau aihileze.

            În localitatea natală, în acceptul deplin al consătenilor săi a fost sărbătorit cel care-i onorează şi face azi vestită Berinţa care a dat României doi academicieni. Augustin Buzura onorează nu doar Berinţa, Maramureşul, liceul adolescenţei sale din Baia Mare, ci cultura şi literatura română, România. Prin sinceritatea şi curajul de campion al adevărului, asumat, trăit la persoana I – precum în cazul unor premiaţi Nobel – pe când Adevărul se recunoştea doar după capul spart – aşa cum îl enunţă proverbul românesc –, după ostracizarea şi interzicerea lui ori chiar după uciderea celor care-l exprimau, Augustin Buzura intră în panteonul literaturii române în galeria scriitorilor de valoare, purtând cu sine adevărul ca o pe o povară, ca pe o pecete a personalităţii, calm, sigur, triumfător. Acest triumf l-a costat o viaţă de muncă laborioasă, suferinţă, singurătate.

            Iată la ce bun cartea, lectura, scriitorii: campioni ai adevărului, ei sunt de fapt campionii vieţii. Literatura bună e o formă de terapie a socialului, de perpetuare a valorilor pe care politicul, puterea, diplomaţia chiar, businessul le ratează frecvent. Literatura bună arată calea când aceasta e confuză, uitată sau interzisă! Autori precum Augustin Buzura pun degetul pe răni dureroase, diagnozează patologii ce-ameninţă sănătatea socialului, a naţiei, a etniei. Literatura bună nu se dezminte, oricât de dificil traseul ei, nu dă îndărăt, nu se ascunde, ci înfruntă realul depistând formele de alterare ce ameninţă fiinţa şi lumea. Ca un veritabil medic psihiatru, Augustin Buzura îşi continuă diagnoza sa asupra lumii noastre şi în prezent.

          

Terezia Filip

Vizualizări: 281

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Elena Mititelu pe Noiembrie 2, 2013 la 11:11pm

Calde mulţumiri pentru informaţii!

Comentariu publicat de iulian damacus pe Noiembrie 2, 2013 la 5:38pm

da, A. Buzura e un campion al adevărului printr-o operă de-o valoare literară, deosebită// textul postat e la înălţimea evenimentului/

Comentariu publicat de Petru Solonaru pe Noiembrie 2, 2013 la 7:22am

D-nă Terezia Filip, fericită mulțumire!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor