Aștept. Ascult. Ei sunt acolo, dincolo de baricadă, dincolo de uşă, dincolo. Ştiu asta. Pur şi simplu ştiu. Nu am nevoie să-i văd, nu am nevoie să îi aud, îi ştiu acolo, dincolo baricadă și de pereții ce încă ne mai despart, dincolo de întunericul din jur, dincolo de frigul și de teama din aer și nervi. Tremur, deşi valuri de sudoare îmi curg pe spate. Ei sunt acolo şi mă aşteaptă.

Aş putea să deschid uşa şi să-i înfrunt, dar, la ce bun. Nu, n-o să fac asta, O să rezist, o să rezist, o să rezist. Sunt foarte obosit, nu am mai mîncat de mult. Nu ştiu de cînd. Aici, în întunericul ascunzătorii mele, timpul nu mai există. S-a lichefiat și a curs, s-a amestecat cu transpirația și cu lacrimile mele. Sunt obosit, corpul nu mă mai ascultă. Sau mintea reuşeşte cumva să-mi blocheze toţi muşchii. Parcă nu era de ajuns groaza care-mi topește și ultima brumă de energie, o senzaţie de ameţeală şi greaţă mă face aproape să-mi pierd cunoştinţa. Ca să nu mă prăbuşesc, mă spijinit de zid, iar apoi, moale, mă preling de-a lungul lui, pe podeaua rece a coridorului. E şi mai frig aşa, întins pe beton. Doar faţa e un pic mai sus, lipită de zid. Cîteva spasme. Asta mă face să cred că voi vomita. Mă gîndesc că voi vomita mult, mult de tot. Sper să se întîmple asta, aşa cum sper să mă înec cu voma. E o moarte jalnică, dar e moartea care mi se pare că se potriveşte cu momentul acesta. E singura moarte care se potriveşte. De fapt, doar ideea de moarte, oricum ar fi ea, aduce cu ea un soi de eliberare. Îmi dau însă seama repede că n-o să scap aşa de uşor. Spasmele se opresc la fel de brusc cum au început. Doar frigul rămîne. Şi groaza.

În bezna camerei, prăbuşit pe podea, în faţa uşii închise, tremur.

Cu ochii închişi, cu fruntea lipită de betonul rece, încerc să privesc în urmă, să caut un semn, o urmă, un fir de care să mă agăţ, sau pe care să-l urmez spre ieşire. Nimic.

Într-un fel, totul a început în seara aceea. Într-un fel. Altfel dacă priveşti lucrurile, probabil că totul era deja scris încă de la naşterea mea. Ce a fost totul dacă nu un nesfîrşit şir de eşecuri, de regrete şi de decizii greşite. Oricum ar fi, seara aceea nu părea cu nimic specială. Nici măcar oboseala ce mă făcuse să mă dezintegrez pe suprafaţa albă a patului, nici măcar ea nu era neobişnuită. Din contră, aproape că asta e starea mea firească la acea oră. Ritmul meu biologic este unul destul de ciudat. S-ar putea spune chiar că e puţin dereglat, căci el nu avansează în mod normal, de la o stare de prospeţime şi odihnă, dimineaţa, spre oboseală şi nevoie de repaus, spre seară. Nu, în cazul meu, el nu cunoaşte această linearitate firească, ci descrie nişte curbe şi nişte sinusoide care fac ca, de exemplu, în jurul prînzului, să simt oboseala maximă, apoi, aproape la fel, între 7 şi 9 seara, pentru ca oboseala să dispară ca prin farmec spre miezul nopţii.

În fine, tolănit pe spate în mijlocul patului, priveam pe ferestră. Priveam e un fel de a spune. Mă uitam aproape fără să văd. Nu mă gîndeam la nimic, nu auzeam nimic, nu vedeam nimic. Mă simţeam golit şi uscat. Apoi ochii mei au fost atraşi irezistibil spre centrul ferestrei. Chiar în mijloc, Luna. Strălucitoare cum nu o mai văzusem niciodată. O semilună subţire care lumina tot cerul. Deşi subţire şi fragilă, părea a umple toată fereastra. Acum, aducîndu-mi aminte, pot diseca, pot urmări sub microscop reactiile mele. Atunci însă, totul se rezuma la jocul acela din copilărie în care, daca te apropiai de obiectul căutat, ceilalţi strigau cald, iar dacă te îndepărtai strigau rece. Eu asta simţeam. La început cald, apoi rece. Caldul strălucirii şi graţia ei. Aşa cum stătea, agăţată în mijlocul ferestrei, un pic aplecată într-un început de piruetă, părea o mică balerină îngheţată în momentul de dinaintea unei rotaţii. Era un cald aproape uman acela pe care l-am simţit privind strălucirea Lunii, aşa cum, imediat, m-a îngheţat recele ce a urmat, un rece care, în comparaţie, era cu atît mai neomenesc. Căci, ca întotdeauna în viaţa mea, după fiecare semn de primăvară, urmează o revenire a iernii, de două ori mai aprigă. Nu ştiu cum de nu o văzusem înainte, deşi era clar că fusese de la început acolo. Probabil era efectul strălucirii nefireşti pe care o avea luna în noaptea aceea, probabil asta era explicaţia faptului că, iniţial, nu o văzusem deşi, în mod sigur, încă de la început se afla şi ea acolo. Tremuram, simţeam că pămîntul se lichefiază brusc sub picioarele mele. Era atît de incredibil. încît părea a fi un vis. Unul din acele vise în care ai senzaţia că eşti pe marginea unei prăpăstii, sau, mai exact, eşti deja dincolo, cu cîteva fracţiuni de secundă dincolo de momentul în care piciorul a călcat în gol iar trupul urmează să alunece în hăul infinit, eşti încă în picioare, eşti încă întreg, dar, în acelaşi timp. goneşti iremediabil spre final. Dar nu era vis, era doar o distorsiune a realităţii, sau ceva în genul ăsta. Dintr-o dată se întîmplase ceva, o ruptură, un bruiaj, sau ceva asemănător care schimbase cumva regulile, le inversase, stricase acel echilibru care ne ţine în realitate. Nu exagerez nici un pic, nu fabulez, exact aşa s-au petrecut lucrurile în noaptea aceea care, bănuiesc eu, a fost începutul. Căci, privind mai atent, sub Luna mare, luminată vag de strălucirea ei, o altă Lună, ceva mai mică şi de un galben murdar ce bătea uşor spre verde, se încăpăţîna să existe sub ochii mei îngroziţi. O Lună mică, urîtă, o Lună care nu avea ce să caute acolo. În secundele următoare am încercat să mă calmez. Îmi spuneam în minte că totul trebuie să aibă o explicaţie, realitatea nu se putea termina aşa, brusc, fără nici un avertisment. Poate că, dacă n-ar fi fost Murakami, totul ar fi fost o simplă iluzie optică. Poate că m-ar fi amuzat chiar. Acum, însă situaţia era alta. Am făcut exact ca şi eroii lui, adică m-am frecat la ochi, am încercat să-mi schimb poziţia, să ţin o vreme ochii închişi. Nimic. Luna cea mică şi verde se încăpăţîna să existe. Agăţată în stînga celeilalte Luni şi un pic mai jos, se încăpăţîna să FIE, să EXISTE.

Într-un tîrziu, asta arată cît de în serios luam lucrurile, m-am ridicat din pat ca să caut binoclul pe care l-am primit, cu mulţi ani în urmă, de la o femeie (asta-i o cu totul altă poveste) şi pe care nu l-am folosit aproape niciodată. Iată că acum aveam la ce să-l folosesc. Atunci am observat că-mi tremurau picioarele. Nu, în mod clar se întîmplase ceva, lumea, aşa cum o ştiam înainte, nu mai exista, dispăruse şi, nu ştiu exact de ce, mă simţeam vinovat. Eram ridicol, ştiu asta, dar lucrul pentru care mă învinuiam era de-a dreptul hilar. Ei bine, mă învinovăţeam pentru faptul că nu citisem şi ultimul volum din 1Q87 al lui Murakami. Nu găsisem ultimul volum, iar apoi fusesem prea leneş să-l mai caut. Nu ştiam deci cum se termina povestea lui despre cele două Luni, nu ştiam sfîrşitul poveştii. Şi iată, poate tocmai din cauza asta, povestea din romanul care-mi plăcuse atît de mult mi se întîmpla acum mie. Iată, ca şi în cazul personajelor lui Murakami, dintr-o dată, fără nici un avertisment prealabil, lumea se schimba, îşi pierdea reperele vechi, apăreau altele, necunoscute, nefireşti. Totuşi, o voce îmi spunea că trebuie să existe o explicaţie raţională, realitatea nu putea, pur şi simplu, să se se modifice, să se transforme. Nu, trebuia să mă uit cu atenţie la Luna cea nouă, trebuia să o studiez pentru a afla că e o iluzie optică sau orice altceva ce m-ar fi dus la o raţionalitate. Nu puteam lăsa ca totul să se modifice, nu, lumea trebuia să rămînă aşa cum o ştiam. Trebuia eu să schimb perspectiva, să schimb modul în care priveam, sau orice altceva. Luna cea nouă trebuia ori să dispară, ori să-şi dezvăluie magia sau iluzia pe baza căreia apăruse. Altfel... nu puteam accepta că lumea se terminase şi, brusc, o altă lume apăruse în locul ei şi, culmea, totul repetînd aproape identic o ficţiune dintr-un roman de succes. Era prea mult, era prea de tot. Trebuia să lupt, trebuia să-mi recapăt lumea. Am încercat să schimb perspectiva, am privit de mii de ori din diferite unghiuri, am deschis fereastra, iar apoi am ieşit în stradă. Am privit din piaţa din centrul oraşului, din parc, de pe strada din faţa Primăriei. Nimic. Luna cea mică nu voia cu nici un preţ să dispară. Părea cumva agăţată de Luna cealaltă, cea adevărată. Părea un blestem, blestemul Murakami. Probabil, în alte condiţii, aş fi rîs, căci totul era grotesc şi ridicol: blestemul unui roman pe care nu-l citisem integral.

Ăsta a fost începutul. Ca mai toate lucrurile din viaţa mea, şi ăsta a fost tot ridicol. Din păcate pentru mine, ridicolul doare. Căci lucrurile s-au agravat tot mai mult în zilele care au urmat. Lumea, aşa cum o ştiam, dispărea, bucată cu bucată. În schimb, alte realităţi răsăreau în locul celor vechi, realităţi cu care era greu, era imposibil să te obişnuieşti.

Cu spatele lipit de perete, cu genunchii strînşi la gură, în poziţia unui fetus gigantic, tremur aşteptînd. Ei sunt dincolo, dincolo de uşă. Ştiu. Mă aşteaptă. Ei au timp, au răbdare, au tot timpul din lume. Eu însă, nu prea mai am timp. Ud de sudoare, de vomă, de urină sau de lacrimi, închis în bezna camerei, încerc să mă dizolv treptat, să dispar. La un moment dat am crezut că asta e soluţia. Să încerci să nu mai vezi, să nu mai cauţi reperele. Să te ascunzi undeva, în beznă, în uitare. În felul acesta nu aveam cum să mai văd schimbările, nu mai aveam cum să văd dispariţia lumii celei vechi şi naşterea lumii acesteia ireale. Am crezut că e o soluţie şi chiar a funcţionat o vreme. Era soluția care îmi amintea de ea.

Dincolo de uşă, o gheară zgîrie peretele. Un scaun e răsturnat, iar apoi o sticlă ce se sparge pe podea. Totul are o rezonanţă ciudată, de parcă s-ar auzi dintr-o grotă, sau dintr-un tunel. În plus, bezna te face să rezonezi altfel, să percepi sunetele cu o altă intensitate şi, parcă, cu alte organe. Parcă nu mai auzi cu urechile, ci cu pieptul, cu plămînii şi cu inima. Din nou gheara, zgîriind peretele, apoi sunetul hîrtiilor rupte şi apoi din nou şoaptele acelea nedesluşite.

Nu mai ştiu la cît timp de la apariţia Lunii celei noi şi-au făcut apariţia fluturii. Erau din ce în ce mai mulţi. Intrau peste tot, nu puteai scăpa de ei. La început erau drăguţi, amuzanţi, cu zborul lor în spirală și cu aripile lor violet. Acopereau totul cu movul lor viu, pulsau ca o mare de violet, vibrau, dar, în perioada aceea nu erau exagerat de mulţi, aşa că apariţia lor era cel puţin amuzantă. Tot în acea perioadă a apărut şi ea. Nu mai ştiu cum am întîlnit-o. Pur şi simplu îmi aduc aminte că eram împreună. Văd acum în minte, de parcă m-aş uita pe o ilustrată veche, cum ne plimbam printr-un parc. Nu recunosc locurile, nu-mi aduc aminte parcul, dar sunt totuşi sigur că amintirea e reală, căci o văd atît de limpede în minte. În jurul nostru, fluturi, mii, milioane de fluturi. Violetul lor ne murdăreşte hainele, mîinile, obrajii. Ne sărutăm în timp ce fluturii ni se amestecă prin păr. Ea părea să fie atunci colacul meu de salvare. Eram atît de absorbit de ea, că shimbările care se produceau în lume nu mă mai speriau. Pur şi simplu le ignoram. Ea era mai importantă atunci. Ţin minte că am vrut să vorbesc cu ea, să o întreb ce crede despre toate astea. Aveam încredere în ea, ştiam că n-o să creadă că am înnebunit dacă o întreb nişte lucruri atît de ciudate cum ar fi Luna cea nouă, fluturii, crăpăturile imense ce apăreau uneori în asfalt şi în care se prăbuşeau oameni, case şi maşini, sau oamenii cu faţa acoperită de bandaje care apăreau uneori în oraş. Aşa speram, ca ea să îmi dea o soluţie, să-mi spună că există o explicaţie pentru toate. Eram atît de naiv atunci cînd îmi imaginam asta. Ea nici măcar nu m-a privit cînd am întrebat-o. Păşea lăngă mine şi se apăra cu mîna stîngă de fluturii care îi intrau în nas şi nu o lăsau să respire. Hei, tu nu ai văzut Luna cea nouă, aproape am strigat eu, dar ea nu zicea nimic, parcă nici nu mă auzea. Apoi, treptat, m-am obişnuit şi cu asta. Ea nu voia să vorbească despre lucrurile astea. Mi-a explicat, într-o noapte în care ne iubiserăm de parcă era sfîrşitul lumii, că, atîta timp cît nu vorbim despre ele, aceste schimbări ar putea să nu existe. Cuvintele noastre, credea ea, pot face însă ca lucrurile să devină ireversibile şi, abia atunci, ar putea să ne afecteze. Era şi ea atît de naivă, dar eu nu puteam să-i spun asta. Credeam că e mai bine să o las să creadă că nimic grav nu se întîmplase. În definitiv, chiar eu începusem, la un moment dat, să cred asta. Atîta timp cît eram cu ea, totul părea mai simplu, mai uşor de suportat.

Un zgomot puternic mă face să tresar. Am senzaţia că am aţipit cîteva clipe. Dincolo de uşă se aud nişte foşnete, apoi ceva loveşte din nou uşa. Încă o dată şi încă o dată. Bubuitura o resimt direct în stomac, mă strîng, îmi lipesc faţa de genunchi, simt cum, fără să vreau, lacrimile îmi inundă obrajii. Uşa nu va mai rezista mult. Ştiu, va trebui să mă ridic, va trebuisă-i înfrunt. Va trebui să fac asta. Dar ei nu mai au răbdare, zghîrie uşa cu ghearele, izbesc în pereţi cu un hidrant. E un zgomot nu neapărat puternic, dar persistenţa lui şi ritmul ce pare a fi imprimat hidrantului ce loveşte pereţii, asta face ca totul să fie terifiant. Mă chircesc, încerc să-mi ascund capul, cu ochii închişi şi palmele lipite peste urechi, încerc să dispar. Să mă dizolv, să nu mai fiu în întunericul rece al coridorului. Sub pleoape imi apar din nou fluturii, movul lor şi, dincolo de toate, zîmbetul ei.

Era foarte greu să o aduci cu picioarele pe pămînt. Părea că în orice clipă se va lovi de ceva, sau îi va cădea ceva în cap. Părea total neajutorată şi totuşi, acum cînd mă gîndesc, îmi dau seama că ea era, de fapt, cea puternică, cea adaptată, cea care ar fi trebuit să supravieţuiască. Cu toate astea, soarta îşi bate uneori joc de noi şi răstoarnă lucrurile în aşa fel că nu mai înţelege nimeni nimic. Într-o dimineaţă, încă de cînd m-am trezit, am ştiut că ceva iremediabil s-a întîmplat. Faptul că nu era în pat, că se trezise atît de devreme în dimineaţa aceea, nu era neapărat ceva extraordinar. Se mai întîmpla uneori, rar ce-i drept, să nu aibă somn şi s-o găsesc înainte de răsăritul zorilor, doar în cămaşa de noapte, cu picioarele goale strînse sub ea, pe canapeaua din bucătărie. O găseam acolo, privind în gol, cu o privire de somnambul. O luam în braţe, iar ea se culcuşea la pieptul meu. O iubeam şi mai mult în momentele acelea. În dimineaţa aceea, lucrurile erau însă altfel, căci ea nu era nicăieri. Dispăruse. La fel de brusc şi de inexplicabil cum apăruse. Mult mai târziu am găsit biletul. Scris pe o jumătate de coala A4. Doar câteva cuvinte în partea de sus a foii. A trebuit sa le citesc de câteva ori pentru a le înţelege sensul. Deşi, acum când îmi aduc aminte, îmi dau seama ca, de fapt, în clipa aia nu inţelesesem absolut nimic. Era şi greu, căci erau doar câteva cuvinte care pareau scose din context. Parea să fie vorba de o explicaţie mai lunga.dar, cine ştie de ce, ea nu a mai avut timp sa scrie pe hirtie decât concluzia. Credea ca eu voi înţelege, citind doar cele câteva cuvinte, voi înţelege zic totul. Nimic mai fals. Citeam şi nu-mi venea sa cred. Scria doar atât: „Mi-e foarte frig, îngrozitor de frig. Iartă-mă, dar nu mai puteam suporta frigul ăsta.” Fără să înţeleg de ce, furia începea să mă cuprinda ca o iedera ce sufoca totul. Nu ştiam pe cine sunt supărat, nu ştiam pe cine urăsc, ştiam doar ca o forţă neagră şi demolatoare erupea în interiorul meu. Prima victimă a fost chiar bilețelul ei. Îl rupeam tremurînd, îl rupeam scrîșnind din dinţi şi cu toţi muşchii încordaţi la maxim ca pentru un efort deosebit de mare, dar, în loc să scadă, forţa cea neagră din interiorul meu creştea exponential, mă copleșea. Au urmat apoi câteva minute...ore poate, în care am încercat să descarc ura care crescuse în mine asupra lucrurilor din jur. Rupeam, distrugeam, striveam, spărgeam. M-am oprit doar atunci când casa mea se transformase într-un imens mormand de gunoi. Eram sfârşit, eram complet stors de energie, dar pîcla rămăsese întreaga în sufletul meu. Fără speranţă, am adormit privind pe fereastră cum răsăreau, una lîngă cealaltă, cele doua Luni.

A urmat o perioadă tulbure din care nu-mi mai amintesc mare lucru. Un singur lucru revine obsedant: lipsa ei. Și faptul că eu o căutam. Fără speranță, dar o căutam. O căutam pe străzi și prin parcuri necunoscute, mă pierdeam prin cîrciumi sau prin labirintul tunelurilor de sub biserica din centrul orașului, încercam să mă feresc de colții animalelor himerice ce bîntuiau orașul, așa cum încercam să nu mă sufoc sub masca de respirat pe care acum, din cauza înmulțirii exagerate a fluturilor, o purtam mereu, o căutam pe ea, cu disperare o căutam,dar fusese limpede de la început că era zadarnic. Imagini disparate îmi răsar în minte, chipuri de oameni pe care i-am întîlnit în perioada aceea, răceala zidurilor coridorului pe care l-am descoperit sub biserica năruită, colcăială șerpilor pe care era apoape să calc cînd, orbit de lumină am ieșit din tunel la marginea gropii de gunoi a orașului, animalul acela ciudat, cu corp de șarpe, cu aripi și cap de cocoș și pe care l-am găsit înțepenit în fața vitrinei lucitoare a unui magazin de mobila și multe altele îmi vin acum în minte, rînjetul grotesc al copilului cu două capete și pielea acoperită cu solzi ca de șopîrlă, copil pe care, într-un acces de eroism de care nu mă credeam capabil, l-am salvat din coarnele unui satir, și multe altele îmi vin acum în minte, dar ele nu formează un tablou, o poveste, ci sunt doar cioburi de memorie, precum cioburile unei oglinzi ce nu-ți mai poate reflecta chipul. Eram pierdut în interiorul singurătății mele, în mijlocul singurătății orașului rătăcit în lumea care-și pierduse reperele, eram pierdut fără ea.

Urmează apoi o mare pată albă, un hiatus, o lipsă. Nu-mi mai amintesc nimic, de parcă zilele acelea nici nu au existat. De parcă schimbarea aceea cuprinsese chiar și durata zilelor, reducîndu-le la neant. Apoi, pe neașteptate, a venit din nou dimineața. Exact așa am simțit, de parcă soarele răsărea atunci pentru prima dată. Dar asta nu-mi mai stîrnea nici o bucurie. Din contră chiar. Era o dimineaţă rece, cu un cer plumburiu, foarte aproape de pămînt. În mod clar, era tot ce mai lipsea pentru a completa perfect starea mea sufletească. Ciudat însă, aveam o energie neagră în interiorul meu care mă obliga la un anumit tip de duritate. În prima parte a dimineţii am încercat să mă comport normal. Mi-am făcut cafeaua, am înghiţit aproape în silă nişte chiftele pe care le-am găsit în frigider, am fumat cîteva ţigări. Încercam să fiu cît mai calm si să mă comport normal, să nu arăt în nici un fel ura care începea să mă cuprindă, dar nu era deloc uşor. Undeva, într-un cotlon al cutiei mele craniene, se născuse un gînd. Îl simţeam ca pe o arsură, ca pe o rană ce tocmai se deschisese, dar, nu ştiam atunci de ce, era şi un anumit gen de usurare, de linişte în gîndul acesta pe care încercam să-l alung uneori, iar alteori să fac abstractie de existenţa lui. Toate se schimbaseră în jurul meu şi nimeni nu mă întrebase şi pe mine ce părere am, sunt sau nu de acord, îmi doresc aia sau ailaltă. Nu, eu eram un biet cobai ce era pus înăuntrul roţii şi e pus apoi să alerge, este aruncat în mijlocul unui labirint, sau cine mai știe unde, iar el, bietul şoarece, prins în menghina unor decizii care nu au nici o legătură cu el, nu se poate opune, n-are decit să învărtă roata, sau să caute orbeşte ieşirea din labirint sau, într-un final, să se lase sfîrtecat pe masa de disecţie şi toate, pentru nişte motive pe care, nu numai că nu le ştie, dar şi dacă le-ar afla, în mod sigur nu le-ar înţelege. Dar acum gata, pînă aici, zicea undeva, în creierul meu, gîndul cel nou ce se născuse, gata, acum cobaiul va muşca mîna savantului care va dori să-l arunce într-o nouă provocare, cobaiul va muşca, va sfîrteca carnea, va smulge degetul şi se va umple de sîngele victimei, gata. Gîndul acesta era, într-un fel ca o uşurare, ca o supapă. Probabil că, în felul acesta, reuşeam să eliberez o parte din frustrarea care mă copleşise, din ura ce se acumulase în mine şi care dăduse pe afară odată cu dispariţia ei, aveam în sfîrşit o modalitate, chiar dacă, deocamdată, pur teoretică, de a reacţiona, chiar şi violent, la toate schimbările din jurul meu. Ziua a trecut foarte greu. M-am dus, ca de obiocei la serviciu şi am petrecut următoarele opt ore în atmosfera îmbîcsită a biroului meu. Încercam să mă concentrez la ceea ce aveam de făcut, dar îmi era aproape imposibil. Loveam tastele mai mult pentru a auzi zgomotul pe care-l făceau, dar, de fapt, ştergeam apoi rînduri întregi de caractere înghesiute unele în altele şi care, oricum le-ai fi citit nu aveau nici o noimă. Timpul trecea foarte greu şi aveam senzaţia că voi avea o întîlnire sau ceva de genul acesta, căci numai atunci mai simţisem aşa ceva. Cu singura diferenţă că acum nu urma să mă întîlnesc cu nimeni, nu aveam nimic planificat, absolut nimic. În rest, despre orele petrecute la birou nu-mi mai aduc foarte multe aminte. Poate doar spaima fetei aceleia tinere care a intrat la mine în birou. A, şi fluturii. Dar întîi fata. Scena a fost destul de scurtă, citeva secunde poate, dar, pentru mine, ea are o semnificaţie deşi, e foarte posibil ca pentru fata aceea ea să însemne cu totul altceva. În fine, ideea e că, la un moment dat, în birou a intrat o colegă, o fată tînără ce se angajase cu doar cîteva zile în urmă. Avea un teanc de dosare în mînă şi privea foarte preocupată prin sticla ochelarilor ei cu multe dioptrii. Era încă cu o mînă pe clanţă, înţepenită în pragul uşii, atunci cînd, făcînd înconjurul camerei cu privirea, a întîlnit privirea mea. A avut un şoc, ca un frison, iar dosarele i-au zburat din mînă împrăştiindu-se în toată camera. Era ca şi cînd ea era convinsă că biroul era gol şi, cînd acolo, dăduse peste unul care se holba fioros la ea, sau, poate era altceva. Ea vazuse ceva în privirea mea, ceva ce o îngrozise. Nu ştiu, dar, întotdeauna cînd îmi aduc aminte de momentul acela, eu înclin să cred că a fost vorba de a doua variantă. A doua întîmplare a fost cea cu fluturii. Era spre sfîrşitul programului şi era aproape întuneric. Era probabil ora patru, patru şi jumătate, dar afară era aproape întuneric, dar lucrul acesta deja nu-mi mai trezea curiozitatea. Observasem de cîtva timp, ba chiar făcusem nişte calcule în directia asta, că durata zilei descreştea permanent, şi asta fără ca acest lucru să aibă legătură cu anotimpul. Sau, mai exact, în plus faţă de descreşterea obişnuită din perioada dintre solstiţiul de vară şi cel de iarnă. Mai mult chiar, fiindcă această descreştere începuse cu aproximativ un an în urmă, reuşuisem să calculez că acum, faţă de aceeaşi zi din anul trecut aveam o pierdere de mai mult de trei ore. Conform unui calcul simplu, dacă această rată se menţinea, în trei, maxim patru ani, urma să nu mai existe deloc zi. Bineînteles, asta în cazul în care calculele mele erau corecte. Dar nu despre asta voiam să spun ci despre fluturii violet. Violet eu un fel de a spune şi asta nu fiindcă ei nu ar fi fost de fapt aşa, ci fiindcă afară fiind deja aproape întuneric, culoarea lor era destul de greu de distins. Nu prea îmi mai aduc aminte cum am observat dispariţia lor, ştiu doar că am făcut-o. Probabil faptul că vedeam din nou clădirile aflate peste stradă, sau faptul că nu-i mai auzeam lovindu-se de geamuri, nu ştiu, oricum, la un moment dat am conştientizat lipsa lor. Dispariţia. Da, aerul era acum din nou aer, puteai vedea prin el, căci, nu se ştie cum sau de ce, fluturii dispăruseră. Pur si simplu. M-am ridicat de la birou, mi-am lipit palmele de geamul rece. Era bine. Mai aveam cîteva minute, apoi urma să fac sau să întîlnesac ceva, nu ştiam, oricum ar fi fost, faptul că fluturii dispăruseră era un semn. Greu de interpretat. Poate era un semn bun şi toate urmau, treptat, treptat să se întoarcă la normal, sau poate era un semn rău şi, cine ştie, urma o nouă încercare, o nouă schimbare. Nu ştiam atunci, dar mai erau doar cîteva minute şi urma să aflu. Aşa gîndeam şi dorinţa de răzbunare şi ura din mine era întreagă, ca un şuvoi ce, odată pornit, nu mai poate fi oprit.

În seara aceea a fost pentru prima dată după multă vreme cînd nu m-am mai urcat, ca de obicei, în automatul care ne ducea pe fiecare la locuinţa lui. Nu mi-a cerut nimeni explicaţii pentru gestul meu, dar eu am simţit necesar să mă explic, am încercat să însăilez o poveste despre o cunoştinţă care locuia foarte aproape, mai exact în blocul de vis a vis şi pe care voiam să o vizitez. Ceilalţi nici măcar nu m-au privit. Şi nici vorbele mele nu cred că le-au auzit şi, oricum, nu interesa pe nimeni explicaţia mea. Nu mai ieşisem de mult în stradă, aşa că, la început mi-a fost destul de greu să-mi potrivesc masca. Făceam ce făceam şi de fiecare dată o puneam greşit şi rămînea o zonă, undeva sub bărbie, pe unde putea intra aerul şi, evident, fluturii. O scoteam şi încercam din nou să o pun, dar, probabil din cauza neîndemînării mele, greşeam din nou şi trebuia să o iau de la început. Nu ştiu cît a durat scena asta, probabil că eram tare caraghios şi ridicol chiar, dacă m-aş fi văzut din afară, dar eu eram nervos şi asta mă făcea şi mai neîndemînatic. În final s-a întîmplat inevitabilul: din cauza unei mişcări prea bruşte am rupt catarama care se lega peste urechi şi, fără ea, masca era complet inutilizabilă. Eram disperat, aproape că îmi venea să plîng, mă gîndeam la moarte, la sinucidere şi aşa am ieşit din clădire, cu gîndul că trebuie să o închei cu lumea asta, am deschis larg uşa de metal pregătit fiind să mă axfixiez cu aerul infestat de fluturii violet, să-i simt întrîndu-mi pe trahee, blocîndu-mi respiraţia, iar apoi acoperindu-mă, în timp ce mă prăbuşeam pe asfalt. Doar că, din cauza surescitării, uitasem că, doar cu maxim o jumătate de oră înainte, văzusem de la geamul biroului meu dispariţia fluturilor. Şi, într-adevăr, ieşind în stradă fără mască, am constat că aerul era din nou respirabil, iar fluturii… Călcam pe ei şi trupul lor trosnea şi era un zgomot ca atunci cînd calci prin zăpadă îngheţată, trosneau şi se transformau într-un praf violet care se întindea peste tot, călcam pe ei şi zăpada violet a corpurilor lor îmi ajungea pînă la glezne, dar era bine, era aproape ca o seară de Crăciun, n-ar fi fost nimic de mirare dacă ar fi apărut de undeva şi un brad. Eram calm, eram liniştit, deşi nu ştiam încă ce aveam de gînd să fac. Exista însă, undeva, în adîncul fiinţei mele un presentiment sumbru dar care nu mă speria în nici un fel, era ca un dat, ca un lucru ce avea oricum să se întîmple. Nici măcar atunci cînd, cîteva ore mai tîrziu, rătăcind pe nişte străzi necunoscute de la marginea oraşului, am înţeles ce voiam să fac, nici măcar atunci nu m-am îngrozit. Nu, nu eu îmi dorisem asta. Fusesem împins pînă aici. Nu eu schimbasem totul, nu eu schimbasem regulile, nu eu schimbasem lumea. Nu. Iar acum aveam şi eu dreptul să reacţionez, aveam şi eu dreptul să-mi impun propriile reguli, aveam şi eu dreptul să mă revolt. Măcar atît aveam şi eu dreptul. Măcar atît. Acum îmi e destul de greu să-mi aduc aminte de momentele acelea, mă îngrozesc că, atunci ar fi putut să se întîmple exact aşa cum mă gîndeam eu atunci, dar, în momentele acelea mi se părea normal, mi se părea că e firesc ceea ce vreau să fac, că e unul din modurile normale de a reacţiona în faţa unei lumi nebune, nebune. Da, voiam să ucid. Pur şi simplu, să omor pe cineva. Oricine. Un necunoscut, să-l ucid fără a avea ceva special cu el ci, din contră, tocmai pentru că nu-l cunoşteam, să-l ucid nu atît pentru a-i face rău lui, ci pentru a-i face rău lumii ăsteia pe care nu o mai recunoşteam, să încerc să rup o cît de mică rotiţă, o cît de mică pîrghie şi asta nu neapărat în speranţa că asta ar putea opri schimbările ci măcar pentru a arăta că pot şi eu răspunde într-un fel, pentru a arăta că încă mai pot reacţiona, pentru a arăta că încă mai sunt viu. Eram calm, eram liniştit, mai trebuia doar să-mi aleg victima. Străzile erau complet pustii, ceea ce era bine, pe de o parte, căci îmi uşura planul, dar era şi rău căci nu apărea victima. Nu eram însă îngrijorat. Va apărea, îmi spuneam. Şi aşa a şi fost. Aproape ne-am ciocnit, el venind de pe o stradă laterală. Părea destul de distrat, neatent, aproape să dea peste mine. Nu purta nici el mască şi i-am putut vedea pe faţă surpriza în momentul în care m-a recunoscut. Zic recunoscut pentru că, deşi nu-l mai văzusem niciodată şi, sunt sigur, nici el pe mine, se pare că m-a confundat cu cineva căci, după primul moment de surpriză, mi-a zimbit şi m-a salutat foarte respectuos. M-a întrebat cu ce treburi prin cartierul acesta, parcă stăteam în cu totul altă zonă. Am îngăimat o explicaţie complicată, lăsîndu-l să creadă în continuare că sunt cel care el credea că sunt. I-am întins apoi mîna, în semn că trebuie să ne despărţim şi el, după ce mi-a strîns palma în palma lui micuţă şi umedă, s-a îndepărtat la fel de neatent la tot ceea ce era în jurul lui. Probabil tocmai de aceea nu a sesizat că eu îl urmăream în timp ce rumegam în minte planul de a-l ucide. Derulam diverse scenarii în care-i rupeam coloana vertebrală cu o lovitură bine ţintită de genunchi, sau îl sufocam pe la spate, sau îi striveam capul cu o piatră, sau… Eram la zece metri în spatele lui şi eram gata să-l ucid. Lumea trebuia să ştie că şi eu puteam juca dur, şi eu puteam să calc în picioare regulile. Apoi, nu ştiu de ce, m-am oprit. Era o zonă de penumbră, căci felinarul de deasupra mea era stins. Aş vrea să pot spune că oprirea aceea însemna că voiam să renunţ, dar realitatea este că, din contră, era momentul acela de încordare maximă dinaintea saltului final. Nu ştiam exact cum aveam să-l omor, dar, era sigur, în următoarele secunde aveam să o fac. Şi, sunt convins de asta, aş fi şi făcut-o. Eram pregătit, eram plin de ură, eram cu spatele la zid. Nu aveam încotro. Urma să reacţionez. Nu s-a mai întîmplat ănsă nimic fiindcă, ca de atîtea ori, neprevăzutul a luat-o înaintea mea. Din spatele unei clădiri vechi ce stătea gata să cadă, au apărut patru tipi cu feţele bandajate. Oricine ştia că trebuie să-i eviţi, dar omul meu era prea neatent pentru a mai avea grijă la o regulă atît de elementară. Cei cu bandaje pe faţă l-au înconjurat şi, fără să scoată un sunet, au început să-l lovească cu bîtele pe care le scoseseră de sub pelerine. Din casa cea veche ieşeau alții şi alţii. Mulţimea acea, cu pelerinele lor negre, în contrast cu bandajele ce le acopereau toată faţa şi cu bîtele ce suierau prin aer, păreau un mirapod uriaş, răsturnat pe spate, mişcîndu-şi disperat nenumăratele picioare pentru a se putea reechilibra. Omul meu dispăruse înghiţit de mulţimea aceea violentă şi tăcută, se prăbuşise la pămînt şi fusese strivit de caldarîm de bîtele bandajaţilor. Nu mai vedeam nimic, decît bîtele care vîjîiau prin aer. Asta a fost una din ultimile amintiri pe care o mai am din lumea de afară. Atunci, în secundele acelea pe care le-am petrecut, îngrozit, în penumbra acelui felinr stins, am înţeles că gesturile şi faptele noastre nu înseamnă nimic, mecanismul e mult prea mare şi mult prea complicat pentru a-l putea influenţa în vreun fel. Nu aveam de ales, trebuia să încercăm să ne adaptăm, sau, dacă nu, să ne lăsăm striviţi de roţile gigantice care schimbau lumea. Doar că eu nu mă simţeam pregătit de niciuna dintre cele două variante. În plus, cînd mă gîndeam la adaptare îmi aduceam aminte de ea, de soluţia pe care credea ea că a gasit-o şi anume să ignore schimbările, să se prefacă că ele nu există. Şi, cu toate astea, uite că ea a fost cea care a cedat prima. Frigul spunea ea, frigul. Sau poate că ea a găsit o spărtură prin care a reuşit să iasă, poate că ea a găsit fisura în jucul acesta gigantic în care noi suntem mai mici decît nişte fire de nisip. Plîngeam în timp ce mă baricadam în casă, eram cu nervii la pămînt, nu mai ştiam nici ce vreau nici ce urmează să fac. Am închis ferestrele, le-am acoperit cu scînduri, le-am bătut în cuie, am baricadat uşa şi am pus tot ce se putea pune între mine şi lume. Nu mai sinţeam nimic, nici oboseala nici durerea nici deznădejdea. Singurul regret era că, în felul acesta, îngropîndu-mă de viu în propria casă, puneam încă o barieră între mine şi ea, oriunde ar fi fost ea. Dar nu mai aveam încotro. Nu mai aveam altă soluţie, era modul meu de a spune că am pierdut partida, că am cedat. Speram ca acesta să fie finalul, totul să se oprească cumva aici. Evident, îmi dau seama acum, eram un mare inocent să pot crede asta. Nici nu am terminat bine de închis totul, că au şi apărut. Nu-i auzeam, nu aveam cum să-i văd, dar îi simţeam. Erau peste tot în jurul pereţilor care mă apărau, erau peste tot, căutînd o fisură prin care să mă poată scote afară, îi simţeam. Nu am durat mult pînă cînd i-am putut şi auzi. Un cor drăcesc de voci umane şi de urlete animalice, apoi cîntece, o soprană, urmată de urletul lugubru al unui animal necunoscut, ţipete şi şoapte mirosind a sex şi depravare, unghiile care rîcîiau betonul, iar acum, hidrantul cu care loveau uşa. Nu şiu cît a trecut, în întunericul şi frigul dinăuntru timpul nu mai există. Într-o vreme i-am auzit glasul, mă chema, ma ruga, mă implora să ies. Am sărit în picioare, eram gata să o ascult. Se întorsese, trăia, reuşise. Apoi, tocmai cînd mă pregăteam să dărîm baricada pentru a ieşi, am înţeles că din nou e o înşelătorie, şi nu puteam să fiu chiar atît de prost şi să cedez la o farsă atît de ieftină. Cînd au înţeles că nu o să ies, glasul ei s-a transformat într-un urlet de lup şi o întreagă menajerie părea să urle la unison. Îmi acopeream urechile dar nu aveam cum să nu aud, ei voiau ca eu să aud, să simt lacrimile ei care cădeau pe betonul rece, apa sărată a lacrimilor ei care se prelingea pe sub uşă şi care-mi uda picioarele.

Furia asta a lor mi-a dat cumva sentimentul că eram pe cale să-i înving. Era clar că ei nu puteau să accepte ca cineva să iasă din joc. Nu puteau accepta că regulile lor pot fi încălcate. Trebuie, cu orice preţ, să mă aducă din nou în lume, făceau orice pentru asta. Eu însă trebuia să rezist, ştiam că pot asta, doar zidurile şi uşa, doar ele trebuiau să reziste. Hidrantul ce lovea ritmic şi ghearele ce rîcîiau betonul. Trebuia să rezist, trebuia să rămîn dincolo de lumea lor absurdă, să rămîn închis aici, în întuneric. Aici timpul nu mai există. Nici lumea. Nici schimbările, nici fluturii mov și nici cele două Luni, nici oamenii cu bandaje pe față și nici chiar ea nu există. Aici, în vidul în care mă aflu nu mai există nimic. Doar tăcerea.

Ciulesc urechile. Da, e liniște. Nu știu cum și de ce, dar e liniște. Foarte liniște. E liniștea aia în care-ți țiuie urechile.E mult prea liniște. Apoi, îngrozit, observ crăpătura. Ușa a cedat sub loviturile lor și a ieșit din una din balamale. Va mai fi nevoie de doar cîteva lovituri și gata, ei vor fi înăuntru. Ei vor fi aici. De asta e așa liniște. E liniștea dinaintea ultimului asalt. Ei știu ca au cîștigat, savurează victoria iminentă. Tremur privind dîra de lumină. Tremur. În cîteva secunde ei vor fi aici. Vor intra, casă mă forțeze pe mine să reintru în lumea lor. Nu, nu puteam accepta asta. Mai bine mort, șopteam, mai bine mort. Am apucat gîtul sticlei și am lovit-o de podea. Bai bine mort, îmi șopteam. Nescăpînd nici o clipă din ochi dîra de lumină, tremurînd, încerc să-mi tai venele. Nu simt nici o durere, așa că am impresia că nu am reușit. Apăs cît pot pe ciobul de sticlă, în timp ce acesta îmi străpunge mîna. O dungă, încă una, încă una. Nici o durere, dar simt totuși sîngele care mi se scurge pe degete. Nici o durere. Apoi, din nou, vocea ei. Mă roagă să ies, altfel va intra ea, știu, îmi spune, că va intra. Știu foarte bine asta, așa cum știu că doar vocea e a ei. I-au furat și vocea, i-au furat lumea, i-au furat tot. Iar acum vor intra aici pentru a-mi răpi și mie tot ceea ce mi-a mai rămas. Dar ei nu știu că eu nu mai am nimic.Absolut nimic. Viața se scurge încet, e din ce în ce mai frig, foarte frig. Mă pierd încet pe podeaua rece de beton, dispar. De data asta, sunt aproape sigur, i-am învins. Chiar dacă ei au reușit să spargă ușa, chiar dacă, în cîteva secunde ei vor fi aici, chiar dacă eu nu mai am nimic, absolut nimic, de data asta eu sunt cel care a cîștigat. Doar dacă... încerc să mă ridic de pe podea, dar nu mai am putere, încerc să strig, să urlu, dar nu reușesc decît să șoptesc: doar dacă ei nu au schimbat și moartea...

Dincolo de uşă, o gheară zgîrie peretele. Un scaun e răsturnat, iar apoi o sticlă ce se sparge pe podea. Totul are o rezonanţă ciudată, de parcă s-ar auzi dintr-o grotă, sau dintr-un tunel. În plus, bezna te face să rezonezi altfel, să percepi sunetele cu o altă intensitate şi, parcă, cu alte organe. Parcă nu mai auzi cu urechile, ci cu pieptul, cu plămînii şi cu inima. Din nou gheara, zgîriind peretele, apoi sunetul hîrtiilor rupte şi apoi din nou şoaptele acelea nedesluşite.

Dincolo de ușa aceea e o altă cameră. Apoie o altă ușă. Iar dincolo de ea, o altă cameră. Apoi o ușă. Apoi o cameră. O ușă și dincolo de ea, o cameră. Ușă-cameră.

Dincolo de ușa aceea, chiar în clipa asta, un om își taie venele. Dincolo de cealaltă ușă, chiar în clipa asta, un alt om devine conștient de singurătatea lui. Tot în momentul ăsta, dincolo de o altă ușă, un om privește mirat pe fereastră cele două Luni ce au apărut pe cer.

Vizualizări: 113

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Octombrie 6, 2014 la 10:32am

Multumesc.

Comentariu publicat de ioan-mircea popovici pe Octombrie 6, 2014 la 6:44am

poetic zic

taci un pic

şi ascultă cum cântă

foşnetul acesta

din poemul lui Dragoş Tudose

"Aștept.

Ascult.

Ei sunt acolo, dincolo

....

.....

......

Parcă nu mai auzi cu urechile, ci cu pieptul, cu plămînii şi cu inima.

Dincolo de ușa aceea e o altă cameră.

Apoie o altă ușă.

Iar dincolo de ea, o altă cameră.

Apoi o ușă.

Apoi o cameră.

O ușă și dincolo de ea, o cameră.

Ușă-cameră. "

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor