Elena Navlea - câștigătoarea Concursului Național de Literatură 2012 - secțiunea proză

                                             * Cartea Elenei Navlea a apărut la Editura Tracus Arte, 2013

Elena Navlea este câștigătoarea celei de-a III-a ediții a Concursului Național de Literatură - secțiunea proză - organizat de Rețeaua literară în parteneriat cu editura Tracus Arte sub egida Uniunii Scriitorilor din România (USR)

 

Juriu concursului a fost format din: Alexandru Matei, Alex Goldiş, Crina Bud, Şerban Axinte, George Neagoe si Gelu Vlaşin.

Elena Mirabela Navlea s-a născut la data de 20 aprilie 1982 în localitatea Novaci din județul Gorj

STUDII: 

  • 2008 – prezent / Doctorat / Universitatea din Strasbourg, Franța / Specializarea Științele limbajului
  • 2006 - 2008 / Master, Facultatea de Litere, Universitatea din Strasbourg, Strasbourg, Franța / Specializarea: Științele limbajului
  • 2001 - 2005 / Licență, Facultatea de Litere, Universitatea din București, București, România / Specializarea : Limba și literatura română și limba și literatura franceză


PREMII LITERARE:

  • 2001 Premiul III, secţiunea proză, la Simpozionul interjudeţean "Personalitatea lui Constantin Brâncoveanu", ediţia I, Horezu;
  • 2000 Locul I la Concursul de limba şi literatura română "Mihai Eminescu", etapa naţională;
  • 2000 Premiul I la Concursul de limba şi literatura română "Mihai Eminescu", etapa regională, Hunedoara;
  • 1999 Menţiune la Concursul de limba şi literatura română "Mihai Eminescu", etapa naţională;
  • 1999 Premiul II, secţiunea eseu, la Simpozionul revistelor şcolare, Rânca (Gorj);
  • 1999 Menţiune la Concursul de limba franceză, etapa judeţeană, Gorj;
  • 1999 Menţiune la Concursul internaţional de compoziţii epistolare, ediţia XXVIII, Craiova;
  • 1998 Premiul special, secţiunea proză, la Simpozionul revistelor şcolare, Tismana.

Manuscrisul Elenei Navlea va fi publicat la editura Tracus Arte.

 

Rupți din Răsărit

 

 « Ma chérie, tu n’aimes pas mes Petits chèvres aux champignons ? » Je boude, je ne mange pas et je calcule : sept  ans de mariage et un jour ! et tout ça, parce qu’on aime tous les deux le fromage de chèvre !

 

Italianul mă întreabă în engleză unde e toaleta. Îi indic cu degetul arătător o direcție binecunoscută. Evit cuvintele inutile. Îmi repugnă senzualitatea și engleza ieftină cu accent italienesc de genul « Hellooo !!! My name is Fabio » și « I want to kiss you ». Prietena mea cea mai bună Cami își întâlnește dragostea la prima vedere, ca de fiecare dată când ieșim într-un club și, după figura tâmpă, hipnotizată, știu că-i spune « I like your blue eyes ! ». Am nevoie de o victimă a situației. O caut cu privirea. Vorbește cu o elvețiancă beată. Pe ea, o văzusem în stradă, în fața clubului. Se lipise de un grup de băieți care fumau și beau bere. Cu o sticlă de bere în mână, striga în gura mare ca ea e din Zürich.

Îmi bat victima pe umăr cu nerușinare. Se întoarce, mă privește cu uimire și probabil se întreabă : « Ce mai vrea ? Nesuferita ființă cu părul negru, pe spate, lung ca o sălbăticie ?! ». Îi pun întrebarea clasică, preambul al conversației « Ça va ? ». Răspuns pe măsură « Ça va bien ! Merci! Et toi ? ». Mă întreabă dacă sunt singură. Îi spun că sunt în compania țigării mele și trag ostentativ un fum. Vorbind în franceză mă simt în largul meu. Limba asta, care dă dureri de stomac la examene, o studiez la facultate de vreo trei ani. Mă întreabă ce-i cu Dracula. Îi spun că-l cunosc pe Dracula, e un vechi prieten de familie. Îl asigur că n-ar vrea să le fac cunoștință. E pentru a nu știu câta oară când dau explicații despre Dracula în franceză sau engleză. Alte limbi nu mai vorbesc din păcate. Mi-ar plăcea să vorbesc și în arameică despre Dracula.

Club A e plin. N-ai loc nici să te miști. Miroase a alcool, a iarbă. Fumul țigărilor aprinse cu frenezie poți să-l tai cu lama ca pe niște vene umflate de sânge vuind ca marea în talazuri narcotice. În 2004, legea permite încă să se fumeze peste tot. Ne plac legile. Ochi roșii, injectați de oboseală, alcool și ținute sexy, își dilată monstruos pupilele. Câțiva pletoși dau din cap după Scorpions. Mi-i amintesc pe cei de la Scorpions în concert la București cu o lună în urmă promovându-și albumul Unbreakable. Dau și eu din plete. Mă simt la concert și dau din plete după Blood Too Hot. Celorlalți pletoși nu li se văd ochii sau poate nici nu mai au ochi. Dacă vrei să conversezi, trebuie să urli în urechea partenerilor de ring. Mă hotărăsc și eu să-i urlu în ureche persoanei din fața mea care tace de câteva minute bune :

- Tu viens d’où ?

- Je suis…je viens de Corse !

« Da, și eu sunt din Gozo ! Quelle coïncidence ! »

- Moi aussi, je viens des Carpates Méridionales ! J’espère que tu aimes le fromage de chèvre !

 

Dupa vreo cinci luni, îl vizitam pe mon amoureux la Paris. Avionul a aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle cu întârziere. Mon amoureux avusese timp să-și termine și penultima țigară din pachet. Ultima țigară mi-a întins-o mie. Am aprins-o cu un chibrit dîntr-o cutie primită rest într-un butic înainte de-a pleca din București. Ţigara mirosea a Hugo Boss. Mirosul mi s-a impregnat în degete și buze. Am privit chibritul cum arde până la capăt, după care l-am privit pe mon amoureux, l-am luat de mână și m-am lăsat condusă spre nu-știu-unde. Fumam în continuare Hugo Boss.

Nu reușeam sub nicio formă să mă obișnuiesc cu ideea de cuplu. Nu mă vedeam sub nicio formă locuind cu cineva de sex opus, împărțind același pat și aceeași toaletă. Recordul meu în materie de cuplu era de două săptămâni și șase zile. Dacă îmi doborâsem vreodată propriul record, asta nu știam. Dacă se întâmplase, fusese, cu siguranță, cu câteva ore în plus. De câte ori o persoană de sex opus încerca să se apropie de mine cu câteva ore din distanța temporală pe care o întrețineam cu lumea din jurul meu, mă umpleam treptat de o plăcere sadică de a o izola strategic pe un satelit imaginar. Mă simțeam planetă nedescoperită încă și-mi plăcea să-mi simt adversarul de sex opus izolat pe satelit, voyeurist, privindu-mă prin telescop. Narcis, era numele meu preferat. Din singuratatea-mi planetară, mă uitam spre Terra și o vedeam acoperită de ape. De multe ori imaginea planetei mele, reflectată de apele teriene mă speria ca un film horror zombian. Atunci eram obligată să-mi schimb și filmul și galaxia. Dîntr-o dată, îmi creștea vertiginos factura telefonică și-mi cheltuiam toți banii prin cluburi cu câte-o prietenă de sezon. Căutam noi sateliți. Partitura preferată îmi devenise râsul isteric. Fumam țigări scumpe și beam gin ieftin.

În avion, mi-am amintit scena al cărei final era la originea acestei calatorii. Întorși de la munte în Bucureștiul umed, irascibil și igrasiat (care nu mai avea nimic de-a face cu măreția muntelui de noiembrie, și în loc de oameni de zăpadă inofensivi și igluuri ermetice și călduroase, proiecta oameni în carne și oase și clădirile dărăpănate de pe Lipscani), mă hotărâsem să dau un final glorios acestui cuplu care îndrăznise să se creadă, măcar și pentru o clipă, cuplu. Pe un ton rece și rațional, explicam inutilitatea unei asemenea îndrăzneli, cu cuvinte pompoase despre timp și spațiu, despre cultură și tradiție, despre virginitate, despre rolul bine stabilit al omului în societatea de consum, despre instabilitatea sentimentelor umane, că omul e un pervertit și e convertit unei epoci în care cuvinte ca iubire și alte valori umane nu-și mai au locul, fiind demodate. Și că singura formă de conservare a relațiilor dintre acești bipezi monitorizați este simpla prietenie, bineînțeles și aceasra adaptată după noii parametri, cu limitele și clauzele sale. După acest discurs emfatic al unei broaște țestoase dependente de heroina unei societăți de secol XXI, mi-am îmbrățișat prietenește interlocutorul căruia nu-i mai dădusem, din acest timp prețios, nici măcar o secundă, pentru a discuta în contradictoriu. Cuvintele, ca niște sticle goale de Piper-Heidsteck brut, își răsuflaseră vaporii de alcool. Îmbrățișarea de prietenie, care în mod normal durează câteva secunde, s-a transformat în minute convertite în secole de așteptare. În urechi, o inimă sugrumată de aorte îmi bătea gongul fatalității care menține viața pe pământ de atâtea secole. I-am promis că-l voi reîntalni în aprilie la Paris. Portăreasa căminului studențesc în care locuiam aștepta cu ușa de la intrare deschisă, am fugit pe scări în sus, portăreasa a trântit ușa în urma mea și a închis-o cu lacătul trimițând zorile la origini.

Căminul în care locuiam era o clădire veche, labirintică și dărăpănată de pe strada Gabroveni. Camerele aveau pereții mucegăiți și tavanele se scămoșeau în bucățele de var. « Își scutură mătreața. » mă scuzam eu când persoane străine îmi călcau pragul. Oamenii plecau plini de var pe haine și pe păr. Patul în care dormeam avea picioare de fier oscilatoare, din care cauză salteaua mucegaită trena pe podea, ca și picioarele mele când dormeam. Somnul îmi era legănat orizontalo-vertical. Visele mi se rezumau la balansore perpetuum mobile. Visam că vomit. Când deschideam ochii, gândaci maronii și lunguieți, mame outoare cu pântecele umflate sau puieți cu antenele excitate, urcau pe tocul ușii să atingă infinitul. Devenisem expertă în aruncatul cu papucul de sub pat, direct în gândacul plimbăreț. Îl țintuiam pe tocul ușii întru veșnicie. Se hlizea la mine mutilat, mă hlizeam și eu la el mutilată de satisfacție și mă culcam la loc.

Din stradă, căminul își demasca originile: o firmă din litere de fier ruginite informa trecătorii că aici a fost cândva un HOTEL UNIVERSAL. Din firmă lipseau ultimele două litere ale fiecărui cuvânt. Mai rămăsese din ea « Universul hoțului » de buzunare ! cum îmi plăcea mie să completez de multe ori. De altfel, erau mereu plângeri la administrația căminului pentru furt de prin camere. Se furau într-o veselie șosete, sticluțe de parfum, rujuri, căni de ceai și cafea, lame de ras, tampoane, bocanci, clame de păr, până și chiloți și periuțe de dinți. Infractorul nu era niciodată identificat.

Căminul avea porți mari de fier care se închideau cu lacăt. Curtea interioară era plină de mormane uriașe de gunoiae prin care mișunau în voie șobolani, pisici și câini vagabonzi. Fereastra camerei mele dădea în curtea interioară. Dacă priveai pe ferestrele de pe palier, case vechi, cu balcoane din lemn de culoarea mărului putred, creșteau ca lichenii pe zidurile exterioare ale căminului. Casele acestea aveau mici curți pline de cartoane și găleți sparte în care creșteau flori, cel mai adesea mușcate. Dacă priveai mai atent, observai în curțile acestor case cotețe mici, bine ascunse, în care oamenii locului creșteau găini, rațe și chiar porci pe care-i hrăneau cu resturi de măncare. Dimineața în zori, un cocoș se lansa sonor anunțându-și prezența în captivitate. L-am auzit în fiecare dimineață câteva luni după care nu l-am mai auzit deloc. Seara târziu, un miros de grătar se simțea venind din curtea interioară a căminului sau din curțile vecinilor aburcați, cu cochilii cu tot, pe zidurile exterioare ale căminului.

Însă căminul acesta avea o particularitate a lui. Era păzit cu strășnicie de portărese-cerberi. Portăresele erau niște fete bătrâne, cu piei zbârcite pe față, ce le curgeau sub greutattea machiajelor ieftine. Buzele spoite de ruj roșu strident le atârnau moi sub puterea gravitației și lăsau să se vadă când vorbeau lipsa dinților și parodontozele netratate. Sâsâiau ca niște șerpoaice printre relicvele de dinți pe care-i arborau din când în când în râsete bătrânicioase, pline de salivă și gingii. Nu le scăpa nicio mișcare din cămin. Contabilizau conștiincioase pe hârtie toate bătăile, bețiile și anturajele de prin cămin și le dădeau în vileag cu lux de amănunte administratorei, o altă femeie carnivoră a locului. Se zicea prin cămin că locul ar fi bântuit de fantome (femei bineînțeles!). Se pare că locul avea o predilecție pentru femei. De altfel, se zicea că pe vremuri ar fi fost bordel. Și că un căpitan din armată și-ar fi aruncat amanta de la etaj. Niște blonde din cămin făcuseră chiar ședințe de spiritism în camerele în care se simțeau prezențe străine. Mirosea a rozmarin și busuioc. Blondele s-au speriat de moarte și au îngropat afacerea. Era un subiect tabu care se discuta în șoaptă și doar inițiații aveau acces la informație, veteranii din cămin. Portăresele râdeau cu poftă și le sticleau ochii la ideea adulterului. Aveau un interes aparte pentru cuplurile care se formau prin cămin. Intimitatea lor le excita. Orice bărbat străin care călca pragul căminului era luat în vizor. I se cerea buletinul la intrare. Buletinul era păstrat și transcris pe hârtie. Aveau liste întregi cu date de buletine bărbătești. Le mai auzeai chicotind cum intrai sau ieșeai din cămin : « Ai văzut ? Ăla are buletin de Franța, ălălalt de Italia. Ăștia le vizitează pe alea de la etajul doi. Lasă că știm noi !» și râdeau împroșcând cu lacrimi și salivă. Alteori strigau după mine: « Bună ziua nu știi să dai ? » N-aveam chef să le dau bună ziua. De altfel, asta m-a și costat tot timpul. Dacă mă vizita cineva în cămin, femeie sau bărbat, nu conta, mă trezeam cu administratora că mă chema în birou a doua zi: « Auzi, la tine a rămas cineva azi-noapte ? » « N-a ramas nimeni. Dar poate și-a uitat buletinul la plecare! » îi răspundeam cu dezgust disimulat în glumă tâmpă.

Sub cămin era un club de rockeri: Fire. Acolo ne pierdeam nopțile câțiva înrăiți ai rockului. Beam și fumam toată noaptea după care urcam în camere ținuți de brațe de cei mai rezistenți dintre noi, cu ochii inchiși și borând pe trepte și culoare până la destinație. Beam bere și votcă pe care o stingeam cu bere. Ciclul ăsta se închidea mai tot timpul cu vomă. A doua zi, pletele lungi ne miroseau a vomă. A treia zi plecam la cursuri cu vomă în păr. De altfel, toate amintirile mele legate de club Fire se învârt în jurul episoadelor eviscerale. Într-o noapte, după ce m-am despărțit de mon amoureux la poarta căminului, am urcat în cameră, mi-am luat un tricou negru și o pereche de blugi albaștri ciuruită în genunchi și sub fese și am coborât în club. Și tricoul cel negru și blugii mei albaștri erau cadouri firmate de la o mătușă ce muncea prin Italia la negru. Eu nu-mi cumpăram niciodată haine, nu prea aveam cu ce, și cadourile vestimentare de firmă sau nu, îmi cădeau în cap ca mana cerească. Gusturile vestimentare ale apropiaților deveniseră și gusturile mele. Sau mai bine zis învățasem să tolerez gusturile altora sau trăiam în simbioză cu gusturile altora. Aveam însă grijă să-mi sortez garderoba în funcție de fiecare gust. Azi mă îmbrăcam după gustul mătușii, în zilele următoare după gustul mamei, al verișoarei, al bunicii, sau al altei mătuși. Mi se întâmpla să mai fac și combinații îndrăznețe. Hainele de firmă ale mătușii din Italia le asortam cu șosete de-ale bunicii și chiloți de-ai verișoarei. Încălțămintea de toate gusturile și culorile era deja purtată și îmi era în general cu un număr sau două mai mare. Tricoul cel negru pe care-l îmbrăcasem în noaptea aceea avea pe spate un desen în roșu și verde pe care nu mă obosisem niciodată să-l descifrez. Când era vorba de îmbrăcăminte sau mâncare îmi lipsea întotdeauna simțul detaliului. Clubul era cam gol. Era vreo 4 dimineața. Câțiva rockeri întârziați își terminau ultimele beri. Eu mi-am comandat vreo 3. Când eram la a doua, un rocker despletit s-a apropiat de scaunul pe care mă cocoțasem și mi-a atins pletele și spatele. S-a apropiat de urechea mea și m-a întrebat dacă nu am cumva un fum mai puternic. I-am arătat că fumez Pall Mall Light și i-am întins pachetul. Tipul a început să rânjească printre firele de barbă crescute în dezordine care-i intrau în gură. Își fuma propria-i barbă. « Un fum mai puternic am zis ! » și a început să-mi mângâie spatele. Am sărit sălbatic de pe scaun. Mi-am luat berea și țigările și m-am amestecat cu un grup care-și scutura pletele la unison. Tipul începuse să râdă isteric, făcea semne cu mâinile și mă arăta cu degetul, în timp ce un coleg de breaslă îi întindea un muc de țigară. Când eram la a treia bere deja nu mai descifram nicio figură. Clubul era plin de piloni de cărămidă de care erau rezemate scaune înalte pe care atârnau sticle și pahare goale. Aveam impresia că nu mai e nimeni în jurul meu, că toată lumea se ascunde după pilonii de cărămidă, râde isteric și-mi arată spatele cu degetul, că înșiși pilonii de cărămidă dau din plete. Bateriile explodau. Timpanele îmi explodau. M-am apropiat ca în reluare de un tip ce stătea izolat într-un colț, cocoțat pe un scaun și care fuma. L-am observat pentru că în asemenea situații obișnuiam să-mi iau ca punct de reper un colț al încăperii în care mă aflam. Din colț, mergând în diagonală, aveai șansa să găsești colțul opus care dădea mai întotdeauna spre o toaletă. Tipul citea Șapte seri, revista de evenimente ce trena mai peste tot în oraș. O vedeai până și la gura metroului călcată în picioare de cei care se îmbulzeau frenetic în sau din tunelul subteran. L-am întrebat ce eveniment de sinucidere colectivă se pregătește într-una din cele șapte seri și dacă i-ar plăcea să participăm și noi ca spectatori. Părea încântat de idee. Mi-a luat sticla de bere goală din mână și a așezat-o pe podea. Mi-am proiectat nasul în Șapte seri să văd și eu evenimentul. Literele minuscule dădeau și ele din plete. Pletele lor se amestecau unele cu altele. Crezând că era vorba despre sinucidere prin asfixiere cu plete, mi-am înfipt mâinile în părul lung al tipului din fața mea, după care i-am asfixiat gura cu pletele mele. Berea pe care o băusem până atunci a luat drumul invers, din stomac spre sticlă. Am pus mâna pe sticla goală de lângă mine și am vomat în sticlă și pe lângă sticlă. Am ajuns la toaletă. Tipul îmi ținea pletele în timp ce eu vomam deasupra unui WC deja plin de intestine și acid gastric. M-a luat pe sus, m-a adus în fața porții de intrare în cămin și mi-a zis să am grijă altădată. Portăreasa a înjurat iar printre dinți când a trebuit să-mi deschidă poarta la 6 dimineața. De data asta, o credeam și eu. După-amiaza aveam întâlnire cu mon amoureux. M-am sculat amețită, cu stomacul pregătind ultimele eviscerări. Mi-am îmbrăcat în fugă tricoul cel negru și blugii care trenau lângă ușă. În stradă, l-am pupat pe mon amoureux pe obraz, ca de fiecare dată când ne întâlneam. Mi-am amintit că înainte de a îmbrăca tricoul cel negru, îi studiasem desenul de pe spate. Tricoul meu avea pictat pe spate o frunză mare și verde de marijuana, încadrată de un roșu strident. N-am mai avut timp să caut altul. Eram în întârziere.

De multe ori, cerberii-portărese ne strigau arătându-și colții parazitați de resturi de mâncare: « Sunteți niște privilegiați că locuiți în căminul din buricul Bucureștiului !». Din gura lor, asta ne reconforta. Ne fumam fericiți ultimele țigări, atârnați de caloriferele reci de pe culoare ca niște coțofene cu gușa goală de stâlpii electrici. Discutam despre demografia zonelor din care ne trăgeam fiecare.

Timp de o săptămână am locuit cu mon amoureux într-un studiou cu chicinetă și baie, situat într-o clădire veche din place Pigalle. În fiecare seară, dădeam câte o tură de cartier. Eram extrem de volubilă. Îi povesteam lui mon amoureux câte-o carte pe care o citisem și aveam chef să vorbesc depre ea. Într-o seară, mi-am ales o povestire din repertoriul asiatic Supliciul unei adolescente de Akira Yoshimura. El mă asculta cu atenție, zâmbea încurcat și dădea din cap aprobator la întrebările mele care începeau întotdeauna cu « Nu-i așa că… ? » La sfârșitul povestirii a rostit ca pentru sine : moarte, trup și spirit…, bisturiu și cadavru… după care m-a privit cu gravitate și a exclamat consolator “Biata Mieko !”.  După etapa povestitului cu vocea împrumutată a unui narator omniscient, am trecut la etapa următoare : inițierea lingvistică în limba română. Am început conjugarea verbelor de grupa întâi la indicativ prezent. L-am pus pe mon amourux să repete răspicat după mine « eu mănânc, tu mănânci, eu cânt… » Și am început să-i cânt demonstrându-i originile-mi agricole “Ţărăncuță, țărăncuță”, încercând să imit vocea și poza lui Dan Spătaru. Apoi, l-am învățat pe mon amoureux, prin gesturi, cum se smulge rădăcina necomestibilă a verbelor și cum se mănâncă salata de frunze rămase în castron. Mon amoureux și-a mușcat buzele piperate și mi-a spus că nu le prea am cu bucătăria, dar în schimb îi place cum îi cânt. Că nu le aveam cu bucătăria, asta aveam să confirm și mai târziu. Pe moment, m-am mulțumit cu prepararea salatelor de crudități până la verbele de grupa a patra. În consecință, ne-a apucat o foame teribilă. Am intrat în primul resto întâlnit. Eu am intrat fredonând : “Ţărăncuță, țărăncuță / Cu bujori în obrăjori…”

 

În seara aceea, am comandat copios de la aperitiv până la desert. Bineînțeles, din meniu n-a lipsit salata de crudități. Pe la al doilea pahar de vin, m-am gândit că de data asta nu mi-a reușit laitmotivul satelitului și am panicat. Am mai cerut un pahar și mi-am aprins un pall mall fixându-mi partenerul din profil. De obicei, când ne așezam la o masă căutam să mă așez exact lângă el, astfel încât să nu-i văd decât profilul. Orice alt unghi de vizionare mă indispunea. Cel mai mare impact nervos asupra mea, îl avea poziția față în față la o masă. Odată rezolvată această problemă de design, lucrurile reveneau la normal. Puteam să-i mai povestesc câteva cărți.

Nu rețineam niciodată numele străzilor pe care le bântuiam și de cele mai multe ori ne trezeam în același loc. Travestiți ne cereau brichetă sau țigări. Când ne înapoiau bricheta, mâinile lor ne mângâiau vârfurile degetelor. Se îndepărtau lăsând în urmă rânjete machiate strident. Miroseam pe rând bricheta înapoiată. Un melanj olfactiv ciudat ne dădea idei ciudate. Ne lipeam de primul tomberon de gunoi întâlnit în cale și ne sărutam dubios. Plecam mai departe conversând : « eu mănânc, tu mănânci, eu cânt… ».

A urmat ziua mea. Mon amoureux rezervase locuri la un café-théâtre pentru comedia Un air de famille de Agnès Jaouï și Jean-Pierre Bacri. Titlul mi se părea sugestiv. Ardeam de nerăbdare să vedem piesa. « Ce bine că la teatru nu trebuie să stai față în față cu partenerul ! » m-am gândit. Asta mă reconforta și m-am rășilat pe scaun. M-am așezat confortabil față în față cu actorii și cu profilul lui mon amoureux în dreapta mea. Extazul era complet. Mă pregăteam pentru râs. În timpul comediei, rânjetele noastre nu s-au prea sincronizat. Din când în când, ne-am pândit reciproc profilurile. Un aer de familieun aer de cuplu…am tras noi concluzia. De data asta, rânjetele noastre s-au sincronizat.

De la café-théâtre am plecat pe jos. Am lungit malul Senei. Ne-am cumpărat de la buchiniști ilustrații cu Parisul vechi. Eu mi-am luat în plus Colomba lui Mérimée « În amintirea originilor corsicane ale lui mon amoureuuux ! », am lungit-o eu rânjind. Și de data asta rânjetele noastre s-au sincronizat.

A doua zi, ne-am plimbat prin Montmartre. Ajunși în fața basilicii Sacré-Cœur eu am luat un aer pios și mi-am făcut cruce. Mon amoureux m-a privit curios. L-am privit și eu încurajator și am mai făcut o cruce în reluare, mare și sugestivă, de la dreapta spre stânga. Ca să nu pară deplasat, s-a întors și el spre basilică și a încercat o cruce scurtă de la stânga spre dreapta. Eu am încuviințat generoasă din cap, închizând ochii și lungindu-mi colțurile gurii într-un rânjet mecanic, fără dinți.

Pe rue Poulbot, ne-a atras atenția Espace Dali. Am intrat și noi după vreo cinci minute de negocieri. Ne-a prins seara înăuntru. La ieșire, mon amoureux și-a proiectat brațele sub formă de aripi și a exclamat : « Le Surréalisme, c'est moi ! ». M-am întrebat de ce-și atribuie mon amoureux vorbele lui Dali. Credeam că e una dintre glumele lui cotidiene, de obicei proaste. De data asta era însă grav. A mai dat din aripi de vreo trei ori, după care și-a băgat mâinile în buzunare. Timp de zece minute, cât am coborât strada pe care ne aflam, mon amoureux n-a scos o vorbă. Apoi mi-a spus că de fapt, după liceu, a vrut să urmeze artele plastice, dar s-a făcut în final economist, un job care asigura existența, după spusele părinților. Azi vede lumea în indicatori macro- și micro-economici, stă cu nasul în statistici și în calculator, melcii nu mai au aripi, și-au părăsit demult cochiliile, unii și le-au părăsit de bună voie, alții siliți de împrejurări, în cochiliile rămase goale șuieră uneori vântul când n-are ce face. Ceasul de pe noptieră sună în fiecare dimineață la ora șapte fix și sună al naibi de convingător, uneori, într-adevăr, se topește și se prelinge de pe noptieră în ureche și de-acolo, instalat confortabil, sună toată ziua, din oră în oră, amintind că timpul e aici, nu e niciodată pierdut și că trebuie să încetăm să mai aruncăm vina pe timp… “Bref! C’est du bla bla! T’as pas faim, toi, par hasard?” mă întreabă mon amoreux dintr-o dată și-și scoate mâinile din buzunare.

Am intrat într-un restaurant grecesc. Garçon gentil, numai zâmbete, ne-a condus la o masă diponibilă pentru două persoane. Într-o fracțiune de secundă mi-a trecut prin cap că ne vom așeza față în față, ceea ce mă tracasa. I-am aratat lui garçon o masă de patru persoane liberă într-un colț și l-am întrebat dacă nu cumva ar fi posibil să ne așezăm acolo. Garçon stânjenit mi-a răspuns că « nu prea ar fi posibil », că « știți, dacă apar clienți… mai mulți de două persoane (și ridică două degete timorate)…înțelegeți ? » Înțelegeam perfect, însă ideea mă exaspera, mai ales că mon amoureux nu găsea nicio problemă să ne așezăm la o masă de două persoane. L-am fixat tiranic pe garçon, și am făcut un semn de plecare spre ușă. Garçon a aruncat o privire panicată spre patronul său de la bar, după care, împreunându-și mâinile ca pentru rugăciune, ne zice că dacă ne așezăm la masa de două persoane ne oferă aperitivul din partea casei. Puțin îmi păsa mie de aperitivul lui. Însă gestul acela de condamnat amenințat cu ghilotina m-a făcut să-i fac o concesie : « Fie ! » am zis privindu-l peste umăr, ca și cum omul s-ar fi dedublat și i-aș fi privit imaginea formată undeva în spatele lentilei. « Și ce ne oferiți la aperitiv ? Surpriză ! »

Ne-am așezat la masă față în față. Garçon apare cu aperitivul : « Pastis pour Monsieur ! Pastis pour Madame ! » « Mademoiselle, merde ! » îmi scapă printre dinți. « Pastis pour Mademoiselle ! » repetă garçon.

Eu mi-am comandat melci, felul unu, “dalinieni dacă aveți” i-am spus lui garçon. El mi-a răspuns că-i pare rău, dar melci dalinieni nu au în meniu. În schimb, au melci cu amande, cu struguri, cu ierburi, cu ciuperci. Am ales cu ierburi. Felul doi am cerut crab « copt de viu ». « Dacă se poate și melcii să fie tot fierți de vii » i-am adăugat gentil lui garçon, fixându-l. Mon amoureux a cerut crab fără nicio mențiune. Orchestra cânta muzică grecească. Așteptând mâncarea, ne-am băut pastis-urile. Mon amoureux îmi spune că la Marseille, de unde e el, se bea 51. Aici nu au 51. « Da’, aici ce au ? » am întrebat eu cu simțurile ascuțite spre orchestră. « Toate felurile de pastis, mai puțin 51 ! » îmi răspunde el foarte natural punând apă în pastis.

Garçon apare cu melcii fierți de vii și cu o tavă de clești și pensete. Am numărat melcii. Erau șase în total. Am luat un melc fiert de viu, cu un clește, în mâna stângă și cu penseta din mâna dreaptă i-am căutat corpul moale prin cochilie. Mi se părea că asist la o operație chirurgicală pe creier. Un sos verde băltea în cochilie. Era prima dată când mă pregăteam să îngurgitez un melc. Ma așteptam să-i simt ochii-antene prin gură. Am accelerat ritmul căutatului cu penseta. Am renunțat la instrumentele chirurgicale, mă incomodau. Am prins melcul cu mâna, l-am scos afară din cochilie și l-am băgat eroic în gură. După care, mi-am lins degetele. Mon amoureux îmi privea curios reacțiile papilo-gustative și aștepta să fac vreo apreciere. Am trecut la al doilea melc cu aceeași dexteritate. Al doilea melc mi-a scârțâit între dinți. Pentru că-i simțeam privirea proiectată perpendicular pe gura mea taciturnă și gurmandă care mesteca al treilea melc, i-am spus lui mon amoureux, fără să-l privesc, că melcii fierți de vii au gust de iarbă și de pământ reavăn de primăvară. Am mers cu comparația mai departe și i-am spus că au gust de intestine de miel pregătite cu usturoi. Când eram pe la al patrulea melc, mon amoureux m-a cerut în căsătorie. Am început să mestec al patrulea melc până l-am dizolvat pe de-a-ntregul în salivă și am avut impresia că-l beau ca pe un cocktail de ierburi sălbatice care se prelinge cleios și fierbinte pe esofag în jos. Am făcut la fel și cu următorii doi melci, după care i-am zis lui mon amoureux că melcii sunt mult mai buni băuți decât mâncați și că ar trebui preparați de vii într-un storcător de fructe și serviți la pahar. Ca aperitiv, de exemplu! Sau că ar fi foarte nostim ca în cuplurile de îndrăgostiți, așa ca al nostru, partenerul să-și invite partenera la un suc de melci maroniu gelatinos. Băut cu paiul, sucul de moluște ar aluneca precum o sanie pe esofagul paralizat și înghețat de plăcere. Mon amoureux s-a ridicat de la masă fără să scoată un cuvânt și a plecat la toaletă. O senzație atroce de frig mi-a paralizat degetele de la picioare…

…Suntem la 127 km de București, în stațiunea montană Sinaia. Căutăm cazare și ne simțim pierduți. Ne place să ne simțim pierduți, anonimi, îndrăgostiți, fugari, căutați de poliție, hoți de buzunare, travestiți, amatori de cazinouri. Această fugă, acest pas alert, aceste mâini care se strâng afectiv sau, pur și simplu, din frica de necunoscut, acești copii, acești bătrâni, acest cuplu limitat de timp și spațiu, acești doi oameni, un bărbat și o femeie, doi străini, doi pământeni, doi dezrădăcinați fac reverențe fatalității cu care joacă pe rând poker, blackjack sau la ruleta englezească mizând după același joc iterativ, mecanic, al vecinilor lui Zero. Noiembrie tinde și el spre Zero, e rece și-și calculează cele 0 grade Celsius pe fețele și mâinile noastre, pe degetele noastre de la picioare. Mâinile noastre încremenesc înghețate una într-alta. Fețele noastre sunt roșii. Nasurile noastre roșii nu mai trădează nasurile naturale pline de rușine sau minciună. Buzele noastre vineții încremenesc într-un surâs anesteziat. Doar dinții ne rămân surâzători și albi. Ei nu sunt nici roșii, nici vineții. Începe să ningă cu fulgi mari și albi, repezi, încâlciți, aleatorii. Cad pe unde apucă, trași la sorți, isterici, împărțindu-și teritorii. Încă nu găsim nicio pensiune diponibilă. Mergem pe un drum acoperit de zăpadă, alunecos, nesigur, cu același surâs alb și înghețat pe chipurile roșii-vineții. Drumul e luminat difuz de lampadare, de lumina barurilor de noapte, a restaurantelor tradiționale, de faruri de mașini. Și noi ne continuăm mersul spre nu-știu-unde. Fulgii continuă și ei să cadă pe drum, pe acoperișuri, pe hainele noastre, ne intră în ochi și se topesc trădați. Ne oprim și ne privim pentru întâia oară de când a început ninsoarea. Și parcă ne-am vedea pentru întâia oară. Părul nostru e plin de fulgi de zăpadă. Avem pe gene și pe sprâncene. Doi centenari parkinsonieni se hlizesc unul la altul cu un aer juvenil. Privim în urma noastră pașii încrustați în zăpadă. Sunt singurii pași ce îndrăznesc să deranjeze insolenți textura iernii de noiembrie. Alți fulgi nebuni vin să astupe golurile rămase, ca-ntr-un sistem imunitar: pași vii, îndrăzneți, exploratori și pași morți, șterși, ezitanți. Mă simt ușoară ca un fulg de zăpadă pacifist, ușor nostalgic după stările anterioare solidificării. Ninge abundent. Terra a îmbătrânit și ea…

Garçon aduce felul doi. Lângă crabul meu copt de viu stă răsfrânt un cartof mare copt și el. Pieile îi atârnă, iar din carnea-i coaptă ies încă aburi. Frunze mari de salată netăiată decorează farfuria. Mă uit cu atenție pe dosul frunzelor de salată să nu cumva să fi scăpat vreun melc, dalinian de data asta, care să zboare suprarealist de bine, de la o frunză la alta, prin farfuria mea. Încep să-i rup picioarele crabului cu dinții. Mon amoureux se întoarce de la toaletă. Mă surprinde cu degetele înfipte în carapacea crabului căutându-i carnea rozalie fragedă și zâmbește fără dinți. I-am explicat că la noi în familie un festin copios se mănâncă cu mâna și că linsul degetelor la sfârșitul mesei este deja un ritual. Noi ne înfigem de obicei degetele în untură de porc și în seu de oaie. Mâncăm ciolane de găini, de rațe, de curci și de gâște din gospodaria proprie. Ca să mai variem din când în când, pescuim în râurile reci care populează zona de munte în care locuim, pești mici și plini de oase. Un obicei ancestral pe care-l păstrăm cu sfințenie esta tăierea porcului de Crăciun. Tot anul, porcului i se dă de mâncare din abundență ca să fie cât mai gras în momentul sacrificării. În momentul sacrificării, porcului i se taie beregata cu un cuțit de către un bărbat puternic. Vidat de sânge, porcul este pus pe o targă, acoperit cu feregă uscată căreia i se dă foc. Porcul este copt, dar nu de viu ca un crab, și arăt cu degetul spre rămășițele de crab din farfurie. Apoi, porcul umflat ca un balon pe punctul de a exploda, este spălat cu apă fierbinte. I se râcâie cu un cuțit pielea coaptă pentru a înlătura ultimele rădăcini de păr porcin. Urmează tăierea porcului pe burtă. Mațele aproape goale i se revarsă în exterior (înainte de tăiere porcul este înfometat). Slănina rozalie strălucește în lumina lui decembrie. Zăpada din jur este pătată de sânge. Copiii adunați în jurul porcului se joacă cu bulgări de zăpadă roșie. Copiilor li se taie bucăți din pielea porcului care sunt date apoi cu sare și măncate pe loc. Copiii mai cer piele de porc, adică șoric. Mănâncă și din vârfurile urechilor și din coada porcului. Toată familia adunată în jurul porcului ciocnește un pahar de țuică fiartă cu piper sau un pahar de vin roșu fiert cu scortișoară, sau amândouă alternativ. Băutura fierbinte le încălzește tuturor spiritele amorțite de frigul din decembrie, mai puțin copiilor. Ei n-au dreptul decât la piele de porc, urechi și coadă. Timp de două zile, de dimineața până noaptea târziu, oamenii pregătesc carnea porcului, o tranșează pe organe. Din intestinele subțiri se fac cârnați lungi, iar din intestinele groase se fac caltaboși scurți și aromați cu ierburi uscate, culese vara de pe câmp. Toată carnea porcului preparată cu mirodenii se urcă în pod unde se pune la afumat. Toată iarna, lemnele trosnesc în sobe, iar românul mănâncă la aperitiv șuncă și cârnați de porc, lângă care sparge cu pumnul o ceapă mare pe care o freacă cu sare și oțet. Nu lipsește vinul, țuica fiartă și pâinea mare și fierbinte scoasă din cuptor aburindă.

Cu trei zile înainte de plecare, mon amoureux mă anunță că a prevăzut o escapadă la Marseille pentru a-i vedea familia. Am luat trenul spre Marseille. Din gară, am luat un taxi până la casa părinților lui. Mă simțeam oarecum stresată. Era prima oară când un tip îmi prezenta familia lui. Odată ajunși în fața porții de la intrare, am apăsat soneria. După câteva minute bune, mama lui mon amoreux a deschis poarta și s-a aruncat de gâtul lui, apoi l-a luat de mijloc și, cu capul pe pieptul lui, nu i-a mai dat drumul din strânsoare ceva vreme. Am avut timp să mă gândesc că sigur nu mă observase pe acolo, și-mi dregeam vocea ca să-i spun bonjour. Aveam senzația că sunt la teatru și mă uit din lojă la o scenă lacrimogenă cu Penelopa și Ulise. Într-un sfârșit, mama lui mon amoureux se întoarce spre mine și, ca surprinsă, mă salută cu gura până la urechi “Bonjour, Mirabelle !”. Un bonjour obosit, exersat de ceva vreme în gând, îmi iese atunci pe gură. “J’aime pas ton prénom!”, continuă mama lui mon amoreux. « Chez nous, ça fait Prune ! ». Avea dreptate : cum să te cheme Prună ? E ca și cum te-ar chema Pară sau Caisă. Am intrat în curte. În curte, erau două case: una mai mică, cea a bunicii, și una mai mare, cea a părinților. Ne-au cazat în casa bunicii. După-amiaza, ne-au invitat la masă. Ne-au dat să mâncăm scoici. În timpul mesei, cel mai mult a vorbit mama lui mon amoreux. Tatăl dădea din cap, din când în când, aprobator. Discursul mamei era moralizator și plin de sfaturi la adresa fiului. Nu lipseau efuziunile sentimentale. Atunci, își lăsa duioasă capul pe umărul fiului, spunându-i: « Mon bébé, tu seras toujours mon bébé ! ». Mie mi s-a adresat de vreo două ori. Prima dată, m-a întrebat dacă noi ne închinăm Fecioarei cu Pruncul. A doua oară, m-a informat că tocmai azi, când apăream și eu, de dimineață, un grup de cântăreți ambulanți i-a cântat la fereastra care dădea în stradă. Ea s-a uitat pe fereastră și a exclamat : « Tiens ! Les compatriotes de Mirabelle ! ». Compatrioții mei cântau la acordeon și la vioară. Era foarte impresionată de coincidență. I-am spus că-n evul mediu aceasta se numea solie.

După ce ne-am despărțit la aeroport în Paris, eu și Bébé ne-am dat întâlnire în satul meu natal, în vacanța din august. Când Bébé a ajuns la mine, era pentru prima oară când părinții mei mă vedeau cu un bărbat. Din care cauză nici măcar nu l-am pupat când a ajuns și păstram o oarecare distanță. În curtea casei, dimineața la ora 7 făceam prezentările : Mon père, ma mère și… Bébé ! și am căscat cu mâna la gură. Nu știu dacă a fost un căscat datorat orei matinale sau o pauză de respirație. Mon père taciturn care, mi se părea mie în momentul acela, cântărea de două ori și jumătate greutatea lui Bébé, i-a strâns mâna bărbătește. Fratele meu de vreo 5 ani pe atunci a strigat din ușă : « A venit francezul ! » Bébé a început conjugarea verbelor de grupa întâi « eu mănânc, tu mănânci, eu cant… ». Ma mère a dat aprobator din cap. Bébé trecuse cu brio testul de limbă. A început comunicarea prin semne ale mâinilor. Bébé a fost invitat în casă de mâna mamei arătând spre ușă. Înainte de dejun, Bébé a scos din valiză doi cârnați de porc și o sticlă de vin din Corsica pe care le-a întins cu mărinimie părinților mei. În mintea mea, trocul fusese realizat. Mă bucuram, pe de-o parte, că lecția mea despre porcine funcționase cu succes, iar, pe de altă parte, mă simțeam onorată că eram echivalentul estetic a doi cârnați de porc corsican și o sticlă de vin, tot din Corsica. De altfel, bunica mea din partea mamei, o femeie fără vârstă, de câte ori întâlnea un membru al familiei, îl și întreba : « Știai că francezul a sedus-o pe nepoată-mea cu un cârnat ? ».

Ne-am așezat cu toții la masa de prânz. Mama ne-a servit supă de găluște și friptură de curcan la cuptor. Tata ne întreba dacă e bun vinul producție proprie și se mândrea cu podgoriile lui. Mă punea să-i traduc lui Bébé câte hectare de pământ cultivabil avem, câte vii, câte oi și vaci, câte găini, rațe, curci și rase de gâște. I-am spus că a uitat esențialul: cei 2 porci, cei 3 căței și un motan. Bébé se arăta încântat, dând din cap admirativ, în timp ce mai lua câte o lingură de supă. Adoram supa de găluște a mamei și aburul ei fierbinte îmi dădea amețeli, mai ales că nu puteam să mă apropii de ea din cauza tradusului. Pe lângă vin, tata a mai scos o sticlă de țuică și una de vișinată, tot producție proprie. Bébé nu știa ce să laude mai întâi : supa de găluște a mamei sau producția proprie a tatălui. Când am gustat în sfârșit din supa ce-mi supăra nările de ceva timp, tata mi-a dat peste lingură: « Ia întreabă-l pe… Bebe ăsta al tău, pe la ei, pe acolo, prin Franța, câte animale se cresc pe cap de locuitor ? Câte feluri de viță de vie se cultivă ? Câți pomi se plantează în fiecare zi ? Ei au porci și găini prin curte ? » « Noi avem doar câini și pisici prin curte sau alte animale de companie : hamsteri, dihori, porcușori de Guineea, … » a răspuns Bébé făcând o pauză și dând search prin memorie după un alt animal de companie. Tata a strâmbat din nas pe la cuvântul dihori. « Știați că la noi porcul poate fi și animal de companie ? » a întreabat Bébé analizând rezultatele de search. « La noi porcul se taie de Crăciun, iar dihorul se prinde în cursă pentru că ne atacă păsările de curte. » a replicat tata neconvins. « Și toate produsele alimentare le cumpărăm din supermarketuri. Găsim și mâncare gata gătită. O încălzim la microunde. Ne dopăm cu produse chimice, devenim obezi sau dăm în anorexie. Automatizarea în masă ne-a condamnat la sedentarism. Cumpărăm pe Internet și ne hrănim cu imagini virtuale, cu mărci, cu ambalaje. Suntem noi înșine un produs comercial. Ne cumpărăm și ne vindem pe noi înșine, în fiecare zi, societății de consum. Suntem sclavii societății de consum ». La auzul cuvântului sclav tata a strâmbat iar din nas și i-a mai turnat lui Bébé un pahar de vin. « Suntem un buletin, un card bancar, o chirie și niște credite în același timp. Dacă nu mai avem buletin, ne-am pierdut capul. Dacă nu mai avem card bancar, ne-am pierdut restul corpului. Într-o zi, ne vom întoarce cu toții la cultivarea pământului și creșterea animalelor, ne vom redobândi și identitatea… și  libertatea… și vom reînvăța, probabil, să fim și oameni ». Faptul că trebuia să traduc truisme de genul ăsta cu supa de găluște la nas, mi-a deschis apetitul îngrozitor. « Să lăsăm generalități capitaliste și să discutăm și cazuri particulare !», ne-a zis mama luându-mi supa rece de sub nas și aducând pe masă tava cu friptură de curcan. « Ce ziceți de curcanul meu împănat cu boabe de struguri ? » Mi-am înfipt sălbatic degetele în ciolanul de curcan, i-am smuls mușchii crocanți de pe os și am început să-i mestec bulimic. Cu gura plină până la refuz nu mai puteam să traduc. Jubilam. Am dat pe gât un pahar de vin roșu și mi-am mai turnat unul. L-am fixat pe Bébé din profil și am început să rânjesc. Am adunat cu mâna de pe platou boabele de struguri coapte cu care mama împănase curcanul și le-am mâncat cu gura direct din pumn. Eram plină de grăsime pe gură și pe nas. Am rânjit la fratele meu care mă arăta cu degetul și râdea știrb. La cât era de gras și de bun curcanul mamei, toată lumea și-a lins degetele după masă. « S-a confirmat ritualul », am jubilat eu cu degetul mare de la mâna dreaptă în gură. A făcut și Bébé la fel, după care a folosit un servețel. Tata ne privea cu gravitate de ceva timp. Parcă aștepta ceva. L-am întrebat daca vrea să traduc ceva. A dat din cap că nu. Nimeni nu mai zicea nimic. Tata a luat calendarul din perete. L-a studiat. A pus degetul arătător pe o dată, l-a privit pe Bébé și, în plin act performativ,  i-a spus: « Pe 19 august, anul viitor, vă voi face o nuntă tradițională românească de o să se ducă buhul. » După care s-a sculat de la masă și a plecat afară. N-a mai fost nevoie de nicio traducere. De altfel, nici nu știam să traduc “a se duce buhul”. Aveam printre dinți pielițe de struguri copți în cuptor.

- Stii, mi-a zis Bébé, în timp ce contemplam amândoi, de pe balconul casei mele, cum se profila vârful Păpușa în lumina difuză de august, atunci, la Paris, când te-am cerut de nevastă și nu mi-ai raspuns, atunci când erai preocupată de melcii tăi, am plecat la toaletă și m-am privit în oglindă. Când m-am întors am vrut să-ți spun că aveai dreptate, că aveam o figură proastă. Acum, când mi-ai răspuns prin gura tatălui tau, simt că am o figură și mai proastă, dar nu mai am nevoie de oglindă. Poate că i-aș fi răspuns de atunci, dacă nu ne obliga garçon să stăm față în față la o masă de două persoane.

Club A e aproape gol. E vreo 5 dimineața. Îi fac un semn lui Cami că plecăm. Cami are botul roșu și umflat. S-a lins toată noaptea cu dragostea la prima vedere. Mon amoureux îmi ia numărul de telefon. Îmi zice că o să mă sune el. În fața clubului, ne luăm cu toții la revedere. Cami pleacă cu băieții la metrou. Eu plec singură spre cămin. Căminul e la doi pași. Aerul rece al dimineții îmi trezește ochii la realitate. În noaptea asta, n-am prea băut. N-am avut chef. Doar o bere și un gin. În schimb, am fumat mult și am vorbit mult. Am vorbit despre Dracula, despre brânza de capră, despre Corsica, despre Gozo. Mi-am solicitat gâtul. Mă doare în gât. Și mă ustură atroce ochiul drept. Azi, am curs de literatură de la 10. Nu mă duc. În fața căminului, e adunată toată gașca din cămin. Sunt toți și toți se uită în sus, pe acoperiș. Pe acoperiș stă Amir, albanezul din cămin. S-a certat iar cu Ela și a iesit să ia aer cică. Râde ca tembelul și e mort de beat. Se plimbă pe acoperiș și fumează. Toată lumea se roagă de el să intre înapoi pe lucarnă. Am fost și eu o dată pe acoperiș. Acoperișul are găuri și e putred. […]

Concursul Național de Literatură a fost organizat de :

                               Reţeaua literară                                                  

în parteneriat cu:     

 

Editura Tracus Arte

sub egida Uniunii Scriitorilor din România

colaboraratori şi parteneri media:

 

Dialogo EuropeoDiverbiumFEDROMBiblioteca Judeţeană Bistriţa - NăsăudRomânia din DiasporaPrimăria TelciuCuvântul liberUAP Bistriţa / Galeriile de Artă ARCADE 24, Totul despre cărţiAtheneum Canada

 

Finalistii Concursului National de Literatura 2012 - sectiunea proza - in ordine alfabetica:

Gabriela Bosînceanu 

Nicolae I. Cîrstea  

Ioan Alexandru Despina 

Radu Dragomir 

George Mihalcea  

Cristina Miletta Mihai 

Elena Navlea  

Raluca Gorcea - Șandor 

Ana Maria Săndulescu 

Adrian Scriminț 

 

* la sectiunea de poezie a Concursului National de Literatura a castigat Catalina Matei

 

 

Vizualizări: 3107

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Elena Navlea pe Iunie 12, 2013 la 4:38pm

Va multumesc tuturor pentru felicitari! Multumesc, de asemenea, organizatorilor si juriului concursului de literatura!

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Iunie 9, 2013 la 10:56pm

Mă bucur să rătăcesc printre finalişti...

Comentariu publicat de Anastasia Moldovanu pe Iunie 9, 2013 la 1:44pm

Felicitari!

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Iunie 8, 2013 la 10:48pm

      I-mi fac si eu prezenta cu felicitari premiatei si succés in noile creatii!

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Iunie 8, 2013 la 4:10pm

Felicitari.

Mult succes pe mai departe.

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Iunie 8, 2013 la 3:57pm

Felicitări Elena Mirabela Navlea, succes (și) pe mai departe...!

Comentariu publicat de grecu constantin pe Iunie 8, 2013 la 7:57am

Un concurs de împrejurări,picanterii şi amănunte ;cadre desprinse din viaţă şi zugrăvite cu înţelepciune ,,poliglotă''într-o bogată limbă literară,ilustrează o realitate în care,fiecare din noi,ne regăsim,cu bune şi cu rele!Felicitări sincere autoarei!

Comentariu publicat de Gheorghe Marian Neguțu pe Octombrie 9, 2012 la 8:08pm

Felicitari si mult succes in continuare!

Comentariu publicat de bubulyna_mihaela pe Octombrie 4, 2012 la 1:33pm

felicitari si la mai mare!!

Comentariu publicat de veronica pe Octombrie 2, 2012 la 12:09pm

Felicitari!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor