EMANAȚIE ȘI CREAȚIE_ PILDA CU SĂMÂNȚA

Marcu 4, 26-29:
Și zicea: „Așa este împărăția lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânța în pământ, și doarme și se scoală, noaptea și ziua, și sămânța răsare și crește fără ca el să știe cum. Că pământul rodește de la sine: mai întâi pai, apoi spic, apoi grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerișul”.
Pilda cu sămânța. Hm! De unde o fi scos-o el cu... „timpul mare și cel mic”!!? Parabola se referă la împărăția lui Dumnezeu, iar pentru înțelegere se face doar o analogie cu sămânța aruncată în pământ. În rest, nicio legătură cu Pământul. Se vrea a se spune că, împărăția lui Dumnezeu apare de la sine, adică este emanată, nu creată. Sămânța la care se face referire este anterioara manifestare sau, mai bine spus, esența ei rezultată prin traversarea perioadei de nemanifestare. Nu este nevoie de o creați în sensul acesta. Împărăția lui Dumnezeu sau lumea spirituală, în mod etapizat, a trecut și ea prin starea de creație, doar că, odată ce evoluția a adus-o la nivelul de spiritualitate corespunzător, ea a fost integrată în ceea ce, la momentul respectiv, constituia această lume, lume care este remanifestată, de la sine, de la un sistem evolutiv la altul. Fiecare manifestare a unui sistem evolutiv, are ca debut, refacerea prin emanație, a sistemului anterior. Ceea ce în sistemul anterior, nu s-a putut ridica până la starea de spiritual, nefiind, ca urmare, capabilă să se alăture lumii spirituale, este repusă în circuitul evolutiv, printr-o nouă formă de creație, pentru ca la sfârșitul perioadei evolutive să poată fi, și ea, integrată în lumea spirituală. O astfel de lume, aflată în stadiul de creație, este acum lumea noastră, care, din momentul atingerii nivelului spiritual adecvat, va fi și ea integrată lumii spirituale (împărăției lui Dumnezeu), urmând ca în următoarea manifestare a universului, să apară de la sine, prin emanație în plinătatea lumii spirituale. Și această lume spirituală, la rândul ei, este supusă evoluției, doar că ea va evolua prin propriile-i forțe în comparație cu noua lume creată care evoluează tocmai datorită activității depusă de ierarhiile spirituale, această activitate fiind motivul evoluției lor.
Am să fac și eu o analogie, o analogie cu entitatea umană. Că tot spuneam: cunoaște-te pe tine însuți! Și asta în virtutea faptului că ce este jos este și sus. Adică, microcosmosul este supus acelorași legi ca macrocosmosul. Aici putem vorbi de legea karmei. Dacă omul este refăcut în entitatea sa trupească, reîncarnat să zicem, ca urmare a karmei, datorată vieții anterioare, același lucru se întâmplă și cu lumea spirituală. Dacă, corpul fizic, prin morfologie, instincte, predispoziții la boli etc., corpul eteric prin temperament și alte predispoziții, iar corpul astral prin caracter și altele sunt rodul vieții anterioare, urmând ca partea sufletească să constituie contribuția la evoluție a vieții în curs, tot așa, lumea spirituală apare ca urmare a karmei existențiale a universului anterior. Lumea spirituală, adică tot ceea ce se spune că este în grădina Domnului se naște în urma unui proces de emanație având ca bază karma. Karma este sămânța lumii spirituale, ca și sămânța componentelor trupești ale omului. Creația este ceea ce se adaugă ca rod al noii existențe. Ea este echivalentul sufletescului uman care apare și se dezvoltă pe parcursul vieții. Ea nu face parte din lumea spiritual la început, dar, prin evoluție, în final, ea se va integra ei. Emanația lumii spirituale este spontană, vrea să spună parabola. Ea nu dă bătăi de cap. Prin ea se reproduce de la sine starea, aproximativă, din manifestarea anterioară, tot așa cum aruncând o sămânță în pământ, ea va da ca rod o plantă asemănătoarea cu cea care a produs-o, fără să ai grijă de ea. Această lume emanată este compusă în fapt din ierarhiile lumii spirituale. Sunt entități care au un nivel foarte înalt de conștiență și foarte puternice. Ele sunt cele care pun în operă creația divină. Evoluția lor constă tocmai în activitatea pe care o depun în acest sens. Universul, spiritual și material, este alcătuit din aceste entități la propriu. Orice astru nu este decât o colonie de asemenea entități. Ceea ce percepem noi ca materie nu este decât corpul fizic al unora din ele sau dacă vrei, corpul fizic al entității macrocosmice, corp care este o rezultantă a unor forțe de natură spirituală care interferează, aceste forțe putând fi entități în sine sau efecte ale manifestării lor. Privită din lumea spirituală, materia densă pe care o percepem noi, apare sub aspectul interacțiunii acestor forțe. Vreau să spun că de acolo se văd doar câmpuri de forțe și nu... bolovani. Materia planetară constituie corporalitatea comună a mii de astfel de entități. Ele sunt altfel constituite. Omul este o unitate în ființa lui. Noi le avem pe toate la un loc. Nu așa se întâmplă și cu ele.
Când rodul s-a copt, spune parabola, adică atunci când și creația este integrată în lumea spirituală, existența întregului univers, emanat și creat și-a atins scopul. El este dizolvat, secerat, urmând o perioadă de spiritualizare în nonexistență (vezi și penultima postare... au legătură!). Nu știu dacă termenul de spiritualizare este bun în acest caz. Pentru că este dizolvată chiar lumea spirituală. Mă gândeam la ceva de genul... perioadă de divinizare (hm!?). În urma acestei perioade de nonexistență, numită în sanscrită pralaya, se naște sămânța viitoarei existențe, karma acesteia, urmând ca procesul să fie reluat. Adică, o nouă emanație din ceea ce a fost anterior, lumea spirituală, să aibă loc, incluzând de data asta și creația anterioară care a fost deja spiritualizată, apoi o nouă creație, manifestarea acesteia, iar în final, după ce și această nouă creație va fi fost ridicată la rang spiritual, redizolvarea (distrugerea) ei. Acest proces de ridicare a creației la nivel spiritual poți să-l numești și proces de mântuire, dacă vrei!
Spuneam, pe undeva, că nu agreez ideea de infinit; pe unde ai căuta-o, nu o găsești. Mă refeream la spațiu și la timp, în principal. Ambele au limite. Limite în ambele sensuri. Existența spațio-temporală nu este decât o... enclavă în eternitate care apare, dispare și reapare. O să spui că eternitatea... Hm, nimic mai greșit! Acolo nu există nici spațiu, nici timp, ci doar un... acum permanent; și, atunci, de ce o să legi noțiunea de infinit? Singura situație în care noțiunea de infinit și-ar găsi locul este tocmai acest perpetuu proces de repetare de care vorbeam mai sus, format din emanație, creație, manifestarea creației și mântuirea ei. Dar și aici s-ar putea ridica obiecții, pentru că infinitul nu poate fi doar într-o direcție, dacă mă înțelegi, adică de la noi, de la actualul univers, în urmă; el ar trebui să se întindă și în cealaltă direcție, dar cum actuala manifestare ar fi cap de pod, pentru moment... hm! Aa... că cealaltă direcție ar putea fi privită în perspectiva potențialității, ca asimptotă!... Doamne, ajută!

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor