EMBLEMELE POEZIEI LA EUGEN DORCESCU: ELEGIILE ABSENŢEI

GEOGRAFIA ABSENŢEI: BAD HOFGASTEIN, ELEGIA PREZENŢEI

 

 

           Scriitorul Eugen Dorcescu ne propune o carte profundă despre prezenţa absenţei, despre realităţile contrare, o carte tristă, dar şi una a ţipătului într-o vreme când timpul pare mai contractat. ELEGIILE DE LA BAD HOFGASTEIN, o carte a elegiilor la margine de cuvinte, durerea produsă de absenţa mamei, plecată dincolo, după vorbele oamenilor, eterna existenţă nevăzută, cu alte cuvinte:  Eugen Dorcescu, Elegiile de la Bad Hofgastein, Editura MIRTON, Timişoara – 2010.

          Imaginea mamei, o imagine spirituală, o amprentă din mintea celor care rămân, legătura cu lumea de aici şi lumea de după viaţă, prezenţa adâncă, tainică, regula de aur a vieţii pe pământ în simplitatea ei, în măreţia ei, în lumina ei nesfârşită, chiar dacă moartea e ruptura dintre generaţii.

În ultimele volume Eugen Dorcescu abordează fragilitatea trupului, viaţa scurtă a omului şi tăcerea, aparentă, a lui Dumnezeu în mintea omului, dar prezent în inima lui prin durere, un  abis care ne pune la încercare. Curajul poetului e a unuia care se bazează, nu pe talentele sale, pe capacităţile sale, ci pe puterea divină, care se sprijină pe valorile biblice, pe miracolul speranţei într-o altă viaţă.

Cartea, una fragilă în aparenţă, e una a călătoriei prin peisajul durerii, a iniţierii în tăcerea ultimă, mama a suferit, a plecat, a lăsat făclia urmaşului, reîntregirea omului cu femeia sa, misterioasa legătură, bucuria vieţii imposibil de exprimat în cuvinte, doar elegia, un cântec abia auzit, dar căzând greu în mintea autorului, apoi a cititorului, experienţa de a trăi aici, simţindu-i pe cei de dincolo.

Sunt câteva teme prezentate de poet, profunde pentru existenţa în trup: neputinţa absolută după o viaţă plină, unde s-au dus toate? Apoi, lipsa răspunsului, vântul care mişcă absenţele, voluptatea morţii pentru cel răpus de viaţă, simetria în vid, arome ciudate de cimbru, paradisul, râul de argint… Elementele elegiilor se adună magnetic, sunt ideea trecerii, câteva versuri de Eminescu, emblemele poeziei eterne, apoi, iată, o limbă eternă, neştiută, dar înţeleasă de toţi, e limba omului atins de păcatul etern care aduce moartea. Dar şi ploaia ciudată cu şerpi violenţi de lumină, timp sideral, zidul tăcerii, infinitul de ciment, venirea iernii cu frigul absolut, mijlocirea preotului la margini de lume pentru trecerea invizibilă, mijlocirea pentru chemarea lui Iah Elohim, eternitatea, simplu…

Tandreţea spunerii şi cuvintele care exprimă uimirea în faţa certitudinii absenţei prezente, sunt gesturile poetice ale autorului care focalizează în poeme o emoţie intensă, dincolo de raţiune, dincolo de logică, bazată pe promisiunile lui Dumnezeu.

Toate nu se pierd, se adună în memoria omului: „Într-o fotografie/obiectivă, realistă,/diferită de cele ce se suprapun, se/confruntă, se developează şi/se voalează, la nesfârşit,/în camera obscură/a memoriei mele./ (elegia 18)

 Iată descrierea absenţei, ruptura dintre mamă şi urmaş, ruptura în carne, dureroasă: „Absenţa e-o prezenţă negativă,/E-un gol, o aşteptare, o latenţă./E moarte şi viaţă, deopotrivă –/ Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.” (Prolog)  E o revoltă aici, revolta omului în faţa morţii şi a lipsei de răspuns a lui Dumnezeu la chemarea omului, aparenta tăcere…

Volumul se structurează pe câteva părţi: Prolog (Absenţa), O, maică…, Vechea fotografie, Epilog (Adam), părţi relevante, cu trimiteri spre cele spuse, spre cele scrise cu mult înainte în cărţile sfinte… Elegiile au numere,  o numerotare simplă ca simplitatea trecerii, ca simplitatea durerii, totul există, însă…

La înmormântarea mamei se detaşează fiinţa soţiei, emblematic, legătura prezentă, viaţa ca taină iarăşi: „Şi-am văzut-o atunci/pe soţia mea, pe îngerul/meu,/trebăluind şi ea, harnic, tăcut…/Stop cadru vibrant,/clipă scânteietoare./Profil ei nobil, frumos,/decupat pe un ecran/de frunze aurii şi/de soare…/”

Peisajul capătă semnificaţii adânci, munţii par corăbii ce ne poartă prin univers: „În ceaţa mare, mereu/freamătă, prinşi în/ancore grele de lut,/Alpii/fantastice crucişătoare./Abia dacă le poţi desluşi/catargele/pupa sau prora,/…” (elegia 9)

Evenimentul simplu, de neevitat, fulger în vid, fulgerare care străbate mintea omului declanşează uimirea, chiar se moare? Eu sunt aici, afirmă poetul, omul, Adam cel de azi, voi sunteţi acolo, nu există moarte lângă apele freatice, e un tremur, o vibraţie care trădează viaţa de după moarte, îndoiala omului limitat, e certitudinea, semnalul că există ceva etern…

Volumul sfârşeşte cu reîntoarcerea în matrice, în cel de pământ, Adam, fiinţa primordială, Eva e un dram din trupul de carne, el şi ea formează unicul trup, până la urmă unirea aceasta face ca în lume să existe omul şi Dumnezeu, creatura şi creatorul… Elegiile lasă calea deschisă în modul acesta, chiar dacă omul e de pământ, fragil, prin prezenţa lui Dumnezeu se schimbă lucrurile, absenţa de la început devine prezenţa a ceva cu mult mai mare, mai intens, tristeţea devine taină, miracol, este existenţă.

Eugen Dorcescu are ca repere cărţile Bibliei, a pătruns mesajul lor şi elegiile devin ecouri la acest mesaj, universul se umple prin mişcarea generaţiilor, prin bărbatul venit prin femeie, femeia făcută din carnea bărbatului, întrebarea magică: ce înseamnă a avea? Răspunsul este doar poezie curăţită de lacrimă, elegie în primordial.

Cartea e un fel de testament al omului Eugen Dorcescu, bazat pe ajutorul scriitorului care vede, înţelege sau nu înţelege, dar ştie să pună întrebările, să caute răspunsurile, să lase loc de absenţă în prezenţa cuvintelor…

„Din zori pân` la/cină,/sub soarele oblic, sub/soarele orb,/zânele râului sorb,/şuşotind, murmurând,/cupe lungi, cupe reci, străvezii,/de lumină./” (elegia 25)

Peisajul elegiilor e taina ce o vom bea până la urmă, în lumea volatilă, adică trecătoare, alături de Mama… E prezenţa arhetipului în raiul posibil, momentan, în natura mişcată a lumii…

În mod cert, Eugen Dorcescu rezistă ispitei experienţelor poetice atât de la modă în literatura ultimului veac, se întoarce la elementele eterne şi esenţiale ale literaturii, la început, la elegia care intră în memoria cititorului, aducând gândurile de sus… Dar este o experienţă spirituală de o viaţă, un preţ greu, plătit cu suferinţă, poate nevăzută dar care a lăsat urme… Totuşi, în poezia sa, cu tot discursul înalt, arhetipul Noului Adam nu se lasă văzut, rămâne cumva un mister, deşi el a fost clar prezentat în persoana lui Iisus, e o tăcere cumva în această zonă a creaţiei lui Eugen Dorcescu, abisul i-a oferit o ieşire din labirint prin elegie, iar elegia, până la urmă e lacrima adevărului…sau cum singur declară într-un ciob de scriere -  cognitio mortis experimentalis… (elegia 3)

 

 

 

Constantin Stancu

Vizualizări: 46

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe August 15, 2011 la 12:27pm

Multumesc! Cartea poate fi un loc de refugiu, cetatea in care intram pentru a ne apara. Exista mari scriitori la romani, ei merita prezentati, sunt intelectuali seriosi de care trebuie sa tinem seama, pentru a ne elibera de spasmul zilnic...

Toate cele bune!

Comentariu publicat de george motroc pe August 15, 2011 la 12:07pm
Una dintre cele mai frumoase cronici citite...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor