Emil Cioran: „Noi, românii suntem toţi nişte rataţi. Asta e originalitatea noastră…”

Receptarea unui autor prin prisma unidirecţionalǎ a eului sǎu biografic este una deficitarǎ, dupǎ cum interpretarea acestuia fǎcând apel doar la instrumentarul sǎu confesional literar restrânge, trunchiant, seria semnificaţiilor. În ambele cazuri putem însǎ avea de-a face cu mǎști identitare, camuflǎri situaţionale sau „deghizǎri”, voluntare sau nu ale sinelui scriptural. Mărturiile directe, interviurile, notele diaristice, memoriile, autobiografiile constituie pârghii înspre comprehensiunea celui ce se aflǎ îndǎrǎtul operei, luminând aspecte ale vieţii acestuia, oferind detalii asupra laboratorului sǎu de creaţie, felului în care scrierile sale au fost întâmpinate sau, din contrǎ, devoalând, indiscret, pentru ochiul nondestinatarului, vicisitudinile traiului auctorial, frânele lui mentale sau biologice, fresca societǎţii în care s-a format. Iatǎ de ce volumul, incomplet încǎ al lui Emil Cioran, Scrisori cǎtre cei de-acasǎ, apǎrut la Editura Humanitas în anul 1995, într-o ediţie îngrijitǎ de Dan C. Mihǎilescu, cu texte stabilite și transcrise de cǎtre Gabriel Liiceanu și Theodor Enescu, este un adjuvant complementar al ideilor şi sentinţelor prezente în corpusul eseistic al scriitorului.
Nota editorului circumscrie aria cronologicǎ a scrisorilor, precum și destinatarii acestora. Fǎrǎ a-și aroga virtuţi exhaustive, „ediţia de faţǎ cuprinde cele mai reprezentative eșantioane de «personalitate epistolarǎ»” cioranianǎ și se limiteazǎ la corespondenţa expediatǎ „«cǎtre cei de-acasǎ» – în sensul larg – rude, prieteni, vechi cunoștinţe”, menţioneazǎ Dan C. Mihǎilescu, deși este conștient de existenţa unei zestre epistolare mult luxuriante ce reunește alţi exponenţi ai exilului, texte oficiale și semioficiale „cu editori, traducǎtori ai operei sale, ziariști, oficialitǎţi de tot felul ș.a.” Afirmaţia se dovedește adevǎratǎ, deoarece de puţinǎ vreme, la Biblioteca Naţională Austriacǎ din Viena s-au descoperit 158 de scrisori adresate de Emil Cioran prietenului său Wolfgang Kraus, editor, critic literar si eseist austriac (cu date cuprinse între 1971-1990), care au fost traduse în română și publicate într-un tom de sine stǎtǎtor la editura Humanitas.
Îngrijitorul volumului rezistǎ tentaţiei de a glosa pe seama textelor sau de a face vreo conexiune cu mǎrturiile prezente în operǎ, realizând acest lucru abia în anul 2010 în eseul Despre Cioran și fascinaţia nebuniei. Se limitează la întocmirea unor note pragmatice, accesibile unui public larg, lipsite de rococo-uri excedentare, erudit-alambicate. Benefic se dovedește indicele tematic, ce comaseazǎ «fondul principal de idei» cioranian, în care găsim meditaţii sau aserţiuni referitoare la bătrâneţe, budism, copilărie, creştinism, demnitate, ereditate, exil, filozofie, Generaţia’27, istorie, oameni, Occident, resemnare, roman, românesc, scepticism, singurătate, trecut, viaţă, precum și cel cronologic, al corespondenţei.
Elaborat în 1984 eseul-prefaţǎ, Manie epistolarǎ, se transformǎ într-un manifest care pledeazǎ pentru aceastǎ formǎ de comunicare, diagnosticatǎ cinic-condescendent drept un substitut al muncii cotidiene. În pasajul de deschidere autorul se include într-o castǎ privilegiatǎ, aristocratic-cronofagǎ, aceea a posesosilor de timp: „Având șansa de-a nu fi practicat vreodatǎ o meserie și nici de-a fi lucrat la cǎrţi serioase, am avut de-a lungul anilor extrem de mult timp: o favoare rezervatǎ, în principiu, cerșetorilor și femeilor”. Cum prima categorie este imunǎ la tentaţiile epistolare, iar femeile nu mai sunt domestice în secolul XX, eseistul relevǎ periculozitatea dispariţiei genului în evul mașinismului. Emil Cioran oferǎ scrisorii atribute cathartice, aceasta fiind vǎzutǎ ca „un eveniment major al singurǎtǎţii”. Pe de altǎ parte, autenticitatea personalitǎţii expeditorului rezidǎ mai pregnant din epistolele lui: „Adevǎrul despre un autor e de cǎutat mai degrabǎ în corespondenţa acestuia decât în opera sa. Cel mai adesea opera este o mascǎ”. Exemplul cel mai elocvent i se pare Fr. Nietzsche, care este cabotin, vituperant, încondeindu-și deopotrivǎ amicii și inamicii, arogându-și rolul de profet sau de epicentru cognitiv al posteritǎţii, în operǎ, dar se va metamorfoza în epistole într-un ins ce se lamenteazǎ de ravagiile senectuţii și de excludere. Eseistul își disculpǎ deconcertant și ironic pasivitatea congenitalǎ: „Schimbul epistolar îi dǎ leneșului iluzia activitǎţii. Nimic nu-l flateazǎ mai mult decât sǎ ducǎ în fiecare zi o scrisoare la poștǎ. Multǎ vreme am purtat o corespondenţǎ fǎrǎ obiect cu tot soiul de detracaţi. Dar mai ales cu femeile – dezechilibrate sau nu – corespondenţa are ceva incitant – fiindcǎ nu știi niciodatǎ la ce duce.”
Destinatari ai epistolierului sunt pǎrinţii, fratele Aurel Cioran, Arșavir și Jeni Acterian, Wolf Aichelburg, Mircea Eliade, Gabriel Liiceanu, Petru Manoliu, Constantin Noica, N. Tatu, Bucur Ţincu (corespondenţǎ valorificatǎ și de Biblioteca Apostrof (12 scrisori de pe culmile disperării, editate de Ion Vartic în același an și reeditate ulterior de Alex. Condeescu în colecţia bibliofilă a Muzeului Literaturii Române), Mircea Vulcǎnescu, Mircea Zapraţan. Volumul reţine texte expediate vreme de mai bine de o jumǎtate de secol, între anii 1931-1990.
Deși nedatatǎ, cronologia primei epistole este reconstituitǎ prin intermediul biografiei: Berlin, 1935, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Deși adresatǎ pǎrinţilor, este alocatǎ aproape în totalitate fratelui, cu tonul sfǎtos al celui ce-și cunoaște mezinul și încearcǎ sǎ-l determine sǎ renunţe la ideea de-a frecventa cursuri teologice, percepute drept o crizǎ pasagerǎ și inutilǎ/futilǎ. Pragmatic, „Profesionistul lenei” îl consiliazǎ, prin intermediari, pe Aurel sǎ-și definitiveze licenţa în drept. Emil Cioran pǎstreazǎ o atitudine defensivǎ în faţa coloniei conaţionalilor, pe care o vede ca pe un focar de intrigi și de bârfe. Notele informative expediate pǎrinţilor au ca subiect alimentaţia, vestimentaţia, preţul chiriei, traiul parizian, vizitele la ţarǎ, plimbǎrile cu bicicleta, așteptarea bursei sau a primei cǎrţi în limba francezǎ, calculele și predicţiile financiare, alǎturi de îngrijorǎrile faţǎ de cei rǎmași acasǎ, de dramele sau bolile lor. Nuţu, Rita, Gica, Ţucu sunt personajele acestui roman familial redactat de „Miluţ” care inserteazǎ în scrisorile trimise pǎrinţilor și pasaje sau epistole de sine stǎtǎtoare pentru ceilalţi membri. Scepticismul epistolierului este marcat ascendent putând fi resimţitǎ o oarecare cenzurǎ a stǎrilor de spirit nihiliste. Singura realitate îi pare moartea și unica dintre credinţe pǎstratǎ intactǎ este cea în „focul de artificii al spiritului”.
Deseori, corpusul epistolar denunţǎ dezgustul faţǎ de conaţionali: „Pe români evit cât pot sǎ-i vǎd: în genere sunt intriganţi și rǎspândesc zvonuri false. În plus, nu sunt de nici un folos pe nici un plan”. Cloaca de sicofanţi și instigatori este responsabilǎ, în opinia lui Emil Cioran, de necǎpǎtarea unei burse de la statul francez. Progresele în limba de adopţie sunt dublate de regretul de a nu fi scris în francezǎ încǎ de la venire. Existǎ o discrepanţǎ între imunitatea afișatǎ în ceea ce privește celebritatea și transcrierile care înregistreazǎ succesul de public al volumelor sau fiasco-ul editorial al acestora. În pofida sedentarismului social poate fi decelatǎ o dorinţǎ ardentǎ a consacrǎrii, a devenirii literare. Referirile la moartea tatǎlui din 18 decembrie 1957 sunt succinte și transpar sugestiile unor ani încǎrcaţi de suferinţe morale și umilinţe ai pǎrintelui obligat sǎ-și schimbe locuinţa, sǎ trǎiascǎ în mizerie și sǎ poarte durerea unui fiu încarcerat 7 ani la Aiud pentru opţiuni legionare.
Cea mai densǎ secţiune, de aproape 400 de texte este expediatǎ fratelui sǎu, Aurel Cioran (scrisorile 39-422). Mezinul se vrea iniţiat în tainele criticii literare, iar Emil îi relevǎ mecanismele de articulare ale disciplinei: motivaţia, amplasarea într-un sistem, distincţia între lectura naivǎ și cea savantǎ, carenţele și subiectivitatea acesteia, lipsa unor principii infailibile de cuprindere exhaustivǎ a operei etc. Ulterior, în scrisoarea 90, va exclama dezgustat: „«Literatura» mǎ intereseazǎ tot mai puţin. Nenorocirea face cǎ nu poţi câștiga un ban decât scriind despre alţii, fǎcând aceastǎ scârboasǎ meserie de critic literar.”
Meditaţiile vizând capcanele bătrâneţii şi perspectiva unui lanţ de operaţii sunt dublate de cele privitoare la ereditate, filtrate inductiv, pornind de la modelul personal sau familial către cel naţional, denumit „fatalism valah”. Ultrasensibilitatea, tendinţa de a despica firul în patru, dezertarea, prin act suicidal din faţa vieţii, melancolia – percepută ca o maladie genetică, incurabilă sunt note comune ale clanului ce este atins parcă de un fatum nefast, dar uneori şi de alienare. Voiajele sunt privite ca un remediu împotriva nevrozelor şi o mare parte a corespondenţei ia forma unui jurnal de călătorie. Crizele de abulie sunt anesteziate prin lectură. „Citesc până la imbecilizare” i se confesează lui Arşavir Acterian, prieten şi corespondent asiduu al lui Emil Cioran. Tot acestuia îi mărturiseşte că nu este contaminat de „complexul românesc al dezrădăcinării”. Deseori, scepticul vede lumea ca-ntr-un hublou. Autoscopia îi relevă imaginea unui ins ireal, impalpabil, „un soi de fantomă caraghioasă”, un survivor al sinelui care-a dus o existenţă sterilă, plină de futile frământări. Viitorul i „se pare din ce în ce mai de neconceput”, condamnat la inerţie, fără vreo perspectivă.
Diagnosticările speciilor naratologice sunt realizate într-un limbaj pitoresc, dar expresiv. Astfel, romanul este un „hoit literar”, nevandabil într-o ţară atrasă doar de „confesiune directă, notaţie intimă”. Portretele din scrisorile cu Arşavir Acterian reprezintă veritabile fişe caracterologice, denunţând simultan o tendinţă spre disimulare şi cameleonism. Deşi lui Constantin Noica îi laudă realizările editoriale, tenacitatea, preocupările mioritice pentru „gura de rai” şi neamul românesc care lui E. Cioran îi apare drept o „semiţie fără rost”, faţă de Arşavir îl prezintă drept un ins alunecos, care „îţi scapă tot timpul, o scaldă, joacă pe dedesubt”. Senectutea determină o atitudine retractilă în faţa manifestărilor de altădată: „Mi-am pierdut orice plăcere de a ieşi în lume, de a scrie, de a face pe nebunul”. În plus, aceasta îi aduce revelaţia futilităţii proiectelor savante, livreşti („Istoria religiilor, ce eroare!”), preferând ataraxia.
Altul este tonul şi tematica în corespondenţa cu Jeni Acterian (s.478-483) care, consideră epistolierul, „a atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată”: decadenţă, extaz, dumnezeire, autodistrugere, talassoterapie, recluziunea, spectrul ratării, damnare maniheică („În mine se zvârcolesc un Don Juan periferic şi un sfânt”), tentaţii suicidale. Scrisorile Către Mircea Eliade (s. 547-564), deferente în formule la început, acoperă o paletă amplă de subiecte: puţinătatea „oamenilor strălucitori” de la Berlin, retragerea din viaţa politică, meditaţiile asupra propriului destin („ca român nu pot fi în Occident decât ratat, iar în România numai pesimist”), recenzii, referiri la propriile cărţi, reverenţă în faţa studiilor Istoricului religiilor, fuga de responsabilităţi, credinţa că „Garda de Fier este ultima şansă a României”, decepţia în privinţa climei, bucătăriei şi locuitorilor Angliei, rugămintea de-ai depune la minister memoriul şi cererea pentru o bursă în străinătate, fascinaţia Mediteranei, elogiul Scoţiei etc.
Lui Gabriel Liiceanu îi mulţumeşte pentru grija acordată editării cărţilor lui („mă bucur că mi-ai dezgropat cărţile”), se arată dispus dialogurilor, dar declină invitaţia de a reveni în ţară după o jumătate de secol.
Scrisori-le către cei de-acasă pătrund în intimitatea nihilistului din exil, în romanul familial al acestuia oferind detalii domestice ale vieţii acestuia. Fără a avea încărcătura dramatică, decepţionistă din operă, nici textura nihilistă a acesteia epistolele adresate apropiaţilor oferă o mostră, trunchiată însă, a lui Cioran-omul.

Vizualizări: 78

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor