Cultura românească este o cultură mică şi acest lucru este evident pentru oricine s-a preumblat, chiar şi puţin numai, prin lume. O cultură mică însă nu este echivalentul uneia lipsite de însemnătate. Oricum, hiperbolele menite să scoată din proporţie cultura românească, vreun nume sau altul ce o populează, au devenit obositoare, chiar contrariante. Căci, cum ar putea fi vorba de o cultură mare când vedem cu ochii noştri destinul deloc luminos al acestui neam? Şi mai cu seamă în zilele acestea, când a fi isteţ, a fi cinic e şic, e trendy!

În anii din urmă s-au ridicat voci care şi-au exprimat oboseala faţă de cultul Eminescu. Uneori, pe bună dreptate, căci orice cult face până la urmă mai mult rău decât bine propriului obiect, transformându-l în obiect de antipatie, uzându-l, luându-i prospeţimea. Părăsind acest context, care va fi având pănă la urmă poate foloasele lui şi plecând hai-hui prin cultură, te întâlneşti cu Eminescu în locurile cele mai neaşteptate. Cum oare? Petru Creţia, ultimul dintre editorii operei eminesciene, spune undeva că Eminescu a fost chinuit de iubiri imposibile. Probabil cea mai imposibilă dintre iubirile sale a fost iubirea pentru limba româna, pentru cultura română, cultură care exista la vremea aceea doar ca folclor, altfel, putând fi neglijată; limbă care jelea în doine cu glas încă arhaic, primitiv chiar. Iubirea imposibilă a lui Eminescu se transformă într-un proiect fără schiţe, fără planuri generale. Un proiect gigantic: cultura românească modernă. Liniile de forţă ale acestui proiect se vor vedea atunci când va face ziaristică, atunci când va fi inspector şcolar, când va refuza catedra de filosofie oferită de Maiorescu, pe temeiul că nu ştie limba sanscrită. Aici merită să facem o paranteză: este cel dintâi care sesizează în cultura română şi poate nu doar aici, limitaţiile induse de faptul că filosofia occidentală plecase de la filosofia greacă, limitativă din cauza structurii gramaticale a limbii. El a dorit o reitinerare a filosofiei pe coordonatele gândirii filosofiei indiene, mult mai complexă, mai rafinată, mult mai veche, mai ramificată. Acum posibilitatea aceasta a fost ratată; drumul s-a închis ca o potecă într-o pădure neumblată, gândirea occidentală adâncindu-se într-un provincialism justificat de reuşitele tehnice (până acum), gândirea orientală devenind fapt exotic, frecventat de ghicitori în stele şi amatori de podoabe neobişnuite. S-a ratat accesul la un mod de gândire în acelaşi timp exigent dar şi generos, deschis la metafizic dar şi la gândirea nuanţată a concretului.

Târziu, în timpurile triste ale comunismului de stat, un alt mare cărturar, excepţional cunoscător al limbii sanscrite, al filosofiilor indiene, Sergiu Al. Gerorge, se va minuna de intuiţiile lui Eminescu. Desigur, nu va fi singurul. Dacă omului de rând îi este cunoscut Eminescu poetul, mari cărturari români vor descoperi pe Eminescu - omul deplin al culturii române, spirit integral, generos - ce in baza perfecţionismului care îl stăpânea, nu s-a putut lăsa arestat, limitat, în vreo specialitate. Începând cu Iorga, cel care îl va numi „omul deplin al culturi române”, apoi Perpessicius, Constantin Noica, Sergiu Al. George, Mircea Eliade, vor descoperi, rând pe rând, diverse dimensiuni culturale în opera marelui moldovean.

Pe lângă dimensiunile culturale catalogabile, circumscrise operei sale, există o dimensiune nelumească, rezonând din polifoniile scrierilor sale:

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur...”

„Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos.”

„...adevarată ascensiune extatică spre lumile imaginare!” spune Mircea Eliade.

 

 Pentru omul modern, contemporan, încăpăţânându-se a se crede egalul tuturor şi-al orişicui, este disconfortabil a se întâlni cu un astfel de profil. El nu mai poate accepta modele, eroi sau martiri. Orice lucru trebuie să-i vorbească despre experienţa sa personală, despre micul său univers confortabil. Cei neasemeni sunt incorfortabili şi pâna la urmă inutilizabili. Intelectualul cu ora, intelectualul de piaţă, trebuie să vândă lucruri proaspete, lucruri cerute pe piaţă, iar piaţa cere cioburi lucitoare în care se poate reflecta pe sine. Un nesfârşit şi până la urmă plictisitor joc de reflectări. Eminescu nu prea are loc într-un astfel de peisaj: un profil uriaş care se autoconsumă într-un proiect lipsit de egoism, egotism, narcisism şi paranoia, ce poate distrage de la veselia goală şi cam tâmpă cu care încercăm să înlăturăm plictisul care ne consumă şi, până la urmă, un îndemn: de a fi român în pofida disconfortului pe care îl presupune acest lucru; în pofida sacrificiilor mai mici sau mai mari pe care le cere faptul de a fi român, nu pentru că este un privilegiu - ca apartenenţa la un club select - ci pentru că e dureros şi greu şi frumos şi lipsit de glorie în zilele acestea.

 Autor: Virgil Untilă

Vizualizări: 282

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de TIMERMAN DUMITRU pe Iunie 22, 2015 la 3:19pm

S.O.S cultura română, S.O.S. imaginea României în lume !

 

 La noi: trebuie să ţipi, să plângi, să strigi, să ieşi în stradă cu surle şi ţambale pentru a te face auzit. Eminescu este sinteza genială a iubirii şi spiritualităţii româneşti. Eminescu ne-a deschis, prin intermediul cuvintelor alese, poarta către paradisul lumii poetice. Eminescu este ca o stea strălucitoare, nepieritoare, care şi-a ancorat definitiv razele creaţiei în sufletul neamului românesc. Complexitatea creaţiei sale poetice, dar şi activitatea sa jurnalistică nu pot fi disociate şi nici tratate în mod unilateral. Aceste două coordonate esenţiale ale personalităţii marelui gânditor şi poet Mihai Eminescu reprezintă "coloana infinitului", literară şi jurnalistică, a poporului român. Poetul naţional Mihai Eminescu ar trebui prezentat în lume împreună cu alte personalităţi ale culturii române. În acest fel, opera lui Eminescu va fi receptată mult mai bine în străinătate, în contextul cultural românesc. Cu tot respectul, dar nu cred într-o ierarhizare a poeţilor români. Fiecare este mare în felul lui. Fiecare a surprins în opera sa frânturi ale spiritualităţii româneşti, care adunate împreună construiesc imaginea personalităţii culturale a poporului român.

Dacă vom asculta una din compoziţiile lui George Enescu şi în acelaşi timp am citi o poezie de Mihai Eminescu sau oricare altă poezie scrisă de un poet clasic român sau contemporan, vom putea identifica rezonanţe artistice asemănătoare. Dacă o să ascultăm opereta „CRAI NOU”, compusă de Ciprian Porumbescu, şi în acelaşi timp vom recita poezia "Sara pe deal" de Mihai Eminescu, vom putea constata că similitudinile sunt umitoare, ca într-o simfonie a spiritualităţii româneşti.  Nu mai vorbesc despre filosofii, pictorii, scriitorii români, filmele româneşti  etc. Cred că imaginea culturală românească, ar trebui prezentată în lume, ca să mă exprim aşa, la pachet, în integralitatea ei, şi nu în mod fărămiţat.

Consider că aceasta ar fi una din soluţiile, care ar putea  proiecta în lume o imagine clară şi limpede a culturii româneşti şi, implicit, a românilor. Alţii investesc bani grei pentru imaginea ţării lor în lume. Noi, chiar şi românii din diasporă, de ce nu investim mai mult pentru a proiecta pe plan internaţional o imagine corectă, reală, nedeformată a culturii române, că doar nu suntem chiar aşa de „pârliţi” din punct de vedere financiar.

De pildă, foarte rar se vorbeşte de Nicolae Iorga, de parcă n-ar fi de-al nostru, al românilor. Datorită capacităţii sale de sinteză şi analiză, Nicolae Iorga va rămâne unul dintre cei mai străluciţi istorici ai României. Statul ar trebui să finanţeze producţia unor documentare, prin intermediul cărora să fie prezentate, Europei şi întregii lumi, personalităţile marcante ale culturii române. Aceste documentare ar trebui difuzate apoi pe toate saiturile lumii, în două sau trei limbi de circulaţie internaţională. Numai în acest fel, identitatea noastră naţională şi culturală va fi consolidată, iar imaginea României renăscută în ochii lumii.

Noi românii nu suntem revoluţionari, nu dăm importanţă revoltelor. Suntem credincioşi, nu vrem să supărăm pe nimeni. Ne complacem într-o lentoare spirituală apatică. Acceptăm tacit să-şi asume cineva responsabilităţile majore, când de fapt CINEVA ar trebui să fim noi. Suntem scindaţi în grupuleţe de tot felul, dar, buni de gură. Comentăm de pe margine, nu coborâm în arenă pentru a lupta. De frică, din comoditate şi când ne săturăm, ne luăm „tălpăşiţa” şi plecăm în altă ţară. Ne reîntoarcem pentru a ne făli cu banii câştigaţi, cu maşinile second-hand, cu câte o căsuţă ridicată în doi - trei ani, iar uneori cu chefurile organizate  la restaurantele de lux.

Noi, cei rămaşi acasă, stăm ca şi gânditorul de Hamangia. Ne tot gândim, până la epuizare, dar nu luăm întotdeauna decizii definitive eficiente. Nici măcar în ceea ce priveşte imaginea României pe plan internaţional.

Vorba aceea din popor: " Ce faci bade, şăzi ori te gândeşti ?"." AMU NUMA' ŞĂD !"

 

 

Comentariu publicat de dumitru ichim pe Iunie 20, 2015 la 8:37pm

Am citit cu mult interes articolul dumneavoastră! Sincere mulțumiri!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor