Ca o pecete a aşazisei culturi actuale, destui contemporani taxează poezia cu o uşurinţă superioară iar pe Eminescu drept idealist romantic şi, prin urmare, inactual, ba chiar desuet, tocmai bun, de pildă, de scos din manuale. Inşi aşazişi practici, realişti şi – vezi-doamne – superiori ca mod de gândire consideră poezia o naivitate, când, de fapt, nu e deloc aşa. Poezia e o privire  subtilă,  în real, ce necesită, pe lângă multă cultură, o rafinare a sensibilităţii şi personalităţii, riguroasă. Lucrând cu sentimente şi activând idei, formând atitudini şi comportamente, poezia a dus adesea în istorie la manifestări de masă, a declanşat energii incredibile şi a dezlănţuit evenimente decisive. Nu detaliez aici, această dimensiune. Poezia şi intuiţia poetică, implicit cea eminesciană, trimit subiacent la o nebănuită rigoare ştinţifică. Eminescu îl anticipă vizionar şi logic, în câteva poeme, pe Enstein, cu teoria relativităţii, tot aşa cum unele scrieri ale lui Jules Verne imaginează invenţii posibile, realizate ulterior de fizicieni şi cercetători. Platon îi citează frecvent în argumentaţiile din Dialoguri, pe Homer şi pe Hesiod, iar Heidegger găseşte în poemele lui Hölderlin, un riguros suport logic pentru a demonstra în viziune modernă, funcţia poetică a construirii şi locuirii omului pe pământ. Căci arhitectura presupune o ancorare de tip poetic a omului în planul lumii. Mai mult: poezia a scânteiat adesea idei ce-au dus la descoperiri uimitoare. Bunăoară, evocând în minte versurile lui Goethe din Faust despre un imaginar apus de soare, în timp ce contempla el însuşi un apus real, Nicola Tesla se inspiră spontan de idei ce-l conduc la invenţia şi patentarea motorului electric[1] ce azi îi poartă numele. Intuiţia poetică şi poezia împing sensibilitatea omenească, umanitatea însăşi, spre o cunoaştere şi perfecţionare spirituală dificil de evaluat şi de înţeles de către cine rămâne înafara lecturii plurivalente şi interdisciplinare atât de actuale, necesare azi în orice decodificare.

          Aproape fiecare poemă eminesciană are ca suport al perfecţiunii stilistice şi imaginare, logica diamantină a poetului, capacitatea rarisimă de enunţare în metafora lapidară, rezidentă parcă dintotdeauna, gata formulată, în subconştientul poetic, arhetipal. Aceasta e genialitatea eminesciană – „farmecul limbajului, semnul celor aleşi...”– sesizat de Titu Maiorescu, o memorie uluitoare, o sensibilitate profundă şi-o imaginaţie fără egal. Orice imagine sau enunţ poetic subîntind sensuri esenţializate echivalente unor formule matematice, unor legi fizice, cuantificând fenomene cosmice ori formulând legităţi şi realităţi pe care poetul le-a intuit şi exprimat astfel, paradigmatic şi metaforic. Necitind imaginarul eminescian ca pe un cod poetic al ordinii misterioase ce susţine realul vizibil, criticul de azi poate pierde valoarea fascinantă a viziunii sale. De aceea, Eminescu li se pare unora epuizat ca lectură. E atitudinea cea mai comodă. Planul de adâncime al textului eminescian e un spaţiu proteic, în care criticul îl poate găsi pe poet aşa cum n-a fost citit şi înţeles la timpul său, şi un secol şi mai bine după. 

           Textul închide în adâncime un polisemantism tulburător – iarăşi  un specific eminescian, peste care dai sondându-i adâcurile, cum ai explora nivelele scoarţei terstre pentru a găsi apă, diamante ori aur. Luând, de pildă, poema Şi dacă, erotică în tematica de suprafaţă, depistăm în nivelul de adâncime al textului, legităţi ce activează în plan omenesc şi existenţial. Luminând relaţia cauză-efect, ele guvernează în plan existenţial mai larg, inserând eul în ţesătura lumii şi făcând armonia ei. Cum funcţionează ele? De pildă:  

          1. „Şi dacă ramuri bat în geam/ Şi se cutremur plopii/ E ca în minte să te am/ Şi-ncet să te apropii.” Ritmurile lumii – bătaie, cutremur, trecere, alunecare, oglindire – prezintă funcţiuni erotice şi ontice, coalizând afectiv fiinţele din ţesătura lumii.  Reverberând în minte ori în suflet, cutremurul plopilor avertizează asupra prezenţei alterităţii, a fiinţei iubite, căci ritmurile disting şi apropie fiinţele interferând câmpurile lor de existenţă –„...E ca în minte să te am/ Şi-ncet să te apropii”. Această apropiere e un fel de iubire – fiinţe şi planuri de existenţă distincte se ating şi interferă în armonia lumii. A bate nu indică doar ritmul de ornic ce măsoară Timpul, ci ritmul lucrurilor din lume. A bate e o legitate universlă, e un avertisement, o ecuaţie nesesizabilă de către oricine, e interferenţa eului cu existenţa. „În minte” reprezintă microcosmul uman, spaţiu de rezonanţă în care lumea reverberează ritmic şi imaginar, ca în oglindă, simetric. De aici recurenţa sintagmelor, în minte..., aminte să-mi aduc etc. Lucrurile reverberează în eu şi taie unde în suflet, luminând cauze şi efecte nebănuite: „...E ca în minte să te am”; „....E ca aminte să-mi aduc; „... E ca durerea mea s-o-mpac”. Universul întreg e vibraţie, murmur, armonizare subtilă – lucrurile interferă ritmic unele cu altele şi se intercondiţionează: luna bate-n lac, codru-şi bate frunza lin, stele bat în lac, norii se duc, cornul sună , luna trece, norii curg, apele plâng în fântâni etc. În plan omenesc, această bătaie e fior, cutremurare, melancolie, străluminând asemănări şi diferenţe –  adânca înţelegere, împăcarea eului cu sine şi cu lumea. Dacă la neomoderni realul e un text, o lume de semne, cum spune Nichita Stănescu, la romantici lumea e animată de tainice legi, ce răzbat în minte, în vis, în singurătate, în noapte, în clipe de meditaţie, de contemplare mistică sau erotică. Iubirea însăşi e o intercondiţionare de ritmuri şi de planuri de existenţă, de entităţi şi de individualităţi: vegetale, ape, fiinţe, astre, pământ. Ramurile ce bat în geam avertizează că iubirea e atracţie universală, model de sincronizare a ritmurilor ce melancolizează şi învaţă eul a citi în natură propria vibraţie sufletească. Iubirea apropie alteritatea, eul ţine în minte ceea ce iubeşte  –...în minte să te am înaintând tandru şi discret spre fiinţa iubită, după modelul plopilor ce se cutremur în adierea vântului, a ramurilor ce bat delicat în geam. Iată modelul afectiv ce poate servi oricând, oricui, oriunde, în orice relaţionare.

         2. „Şi dacă stele bat în lac/Adâncu-i luminându-l/E ca durerea mea s-o-mpac/ Înseninându-mi gândul” – enunţă  reflectarea – a lucrurilor, a fiinţelor, a planurilor lumii, cosmic şi acvatic, unele în altele – ca pe o legitate a comunicării, sursă de iluminare şi înţelegere profundă a alterităţii. Lumina celestă misterioasă e simbol pentru schimbarea  pe  care o poate produce iubirea.  Înseninarea gândului de raza ce vine din stele, făcând să interfereze planurile lumii, aduce bucurie, speranţă, împăcare sufletească, vindecă  melancolii. Stelele ce bat în lac/Adâncu-i luminându-l oferă un model de dăruire şi schimb între planul celest şi apa terestră, oglindă fluidă. După acest model de reflectare, iubirea este iluminare, aptă a schimba şi însenina fiinţa celuilalt. Dăruindu-se, precum lumina din stele lacului, iubirea este terapie sufletească, speranţă, împăcare, armonizare a lumii. Relaţia se poate aplica oricăror entităţi ce presupun o interferenţă de planuri, de stări şi de sentimente.

          3. „Şi dacă norii deşi se duc,/De iese-n luciu luna,/ E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna” reprezintă  trecerea ca o legitate universală în care amintirea luminoasă a iubirii succede durerii şi întunecării. Acesta e un model posibil pentru orice momente întunecate ale existenţei, ce se cer şi pot fi depăşite. Trecerea prin lume – alunecare ireversibilă – are ca soluţie, păstrarea în memorie a fiinţelor şi momentelor scumpe sufletului nostru. Aducerea-aminte e un act deliberat, o formă de asimilare şi păstrare în memorie a valorilor vieţii, de perpetuare a lor. Toată cultura lumii e, în fond, rezultatul conservării afectiv-spirituale, în minte, a momentelor, evenimentelor, fiinţelor ce au marcat lumea şi timpul lor. A ni-i aduce în minte pe cei dragi, a-i întipări acolo – „Aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna” – iată formula afectiv-poetică a oricărei conservări şi perpetuări. Aducerea-aminte e forma cea mai eficientă de-a face faţă trecerii  sculptând „în minte” ceea ce iubim, alungând ce umbreşte lumina fiinţei, cum norii deşi umbresc în noapte luna. Aducere-aminte înseamnă memorizare, neuitare, conservare şi perpetuare.

          Trei soluţii existenţiale, enunţate într-o poemă erotică, ricoşază sensuri logice, practice şi valabile oricând în planul vieţii – iată-le: 1. A avea în minte chipul iubit, orice lucru iubit, şi a ni-l apropia tandru şi delicat după modelul plopilor ce se cutremur în adierea vântului; 2. Iubirea e dăruire şi alinare a sufletului, prilej de  înseninare a gândului după modelul stelei ce se reflectă-n adâncul lacului terestru. 3. Aducerea-aminte e forma de conservare în suflet a fiinţei dragi, şi de perpetuare în timp a ceea ce iubim.  Deci: A avea în minte şi a-ne apropia cu tandreţe ceea ce iubim şi preţuim;  A lumina, a însenina, a produce bucurie, iubind; A-şi aduce aminte iar şi iar perpetuând astfel în lume ceea ce ne este scump. 

            



[1] Solomon Marcus, Timpul, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, pp.127-128

Vizualizări: 246

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Ianuarie 20, 2014 la 10:12am

"Orice imagine sau enunţ poetic subîntind sensuri esenţializate echivalente unor formule matematice, unor legi fizice, cuantificând fenomene cosmice..." Mă urmăresc în amintirea anilor ce i-am adunat versurile cosmogonice din Luceafărul: Şi din a chaosului văi,/Jur împrejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/Cum izvorau lumine;...Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naşte. Căci dacă Dumnezeu a creat cerul şi pământul, cele văzute şi nevăzute, geniul lui Eminescu a pătruns cu imaginaţia poetică acolo unde puţinor muritori le-a fost dat să ajungă. Mulţumesc pentru articol!

Comentariu publicat de HALAS ELENA DORINA pe Ianuarie 19, 2014 la 7:14pm

Mereu actualul Eminescu. Felicitari !

Comentariu publicat de Terezia Filip pe Ianuarie 17, 2014 la 10:33am

Mulţumesc pentru lectură şi aprecieri.

Consider că Eminescu se cere cititi mereu din perspectiva prezentului, a fiecărui an, deceiu, secol şi el tot actual şi nou va rămâne. Geniile nu se perimează, cum nici Homer, nici Dante, nici Shakespeare, nici Goethe nu sunt inactuali....

Comentariu publicat de Ionescu pe Ianuarie 17, 2014 la 9:30am

Un punct de vedere bine susținut, un articol scris cu pasiune și dragoste pentru Eminescu.

Comentariu publicat de Sifora Sava pe Ianuarie 17, 2014 la 8:11am

Stimată Terezia. Felicitări pentru acceastă analiză minunată. !

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor