Estetica dezintegrării

 

Eu. Mereu eu. Noi.

Instinctul de conservare şi egoismul pozitiv sau negativ. Eul.

Habar n-aveam că se poate muri din iubire. Asta înseamnă să poţi ieşi din tine.

Să te poţi lăsa pe marginea unui nimic, oferind altcuiva toată substanţa pură din care eşti plămădit.

A dărui înseamnă a fi capabil de dezintegrare.

Mi-amintesc copilăria şi-acum percep concret cam ce făcea mama pentru noi.

Un părinte trăieşte doar pentru şi prin copiii săi abandonându-se pe sine.

Mintea mea de adolescent teribil şi nonconformist ne purta deseori la discuţii contradictorii.

Ca orice tânăr, credeam că le ştiu pe toate.

La începutul anilor ’90, o duceam periodic la Insitutul Oncologic de la Fundeni, iar într-o zi când aşteptam medicul, am luat-o în braţe şi m-am gîndit să o întreb un lucru care mă măcina de ceva vreme. Aflasem că boala se poate instala de cele mai multe ori, în timp, din cauza traumelor la nivel cerebral (griji, stres, frică, nemulţumire etc.).

Îi ţineam capul sub bărbia mea şi mâna dreaptă prin păr când i-am şoptit:

Mamă, spune-mi, aşa-i că ţi-am făcut numai necazuri şi te-am supărat rău de tot?”

Îşi ridică privirea spre mine, se luminează brusc, apoi zice cu vocea ei caldă ca întotdeauna, dar puţin mai stins (din cauza bolii):

„Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva? Niciodată, niciodată, indiferent ce s-a-ntâmplat, tu nu mi-ai produs suferinţă. Aţi fost raţiunea vieţii mele (se referea şi la sora mea); cum o să mă supăr eu vreodată pe voi, sau să sufăr, când voi sunteţi bucuria mea!”.

Obişnuia să-mi pupe pomeţii obrajilor şi a făcut-o ca de fiecare dată, ducând un deget peste buze, deşi îi erau uscate. Rămăsese cu acest reflex, de a se şterge şi a ţine buzele strânse, de teamă să nu ne deranjeze sărutul ei. Eram destul de mari, însă plină de bun simţ, prefera să-şi inhibe pornirile drăgăstoase.

Mai târziu, după chinuri groaznice, a stat cu lumânările la cap trei zile şi nu a trecut dincolo, până nu m-am întors de prin ţări străine. În noaptea când am ajuns, am apucat câteva minute să o ţin de mână şi să tăcem plenar şi impecabil, pentru ca imediat să fiu dat afară din cameră iar ea să plece instantaneu într-o lume despre care nu ştiu nimic.

Suferinţa şi sacrificiul nu umbresc iubirea în starea ei pură. Iubirea dăruită, nu dată.

Acum, la atâţia ani, fac o retrospectivă şi mă văd în aceeaşi situaţie faţă de fiicele mele. Pe cea mare o sărut cu grijă şi cu bun simţ ca să nu o deranjez, însă pe Loreley încă îmi permit să o „mănânc”.

Timpul este un element care cerne şi curând voi tăcea şi eu impecabil.

Până atunci voi accepta tot, voi tolera orice, voi încerca să repar greşeli şi voi fi mulţumit cu ceea ce reuşesc. Nu vreau să aştept prea mult de la mine pentru a nu fi dezamăgit de caracterul şi slăbiciunile mele.

S-au mai făcut sacrificii în numele iubirii. Pentru mine. Dar eram un copil mare. Unul pierdut. Oare să mă fi maturizat dacă spun că aştept să înapoiez ce mi s-a dat? Sau voi plăti cumva aceste sacrificii în numele iubirii date? Căci da: iubire dăruită nu am mai primit!

De sacrificiu şi suferinţă este capabil doar un părinte, căci nu există iubire mai curată decât a lui pentru copiii săi.

Ori dacă există între oricare alţi indivizi, aceste cazuri sunt doar excepţii ale unor suflete innobilate, care au o percepţie superioară şi privesc fiinţarea dintr-o dimensiune exterioară.

Iubirea oferită este singura fără corespondent şi unitate de măsură în ceea ce numim viaţă. Dezintegrarea egoului este posibilă.

 

fragment din romanul "Tehnici de super-vieţuire"

Vizualizări: 48

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor