Analizând în urmă cu ceva luni ImpostURA, remarcam faptul că Marius Ghilezan este un ins cerebral ce nu ne servește elitist lecţii de conduitǎ, nu pozeazǎ în puericultor etic și nici nu mitraliază intransigent abaterile de la moralǎ ale românimii. Preocupat de mecanismele de propagare ale furtișagului, mitomaniei, manipulǎrii, plagiatului și mistificǎrii de pe la noi încearcă, prin incursiuni sociologice, istorice, semantice, folclorice sau exemple recrutate din actualitatea imediată să pună în ecuaţie acest flagel al lipsei de aderenţă la onestitate a conaţionalilor, fără a mai spera naiv să le verticalizeze coloana cocârjată de trişerii. Dacă în volumul precedent putea fi relevat un oarecare idealism, pliat pe eminesciana arie „Viitor de aur ţara noastră are”, Hoţia la români, apărută Editura Runa, imprint al Grupului Editorial Corint, în anul 2008, pare a sugera, încă de la început, cantonarea iremediabilă în furtişag a neamului nostru mioritic, o tară imposibil de eradicat în această patrie a tocmelii şi corupţiei generalizate. Sociologul nu-şi arogă virtuţi didactice: oferă fluent şi deloc tern, modele şi antimodele, semnalând faptul că într-o societate în care polii moralităţii sunt inversaţi, cinstea devine un sindrom ruşinos, incriminat, un handicap privit cu condescendenţă de ceilalţi ca un modus vivendi nepragmatic şi desuet, în vreme ce înşelăciunea, abuzul, furtul, evaziunea fiscală, ba chiar omorul – se transformă în vehicule de accesare a celebrităţii. Reverenţi în faţa Răului, pe care-l acceptă fără a se simţi obligaţi să-l denunţe, valahii actuali au chiar un fel de evlavie în faţa maeştrilor afacerilor ilicite, sorbind cu nesaţ lecţiile semidocte de înavuţire pe care parveniţii zilei le exhibă mediatic.
Schiţele de comportament şi mostrele de hoţie etalate de jurnalist sunt însoţite de un Cuvânt înainte, al lui Cornel Nistorescu – şi, simetric, un Cuvânt înapoi al lui Bedros Horasangian. Cel dintâi, într-un succint text intitulat Despre hoţie. Cronica răului, remarcă tentativele de eradicare ale mituirii iniţiate de un ONG şi care, în pofida aparentei eficienţe repurtate de organizatori, suscită dubii analistului: „Şpaga nu dispare cu pansamente de tip mediatic. E parte dintr-un comportament ancestral ce include hoţia, lenea, corupţia, minciuna. Istoria României conţine personaje pozitive, cu nimburi eroice, deşi în esenţa lor nu erau decât simpli devalizatori de proprietăţi”. Tentaculele fenomenului sunt amplasate în perioada în care „furtul era perceput şi ca o formă de dreptate”, datorat stării paupere a locuitorilor, dar mai ales a lipsei unui îndreptar etic, un cod de legi care să reglementeze şi ordoneze pirateria infracţională. Mai bine de un mileniu, după retragerea aureliană, dacii şi-au conservat formele de orânduire tribală, cu dese descinderi întru prăduială. Mefient în posibilităţile de redresare etică a neamului, Cornel Nistorescu e de părere că volumul lui Marius Ghilezan se va impune abia atunci când intelectualitatea şi opinia publică vor face front comun în denunţarea acestui viciu.
La antipod în privinţa titlului este eseul lui Bedros Horasangian, Cinstea la români, ce debutează intimist cu referiri la propria experienţă de trăitor printre români, în pofida onomasticii ce atestă alte gene etnice. Demersul colegului i se pare salutar, ca un prim pas înspre debarasarea de corupţie, dar ulterior plonjează în nostalgii paseiste, în nişte timpuri în care ardelenii puteau lăsa casa descuiată, ba chiar nu aveau lăcate la uşi, iar oltenii legitimau încheierea unei înţelegeri prin gestul simplu de a da mâna.
Textul care dă şi numele volumului, Hoţia la români, demarează prin structuri voit impersonale ce relevă admiraţia poporului nostru pentru această meteahnă. Faţetele ei sunt multiple marcate ascendent, de la cele aparent inofensive, reflectate în obiceiurile tradiţionale de la naşterea copilului, la dobitoacele adulate pentru că sunt hoţomane, ingeniozitatea elevului în a copia, plagiatul dascălului, corupţia politicianului, măsluirea cântarelor în pieţe, furtul miresei, fraudarea alegerilor etc., astfel încât panorama societăţii contemporane pare un front de luptă populat de tripticul „pungaşi, profitori şi idioţi”. Pervertiţi etic, conaţionalii preferă antimodelele, lăsând mereu în umbră indivizii cu vertebre morale cărora nu le mai rămâne decât ineficienta bombăneală la adresa pestei caracteriale a mulţimii. Autorul remarcă faptul că istoria României n-a înregistrat vreo frondă a intelectualilor împotriva hoţiei, iar locuitorii, obedienţi, practicând perpetuu politica struţului, au acceptat pasivi pulverizarea economiei de după Revoluţie, vinderea flotei sau devalizarea băncilor, cu expectanţa ineptă într-un trai prosper. Marius Ghilezan percepe hoţia drept o componentă maladivă, incurabilă a neamului valah, cu atât mai mult cu cât coerciţiile legislative sunt prea puţin convingătoare şi rareori puse în practică: „Fără exagerare, la români se poate vorbi de o ideologie a hoţiei”. Diviziunile sociale autohtone sunt realizate după alte principii şi reflectate prin dubletul antinomic „şmecher-sceptic”, cel din urmă căpătând apelativul de „gânditor ratat”, pentru că nu ştie să se fofileze şi nici să-şi însuşească vreo halcă din marea descurcăreală.
O primă treaptă a furtişagului este generală de carenţa principiilor morale, care sunt suplinite, compensativ şi distorsionat, printr-o apetenţă extraordinară pentru fabulaţie, astfel încât nu există un cult al conservării trecutului ce înregistrează o sincopă documentară de aproape 1000 de ani. Principiile tribale, spiritul de haită, rebeliunea sporadică a unor ţărani narăvaşi care nu vor să se supună obligativităţii achitării corvezilor, luând drumul haiduciei, propagă, gradat, o imagine eroică a prăduitorului, căruia mentalul colectiv îi ataşează atribute spiritualizate sau justiţiare. Toma Alimoş, Iorgu Iorgovan, Baba Novac, haiducii lui Şapte cai sunt idealizaţi, mitizaţi şi se transformă în brand-uri ale cinstei, onoarei, dreptăţii. Singura posibilitate de schimbare a mentalităţii, consideră analistul, eficace foarte în Occident cum am sesizat deseori, este respectarea, fără abateri, a unui cod de norme reglementatoare, care să sancţioneze, indiferent de statutul social, infracţiunile.
Chiar principiile inoculate din familie se deteriorează prin contactul cu etica labilă a celorlalţi, prin contaminări teribiliste circumscrise spiritului de turmă. Religiozitatea exersată fără credinţă, ca o mască electorală, supraalimentaţia, lecţiile mediatice de pervertire infracţională a îmbogăţiţilor zilei ce-şi laudă fără reticenţe, public, propriile evaziuni, ajustarea, prin calchieri parţiale, a vechilor proverbe referitoare la hoţie, impostura propagată în toate mediile, lipsa loialităţii, dispreţul constant faţă de oamenii de valoare şi tendinţa de înnămolire a acestora, nevoia de idoli de-o zi dau românilor o imagine depresurizată, de babilonie mentală, din care disciplina şi probitatea sunt exilate. Cultura plăcerii pune sub semnul întrebării faptul că ar fi „existat în spaţiul locuit de români o adevărată societate”, cu atât mai mult cu cât sursele istorice, redactate desigur de alţii, referitoare la daci, au dispărut: Dacicele împăratului Traian s-au pierdut, Geticele, redactate de Statilius Crito din Heraclea „nu se mai găsesc”, din Istoria Romei a lui Appianus din Alexandria lipseşte chiar volumul care descrie războaiele daco-romane etc. Temerar, Marius Ghilezan vine împotriva pleiadei de istorici care supralicitează existenţa mult-prea-organizatelor lăcaşe de cultură dace şi afirmă: „Adamclisi, Sarmisegetuza, Grădiştea sunt relicve care istorisesc, dar nu confirmă civilizaţia”. Reticent în privinţa faptului că ar fi fost vreodată „seturi minime de valori”, el înfăţişează trecutul, axându-se pe mărturii documentare, drept un focar de „trăsături alienante, deprinderi oneroase, tabieturi bezmetice, mitocănii folclorice, fapte de agresiune asupra proprietăţii private, dispreţul faţă de negustori”, românul dezvoltând, patologic aproape, „ura faţă de cei bogaţi”.
Autorul nu alocă hegemonia hoţiei doar alor noştri, pentru că Şi alţi creştini jefuiau… Astfel campaniile cruciate legitimau mania de a lupta şi de-a porni americăneşte un alt război de prăduire. Hoţiile se înveşmântează în epocă în nimb creştin, eliberator. Discrepanţa dintre Orient şi Occident este relevată plastic prin opoziţii imobiliare: „locuitori ai tărâmurilor ascunse după păduri ridicau bordeie, toflogind chirpiciul cu opincile”, în vreme ce vesticii „ţuguiau catedrale”. Trecerea prin evi a românilor s-a derulat tribal, prin apropieri de bunuri de la alţii, uzitate, avantcomunist, în comun. Elocinţa răului, născător de bine evocă predilecţia pentru chilipiruri a românilor, deşi se ştie că ele sunt ilicite, aplaudată chiar la nivel prezidenţial de alesul naţiei ce salută pirateria pe Internet, ca mijloc eficient în „educarea tinerilor”. Profilul parvenitului este alcătuit din note exterioare: bogăţie etalată în cai putere şi haine de firmă, ce în van încearcă să camufleze descendenţa plebee, agramatismele şi trecutul nebulos. La fel ca în ImposURA crochiurile tipurilor umane actuale sunt reliefate ferm, cu ironie. Notele recognoscibile ale Ajunsului sunt: ţinută constipată, rigidă, într-un costum pe care nu ştie să-l poarte, sensibilitate infatuată la zâmbetele adulatorii ale ţărăncuţelor, narcisism învederat, pozarea în postura de Mecena al artiştilor, sperând la oareşce contaminare întru perpetuitate prin sponsorizarea fanfaronardă a acestora.
Luând în calcul proteismul expresiilor referitoare la dubletul „făptaş şi păgubit”, Marius Ghilezan evidenţiază, şi în acest caz, o inversare a polilor moralităţii, printr-un proces invers, de „devalorizare a celui păgubit şi de hiperbolizare a prăduitorului”. Modelul haiducesc perpetuat pe filieră folclorică este discreditat, analistul văzând în el un „Dandy al ţinutului buciumelor”, oportunist, care pozează în gardian al nevoiaşilor şi ajunge să impună drept un model etic, de suveran al furtişagurilor legitimate altruist. Tendinţa de piedestalizare a hoţiei este vizibilă şi în cazul lui Pintea Viteazul, care are parte chiar şi de un impozant monument în Maramureş. Educaţia defectuoasă, basmele centrate pe furt inoculate de mici copiilor şi întărite ulterior la şcoală conduc înspre o coagulare modelului negativ, receptat cu reverenţă.
„Cultura de cort” denunţă lipsa principiilor care consolidează instituţionalizarea corupţiei. Fără a încerca să explice decadenţa individului doar prin filtru comunist, când „românul a fost decapitat” şi „vieţuia ca un anelid, târându-se”, Marius Ghilezan reaminteşte practicile medievale, a domnilor impuşi de Stambul în urma unor ploconeli, osanale şi cazmale de galbeni care-i garantau scaunul într-unul din cele două principate.
Refrenul, reiterat obsedant, care încheie majoritatea secţiunilor, lansează o pârghie meditativă, fără răspuns însă: „Ce ar trebui să zguduie societatea ca să se ivească noua şansă de schimbare?” Autorul încearcă să elucideze întrebarea De ce fură românii? sau, mai degrabă să motiveze care este cauza pentru care valahii contemporani îi surclasează pe ceilalţi europeni în acest viciu. Pornind de la evidenţa ştiinţifică că meteahna nu poate fi disculpată genetic atâta vreme cât „nu există nici o particulă localizată într-un cromozom” care să funcţioneze ca un ferment al furtişagului Marius Ghilezan relevă proteismul manifestării ridicată la rang de sport naţional, cu patalama şi tendinţa concitadinilor de-a pune toate fraudele din ţară şi din străinătate pe seama ţiganilor, deloc imaculaţi desigur, dar care practică furtişaguri minore în comparaţie cu edilii corupţiei instituţionalizate. Reliefează existenţa la români a unui exacerbat simţ al proprietăţii, deteriorat însă faţă de accepţiunea curentă. În trecut, boierii nu optau atât pentru privilegii latifundiare, cât pentru funcţiile administrative care le facilitau accesul direct la „conul abundenţei” pecuniare. Statul şi vistieriile lui devin, încetul cu încetul, un bun personal pe feuda hoţiei, care trebuie stors cât mai eficace. Comunismul contribuie la amplificarea acestei tendinţe de subtilizare a bunurilor publice, prin preceptele demagogice ale egalitarismului, astfel încât ajunge natural să dijmuieşti „pentru acasă” ceea ce ai pe la slujbă. „Furtul e un chiparos pus cu mândrie pe costumul naţional” – este de părere eseistul care reduce originalitatea mioritică a „fiinţei naţionale” la un anacronism tradus prin capacitatea de a „merge mereu împotriva curentului”. Interogaţia iniţială pendulează disjunctiv între carenţele istorice şi habitudinile ilicite. Pe de altă parte, lenea atavică a orientalului îşi descoperă în hoţie o profesie rentabilă, perfect pliabilă firii lui detracate.
Autorul pune în discuţie mitizările autohtone referitoare la personalitatea lui Vlad Ţepeş şi ultravehiculata religiozitate valahă. Dracula III, care pare a fi ucis mai mulţi români decât străini este amendat pentru asumarea cameleonică şi conjuncturală a diferitelor culte, dar şi de trădare sau complot. Marius Ghilezan nu omite protipendada clericală, ipostaziată negativ prin colaboraţionism, corupţie, rapacitate, lipsa de vocaţie a majorităţii preoţilor, ocuparea de secole a posturilor bisericeşti prin licitaţii la negru sau nepotism. Finalul cărţii schiţează un portret ideal al ţării, pus sub semnul întrebării chiar de eseist: „O Românie normală va fi aceea în care vei putea merge singur pe străzi, în care cinstea nu va fi un eufemism, nu va mai trebui să închizi maşina, vei putea lăsa uşa deschisă, nimeni nu-ţi va mai cere foloase necuvenite şi vei da din gratitudine bacşiş pentru serviciile adăugate”. O astfel de Românie, cred eu, s-ar numi Germania… Şi totuşi, „Ce ar trebui să zguduie societatea ca să se ivească noua şansă de schimbare?”… „Să se revizuiască, primesc!”

Vizualizări: 109

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Septembrie 9, 2011 la 6:34pm

în primul rând televiziunea nu ne pune în contact decât cu fețe de pupeze și moace, nu vedem nici o emisiune făcută în scop dacă nu educativ măcar înscrisă în limitele respectului pentru bun simț.chiar și oameni pe care am putea să-i punem în ,, tabăra bună,, afișează aere de superioritate neprincipială ei considerându-se nu normali ci având ceva în plus.văd asta până și din felul cum privesc în ,,cameră,, sau cum stau pe scaun...sau nu respectă cuvântul interlocutorului.să nu ne mirăm de bacalaureate când programa de învățământ e de doi lei snopul, profesorii sunt cum sunt, manualele arată varză, elevii nu numai că nu știu pe ce lume se află, nu știu să scrie, bâiguie ceva românoenglez, mânuiește calculatorul ca unul care conduce mașina fără carnet...păi unul ca ăsta trebuie să aibe agerime de hoț ca să mănânce și el o pâine....așa că...ăsta e doar un mecanism de apărare nu de atac.domnul Ghilezan pe care îl admir și stimez să le spună tinerilor că bășcălia e bună câteva minute pe zi, seriozitatea trebuie să stea la baza oricărui demers.nici purtatul pantalonilor cu turul la pământ, nici scrierea indoeuropeană cu ,,ascha-i românul,, sau ,,k să vezi cum e treaba,, nu sporește imaginea unui om ci o minimizează.oare nu e cazul să dăm și un tratament la boală, dacă nu ...măcar puțin ser de rușinare că prea am ajuns de...râs?

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor