Experienţa lui Andrei Pleşu în Japonia

Orice călatorie e o experienţă a diversităţii. Dar foarte puţine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenţă. Una e sa te mişti în variaţiunile multiple ale aceleiaşi teme, alta este să te simti catapultat pe o altă planetă. Ca, de pildă, când călătoreşti în Japonia. N-am fost niciodată în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia ramâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain".Te poţi simţi străin în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, aşa cum se simte străin orice european "civilizat" într-o enclavă arhaică şi, pe deasupra, asiatică. Te poţi simţi străin în bucătăria chineză, în coloritul, moravurile şi inocenţa americană, sau în expresia lingvistică a Ungariei vecine, din care nu poţi selecţiona nimic cât de cât familiar.

În Japonia însă alteritatea e radicală. Te mişti în spaţiul unei alte umanităţi, al unei lumi paralele. Nimic nu seamănă cu ce ştii. Nici măcar asemănatorul... N-am să fac demonstraţii pretenţioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masă şi cum duci la gură, de la băi şi closete.Trebuie să încep prin a recunoaşte că baile sunt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca să ceară, odată ce te-ai instalat, câteva momente de studiu şi acomodare. Caldul şi recele, cada şi duşul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozităţi şi nuanţe locale ţin spiritul în alertă şi produc, în faza inaugurală, accidente mai mult sau mai puţin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Faţă de ceea ce poţi păţi în Japonia, toate acestea sunt însă bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pildă, într-un hotel hiper-modern, de o experienţă unică: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil, braţe late acoperite de micro-computere, beculeţe albastre şi roşii, în perpetuă scintilaţie, şi orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndată ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate făra scop, terorizat totuşi de ideea că scopul poate oricând să apară, ca un imperativ categoric. Atracţia maximă o reprezentau, fireşte, numeroasele butoane de pe braţele scaunului, însoţite de inscripţii în japoneză. Am reflectat câteva clipe, am evaluat riscurile şi, în cele din urmă, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odată pornit, mecanismul funcţiona - ca progresul însuşi - după legi fatale. Într-o clipită, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet şi lumină.

Eram înconjurat de arteziene torenţiale, de tipărituri şi haiku-uri indescifrabile, de complexe miscări de revoluţie şi rotaţie. Nu doar closetul răspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încăperii, oglinzile, pereţii, pardoseala. Proporţiile odăii, eclerajul, înclinaţia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amărâte, filtrate de incontrolabile perdele de apă. Am simţit, împietrit că mă îndrept spre un final imprevizibil. Mi se părea că de acest closet, de electronicul său delir, depinde brusc soarta omenirii. Că pot declanşa cutremure, inundaţii, ploi de meteoriţi, glaciaţiuni. Că, poate, fără să vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pură(şi sordidă) variantă materialist-dialectica: o stângace apăsare pe butonul greşit, într-un originar closet galactic.

Din fericire, la un moment dat, toată hărmălaia a încetat. Am stat un timp nemişcat, ca să nu stârnesc vreo recidivă, şi m-am retras apoi, sfârşit, în dormitor, unde atmosfera era paşnică: numai, sub pat, o lumină spectrală, care îţi lumina papucii ori de câte ori lăsai picioarele să-ţi atârne perpendicular pe mochetă. S-ar zice că faţă de acest abuz tehnologic closetele tradiţionale sunt de o paradiziacă simplitate. Nu în Japonia.

În programul călătoriei mi-a fost introdusă, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, şi o noapte la un foarte scump hotel tradiţional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului Naţional de Artă, a fost prima victimă a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lângă recepţie. Omul încerca să iasă, dar ceva, un procedeu ritual, încălcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl ţinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule şi recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeţi, nu permiteau deschiderea uşii decât după o anumită combinaţie de mişcări igienice, alternând balansul cu rasturnarea, rotirea şi clătirea...La randul meu, am încasat prima traumă cînd, intrînd în camera care îmi era rezervată, n-am vazut decât un paralelipiped gol, fără nici o piesă de mobilier.

În mintea mea îngustă, de european răsfăţat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea cameră este patul. Intri, te întinzi puţin, îţi desfaci bagajul, rasfoieşti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit neliniştit spre bătrâna însoţitoare care lucra pe post de "bagajist" şi i-am dat de înţeles, prin semne limpezi, că nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însă, s-a grăbit să o reintroducă în lacaşul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau să mă întind acum, pe loc, chiar dacă nu mă culc încă. Nu, mi-a pantomimat, în replică, cu o blîndă cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stăm pe jos, cu picioarele încrucişate, şi umblăm de-a buşilea. Spre seară, m-am hotărât să cer de mâncare în cameră. Alesesem, mai curând la întâmplare, ceva în care identificasem cuvântul "viţel". A apărut o fostă gheişa, destul de obosită, şi m-a invitat în baie, adică într- o camaruţă îngustă, cu o copaie de lemn pătrată. Nu - zic - nu baie! Mâncare! Viţel, care va să zică! Papa! "Ba, din contra - îmi semnalizează cu un surâs buddhist preopinentă - mai întâi baie! Papa la urma!" După câteva trecătoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldătoarea de lemn; gheişa după mine! Se abţine, rânjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mână. Refuz să mă dezbrac, insistă, nevasta-mea se întristează, gheişa e de neînduplecat. Încropim, până la urmă ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), după care am dreptul să mă aşez la masă, pe jos evident, dinaintea unei porţii de shabu-shabu. Asta înseamnă: un platou cu felii subţiri din carne de viţel crudă şi o oală cu apă în care clocotesc legume, mirodenii şi brânză de soia. Se ia, cu doua beţigaşe, câte o felie de carne şi se agită în fiertura din oala până dispare tenta de crud. Gheişa mă asistă draconic. Primul simptom al europenităţii mele e ca nu pot agita carnea în zeamă fără s-o scap dintre beţigaşe. Decid, pragmatic, să n-o mai agit, s-o ţin pe loc până văd că s-a fiert. Gheişa devine nervoasă: n-am voie să cad în imobilism; carnea trebuie agitată, altfel nu se pătrunde cum trebuie de miresme. De câte ori încerc să trişez, mă priveşte sever şi îmi şopteşte milităreşte: "Shabu-shabu!" Trag concluzia că "shabu-shabu" înseamnă, pur şi simplu: "agit-o!", "mişc-o!", "stânga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfacţia părţilor, şi cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale.

A sta la masă după tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dură, bărbătească: fără exerciţiu, poziţia în lotus sau semi-lotus e o tortură, mai ales dacă se prelungeste pe toată durata unei mese: anchilozează picioarele, răstigneşte coloana şi distruge apetitul. Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victimă. Fuseserăm invitaţi să participăm împreună la o ceremonie a ceaiului. La sfârşit, Toto, şi aşa chinuit de dureri osoase, avea dificultăţi să recupereze postura bipedă: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la maşină sub formă de statuetă de bronz, un Buddha chircit, în poziţie de rugăciune.

Un alt paţit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masă de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înţeles repede ca are de trecut o probă grea. Trebuia să stea cuminte cu picioarele sub el şi să mănânce din boluri misterioase, oferite de o oficiantă care luneca între comeseni pe genunchi. După scurt timp, filosoful român a simţit că pierde controlul membrelor sale inferioare. Amorţite, străbătute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atenţie şi aşa harţuită de insolitul bucatelor şi de discursul sibilinic al interlocutorului.

Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cârpe şi se obişnuieşte greu cu ideea că fasolea bătută se poate freca cu zahăr pentru a deveni desert. Trebuia, fireşte, făcut ceva! Trebuia schimbată poziţia, păstrând, totuşi, aceeaşi stilistică, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotărât, prin urmare, să-şi adune picioarele în aşa fel, încât să-şi poată sprijini şezutul pe călcâie. După chinuitorul "lotus" dinainte, noua postură părea mântuirea însăşi. Dar numai pentru câteva minute. Calcâiele nu sunt nici ele antrenate să suporte întreaga pagodă a corpului. În plus, o apăsare disproporţionată suprasolicita, în această poziţie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere şi de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperată de a ieşi la liman, o nouă atitudine, de o riscantă radicalitate: s-a aşezat pur şi simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fără autoritate - făpturile gracile ale celorlalţi, pentru care "lotusul" nu părea să creeze dificultăţi. Scena avea, probabil, în ochii celor de faţă, ceva patetic. Liiceanu trebuie să fi arătat ca un ţăran de Octav Băncilă, exploatat, obidit, flămând, căzut în genunchi după o răscoală ratată. Dar cât poţi rezista în genunchi, dacă n-ai practica zilnică a penitenţei? Mai rămăsese o singură variantă. Neortodoxa, greu integrabilă tabietului nipon, dar parcă mai confortabilă: poziţia "Lorelei". Te laşi binişor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajişte... Japonezii au contemplat cu discreţie tot acest program gimnastic, la capătul căruia victima a ieşit din joc, lichidată. Şi cotul amorţeşte! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare mădular al filosofului. Nu exista altă soluţie decât abandonul. "Vai, ce grădină frumoasă aveţi!" - a gemut Gabriel iluminat şi, ridicându-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasându-şi amfitrionii cu lingura la gură, între două îmbucături.

Am făcut o experienţă asemănatoare câţiva ani mai târziu, cu acelaşi profesor, de-a lungul aceleiaşi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat să rezist până la capăt, cu preţul unei perfecte obnubilări intelectuale. Nu ştiu nici până azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamănă cu o clasică experienţă Zen. Ca disciplină spirituală, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, aşa încât corpul tău, duhul tău, lumea din jurul tău şi universul întreg să intre în ordine. Esenţial în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program să lipsească. Conştiinţa trebuie eliberată de raţionalitate şi de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel şi al meu, doi călători din Far East-ul european, eşecul era perfect. Reuşisem să stăm prost, cu ochii scoşi de efort, conştienţi de neputinţa noastră şi încercând să o dominăm raţional. Făcusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne dă însă voie să spunem ca e şi aceasta o cale. Calea românească: stai strâmb şi judeci drept. Stai cum dă Dumnezeu! Stai cum poţi! Asta-i situaţia! În definitiv, nici japonezii ăştia, care pot sta ceasuri întregi încremeniţi în proiect, nu sunt în regulă… Să se mai mişte şi ei niţel, să dea semne de viaţă. Vorba gheişei mele: "Shabu-shabu!"

Andrei Pleşu

Sursa: http://www.wordpress.com

Vizualizări: 7690

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Gabriela Girmacea pe Octombrie 17, 2011 la 4:11pm
Foarte frumos textul. Stiam ca Andrei Plesu are umor. Va recomand sa-l ascultati citind texte mai putin cunoscute din epica lui I. L. Caragiale. Inflexiunile vocii sale te determina sa decodezi altfel un text clasic. Sa speram ca-i vom revedea la televizor pe cei doi filosofi in dialoguri constructive pentru societatea in care traim.
Comentariu publicat de Rodica Borsa pe Octombrie 17, 2011 la 12:48pm

Vă invităm să mai postați fragmente din experiențele lui Andrei Pleșu, care învăluie cu atâta umor și inteligență o

realitate cu care nu avem cum să venim în contact decât citind

Cu mulțumiri sincere

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Octombrie 17, 2011 la 11:41am
Multumesc pentru aceasta delectare. O lectura relaxanta scrisa cu talent si un umor fin!
Comentariu publicat de Amelia Davidescu pe Octombrie 17, 2011 la 5:24am
Superb, am ras cum n-am mai ras demult! Mi-a adus aminte de patania marelui regizor Andrei Serban, tot asa la un seminar de zen, cand la un moment dat din pozitia lotus in care spatele trebuia sa stea drept, s-a unduit un pic, intr-o cocoasa, moment urmat rapid de o nuia peste spate, usurel normal, care l-a readus la trezire. Pierduse contactul cu sinele, cocosandu-se;) Amu sincer is draguti japonezii, mai ales cand vrei sa le cunosti traditiile dar nu e prea dragut pentru noi sa n-ai instructajul facut si repetat de multe ori. Frumos Haz, multumesc !;)
Comentariu publicat de Any Aniela pe Octombrie 16, 2011 la 11:08pm

Mulţumesc tuturor pentru comentarii!

Mă bucur pentru cei care au "gustat"din prea plinul umor inteligent a lui Andrei Pleşu!

Comentariu publicat de Hoza L. Ilie pe Octombrie 16, 2011 la 10:34pm
asaassas
Comentariu publicat de Hoza L. Ilie pe Octombrie 16, 2011 la 10:31pm
Am incercat un comentariu...trebuie aprobat, de cine? si de ce?
Comentariu publicat de Gross Tomas pe Octombrie 16, 2011 la 8:05pm
Este şi asta o formă de umilire.Într-o anumită perioadă, etajul II al hotelului "Union" era ocupat doar de japonezi. În camerele lor nu erau nici rogojini, nici beţe, ei pur şi simplu foloseau mobilierul hotelului şi mâncau la restaurant, româneşte, fără să-i oblige nimeni. de ce nu s-ar putea şi invers? Cred că vă daţi seama!
Comentariu publicat de mayer eugen pe Octombrie 16, 2011 la 7:48pm

Draga Plesu Andrei

Imi exprim din tot sufletul consideratia pentru cum ai reusit sa descrii o asa experienta in Japonia

Esti intradevar un mare cunoscator de situatii si oameni si meriti toata consideratia

Iti multumesc pentru articolul scris.

Cu respect si consideratie.

Mayer Eugen

Comentariu publicat de Andrei A. RADU pe Octombrie 16, 2011 la 6:58pm
„Comentariul trebuie aprobat înainte ca cineva să-l poată vedea.” De cine și de ce?

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor